E  greu să-mi dau totuși seama în ce moment Zeitatea a devenit Tata. Și când au  devenit ei doi  pentru mine „Mama și Tata”,  o entitate învăluită în lumina aceea  firavă, strecurată prin fisura deschisă atunci, la citirea  insignifiantului fragment din Caietul unchiului.  De mult, cuplul lor niciodată recunoscut de mine, ca o căsătorie morganatică în familiile imperiale, alcătuiau desigur  o formațiune compactă, soț și soție, în care n-am voie să mă bag. De mult, chiar dinainte ca  „visul” să mi se realizeze, nu-mi mai dădusem voie să visez că el moare, mor toți și supraviețuim noi două, și ea o să stea doar cu mine, cu nimeni altcineva decât cu mine, voi ocupa singură tot cuibul din inima ei și de acolo o voi apăra și nimeni nu-i va mai putea face niciun rău. Visul, de nemărturisit, data din nopțile săptămânii cât Mama lipsise și eu mă prefăceam că dorm, în sunetul metalic al andrelelor Bunicii Plamena, al pașilor apăsați ai Tatei, pe  holul îngust dintre camerele noastre, și în mirosul țigărilor lui Mărășești,  strecurat  prin deschizătura ușii.

Decât că tot mai des profitând de  șederile ei la București, ca să se ocupe de nepoți, eu și Vica ne întâlneam în orele când  nora și fiul ei, doctori foarte solicitați, scăpau de la clinică și îi îngăduiau câte o evadare.  Ne întâlneam atunci pentru ședințele de „confruntare a memoriilor”, cum le spuneam eu. Iar tonalitatea și conținutul amintirilor noastre îmi semnala clar că ceva se schimbase.

 Soră-mea fusese cea care multiplicase fotocopia singurei fotografii unde apărem toți cinci, mototolită pesemne de mine  acum cincizeci de ani, și reparată în fotoșop de colega mea de la tehnic, Crenguța,  acum  cinci ani. Tot Vica  înrămase  frumos trei tablouri: unul pentru mine, unul pentru Dănuț și unul pentru ea însăși.  Dănuț intitulase  sarcastic tabloul „Sagrada Familia”  și fără să-i pese dacă o jignește  pe Vica, îl atârnase pe perete  cu spatele.

Eu, mai lașă, sau sperând încă o reconciliere  cu propriul meu trecut, nu îndrăznisem asemenea afront. Găsisem o soluție de compromis, decupând-o din tablou pe Mama, căreia Crenguța îi mascase cu un fel de fular,  gura ruptă de mine când mototolisem fotografia, și pe Tata, cu fața lui șmecheră, țigara  cu care ne ținea la distanță pe toți, în mână.  Pe Vica  n-o voisem în poză și pesemne pentru a justifica excluderea ei,  mă decupasem din tablou și pe mine, lipită de genunchii Tatei ca de un gard.

  Doar  ea agățase de perete, în dormitorul ei de la Tulcea, unde împreună cu soțul ei, avusese  laboratorul de cercetare și unde rămăseseră să locuiască și după pensie, tabloul întreg. Eu îi aveam pe amândoi, dar separați. Mă voi fi gândit ca măcar așa să le repar viețile stricate de apariția noastră. Tata, cu surâsul acela între ironie și seducție, iar Mama, cu o veselie inexplicabila în ochii ei mari, cu amândouă mâinile cu degetele răschirate, ca și cum ar vrea să-l acopere cu totul, să-l țină acolo pe veci, apărându-l de toate relele pe fratele nostru, Dănuț, erau liberi să-și vadă fiecare de viață, în cele două poze ale mele.  

În tabloul Vicăi, nu.  Ea, soră-mea, rămăsese agățată de Mama, ca o piatră de moară. Iar eu, lipită de genunchii Tatei, ca de un gard. Un gard cu brațele încrucișate pe piept. Nu se atinge de niciunul dintre noi, El e singur, e doar genitorul, altă implicare nu pare să aibă în existența noastră.

Paradoxal, tocmai Vica, de la celălalt capăt al poveștii  continuase  nu doar să-i spună „Tăticu” , ci și pozei acesteia îi dădea altă interpretare. Fără să mi se mai adreseze totuși cu apelativul gingaș de „Capră”.

 Și tot paradoxal, ea a schimbat gama evocărilor noastre din la major în re minor la o vreme după ce lumina începuse să pătrundă  timid (ca să mai adaug o metaforă), în sipetul mirosind a rece și mucegăit al amintirilor mele.

Ea  a dezgropat, într-o după-amiază, la ceaiul nostru obișnuit de roibos, cu pișcoturi, când a remarcat pe perete fotografiile lor  separate,  prima amintire  „pozitivă” cu Tata. Asupra căreia nu cădeam  de acord.

Nu mai  trăia Mama, sau nu mai era validă, ca să tranșeze? Nu mai știu. Știam amândouă de la Ea că atunci când se întorcea seara  destul de devreme ca să ne găsească treze pe amândouă,  Tata avea un obicei  bizar, care pe Mama o făcea să moară de frică. Ne  ținea pe  palmă în picioare, cum ține un scamator o minge pe nas. Umbla cu noi așa în picioare în echilibru instabil pe palma lui prin cameră.  Și într-o seară, una dintre noi s-a dezechilibrat și a căzut, cu mâinile pe plita încinsă. Vica  o ținea  morțiș că pe ea a scăpat-o Tata pe plită. Totuși, cea care are pe porțiunea de sub degete a ambelor palme urme vizibile de arsură  sunt eu.  În mod curios, nici eu nici ea nu mai evocam acum episodul pentru a-l critica pe Tata. Care venea uneori „afumat”,  conchideam. Dimpotrivă, acum aproape ni-l… disputam. 

-Ca și cum ne-am certa pe care dintre noi a ținut-o Tata, dacă nu în brațe, măcar în  palmă,  i-am spus  soră-mii cu un fel de  tristețe…

Era totuși prima dată când îi ziceam Tata.

-Da, Mama nu-și aducea  niciodată aminte pe care dintre noi a scăpat-o pe plită, dar de ținut,  zicea  că ne-a ținut pe amândouă, a zis Vica…

– Da, și numai eu am căzut, ca proasta, pe plită, judecând după semne. Și Vica și-a întors mâinile cu palma în sus, mirată:

-Eram convinsă că eu! a zis, pusă cu spatele la zid de argumentul meu imbatabil: arsura  care din palma ei lipsea.

 (fragment din  romanul  în lucru  Cuibul din inima ei)

DOINA JELA – jurnalistă, editoare, traducătoare și scriitoare. A coordonat colecțiile „Procesul comunismului” de la Editura Humanitas și „Actual” de la Curtea Veche Publishing. A fondat Asociația Ziariștilor Independenți din România, filiala românească a Asociației Jurnaliștilor Europeni cu sediul la Bruxelles (AEJ). A contribuit la numeroase volume colective: Vînzătorul de enigme (1993), Analele Sighet (1997, 1998, 1999, 2001, 2002), Cum era? Cam așa… (2006), Cartea cu bunici (2007), Războiul de 30 de zile (2007). Volume publicate: Cazul Nichita Dumitru. Încercare de reconstituire a unui proces comunist (1995), Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat (1998, 2004), Drumul Damascului. Spovedania unui fost torționar (1999, 2002; carte ecranizată de Lucian Pintilie în După-amiaza unui torționar, 2001), Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste (2001), Afacerea Meditația Transcendentală (în colab. cu Cătălin Strat și Mihai Albu, 2004), Ungaria 1956: revolta minților și sfîrșitul mitului comunist (coord. în colab. cu Vladimir Tismăneanu, 2006), O sută de zile cu Monica Lovinescu (2008). La Editura Polirom a publicat Telejurnalul de noapte (1997; ed. a II-a, Vremea, 2005); Vila Margareta (2015) și Efectul fluturelui (2018)”.