Anii 1916-1918: o mărturie viscerală
Despre carte, istoricul ce a revalorizat-o, Daniel Cain, notează chiar pe prima copertă: „O mărturie viscerală, un personaj cu un destin ieșit din tipare”. Și ne vom convinge pe deplin asupra acestor aprecieri, citind cele trei părți, în fapt, cărți distincte la prima tipărire, din perioada iunie – noiembrie 1918, atunci când nimeni cu știa cum se va sfârși totul, când idealurile își pierduseră forța, resursele se împuținaseră, doar moartea era o prezență constantă:
„Cei care mor nu văd, de cele mai multe ori, venind moartea. Sunt așa de sleiți întoate felurile, încât nu mai au niciun simțământ a nimic când se apropie sfârșitul. În vreme ce alții mor în deplină cunoștință, cu toată judecata lor și cu atât calm și tărie, încât sunt aproape frumoși văzându-i cum mor”. (p. 181).
Însă au fost fapte care l-au afectat mai mult decât moartea pe locotenentul de rezervă Ion I. Drăgescu (din 1946, Ioan Dragu). Spune că printre amintirile sale din anii 1916 – 1918, viziunea aceea a copiilor „va rămâne ca cea mai chinuitoare din mizeriile războiului”:
„Lucru ciudat, e de toate în privirile acestea: surprindere, tulburare, spaimă și resemnarea aceea a sărmanelor ființe prea slabe care se simt neputincioase în fața fatalității, da, de toate, afară de lacrimi. Ochii aceștia de copii, așa de triști… nu plâng! Văd mereu, încercuiți cu albastru în fețele lor de zăpadă, ochii lor negri și frumoși, fără lacrimi și totuși așa de triști, ochii lor adânciți de o înfricoșare fără margini, mari și buimăciți fiindcă sunt plini de toate groazele văzute, trăite, suferite și neînțelese”. (p. 169).
Cititorul va descoperi și alte scene impresionante în istorisirile Drumurilor de sânge, chiar antrenat fiind de la citirea altor memorii și jurnale ale Marelui Război. Tristele, dar clasicizatele tablouri sociale, exodul civililor, foamea, setea, frigul, bolile, sunt însă prezentate aproape cinematografic, precum: frâul calului în mâna încleștată a unui călăreț mort. Soldații erau masa anonimilor nepregătiți pentru ipostaza de eroi. Un țăran oltean, dintr-un sat de pe Jiu, devenit pentru ofițerul Drăgescu model de devotament, rezistență și responsabilitate, îi spunea superiorului său în liniștea dintre explozii:
„–Nu știam că sunt patriot. Pentru mine e tot așa de firesc a săpa tranșee și a lepăzi, ca și a-mi săpa ogorul și a-l îngriji. Aceeași treabă; numai locul e altul”. (p.183).
Cea de-a doua parte, Moarte Albă, poartă subtitlul Schițele unui spectator și senzațiile unui exantematic în Moldova. Mamei îndurerate. A fost publicată prima dată în mai 1918. Autorul trecuse prin experieța bolii de tifos exantematic, în primăvara lui 1917. Deși nu crezuse sau nu voia să creadă diagnosticul, când doctorul îl anunțase că avea febră – 39.4, nu a mai avut încotro și a acceptat că niște păduchi îl făcuseră să zacă în pat, să-și simtă plămânii volatilizați ori congestionați:
„După tot ce am auzit și văzut din boala aceasta, ar trebui să fiu îngrozit de diagnosticul definitiv al doctorului. Și totuși mă simt așa de potolit și de încrezător. Nu pot crede în primejdie odată ce n-am dureri, nici zbuciume; și apoi pare că orice temere a unui mai rău e absorbită de o ciudată inconștiență a boalei. Spectrul Morții Albe, așa de amenințător în vremea când eram sănătos, îmi pare acum rătăcitor undeva destul de departe spre a nu mai veni să mă tulbure. Și totuși sunt în plină urcare a boalei, totuși n-am de ce justifica liniștea care îmi leagănă gândurile acum când trebuie să mă resemnez a fi exantematic”. (p. 205).
Dar acea încredere alterna cu incertitudinea, spaima, confuzia, „șovăirea minții”, durerea, culminând cu gândul morții. Numai devotamentul lui Grigorie, ordonanța sa, l-au făcut să treacă pragul spre viață, înapoi. În zadar au bătut la porțile a două spitale, nu mai erau locuri, deși numărul celor ce mureau era mare. Până la urmă va fi adus la vila „Greierul”, de la Bucium – Iași, transformată în spital de tiftii de către medicul francez Jean Clunet, membru al Misiunii Militare Franceze, care murise în primăvara anului 1917 (21 martie), ca și întreg personalul medical francez, cu excepția soției sale. Intrat în stare de inconștiență în acel spital, s-a refăcut sub îngrijirile primite. Editorul actual ne va fi ghid prin hățișul episoadelor, locurilor și personajelor, ținând cont de experiențele zguduitoare prin care militarul Drăgescu a trecut. Această a doua carte se termină cu o imagine de o tristețe covârșitoare: un Grigorie căutat printre crucile cimitirului plin de morți de tifos, de un tată bătrân și gârbovit de necazuri.
Cartea a III-a, numită Pe urmele bolșevicilor. Notele, impresiile, indiscrețiile unui ofițer român în Basarabia, dedicată Angelei (soția sa), este scrisă sub imboldul datoriei de ziarist, însumând cele trăite pe parcursul celor 20 de luni de campanie, „în necontenita așteptare a neașteptatului”. Surprinde cu acuitatea unui sociolog atmosfera din Basarabia, unde o parte a populației îi primise pe soldații români cu neîncredere, pe fondul propagandei bolșevice:
„ Norodu-i speriat și ațâțat. Ce căutați aici: Gânduri bune nu aveți dacă aveți puști… nouă nu ne trebuie sprijin… Rânduiala nouă ni-i bună și o ținem; o ducem bine de-amu; cu rușii ne împăcăm; ghiruri nu sunt. Ce vreți? Să ne luați «nadelurile?»
(loturile țăranilor împroprietăriți)… Peste Prut e frlămânzeală mare și sărăcie. Vă place pământul nostru? Vreți «posludele» (averi) de aici?… moldovanu nu-i «bolnav»; are și cap, și mâini; și de rău știe el cum să se apăre…
Cuvintele astea mă dezarmează: pe măsură ce înaintăm în Basarabia, limba și datinele se afirmă tot mai românești, dar ignoranța și bigotismul cresc. Micile răutăți și dușmănii sau numai indiferența și răceala care ne întâmpină nu-s numai o operă de agitatori. Sunt impulsiunile unor suflete întunecoase îngrădite în zăgazurile tendențioase ce li s-au pus timp de un veac.” (p. 288).
Descrierea episodului în care trupele ardelenilor sosiți la Chișinău, primiți cu ostilitate și luați prizonieri este un document în sine. În Studiul introductiv Daniel Cain explică tot contextul politic din Basarabia (p. 25-39). Revenind la memoriile prezentate de către Drăgescu, va dedica rânduri duioase femeilor de acolo:
„Femeile, cea mai puternică piatră pe care se reazimă temelia neamului moldovenesc din Basarabia, sunt așa de apropiate de sufletul românesc, au atâta inimă și atâta dragoste de rosturile moldovenești, încât orice cuvânt de sinceră și convingătoare frăție găsește drumul unei primiri drăgăstoase. Tinerii trecuți prin școlile rusești, oamenii maturi plimbați prin muscălie ades îndepărtată văd în noi înainte de toate un dușman cu straie și grai străin, cu gânduri de stăpânire, cu obiceiuri de apărare, cu suflete prea îndepărtate de apetiturile lor noi”. (p. 264).
S-a considerat a fi într-o expediție, iar la reîntoarcerea din Basarabia, a regăsit Bucureștiul „cu mulțumire” și cu lacrimi în ochi.
Cu rigoarea metodologică binecunoscută, reflectată în Studiul introductiv și notele critice, Daniel Cain repune în circulație o sursă importantă pentru bibliografia Primului Război Mondial. Însăși colecția de fotografii, ce completează actuala ediție, este ilustratoare pentru cercetarea asiduă pe care a întreprins-o. Editorul îi urmărește viața și cariera lui Ioan Dragu, spre oferirea de clarificări și chei de înțelegere a textului. Începând cu descoperirea certificatului de naștere la Arhivele Naționale ale României, filiala Constanța; adună apoi informații și documente despre personaj de la membri ai familiei; verifică pas cu pas episoadele relatate, în Arhivele Militare, Diplomatice sau prin confruntări cu alte jurnale de război referitoare la evenimentele vizate. Suspiciunile referitoare la plagiat se lămuresc după consultarea articolelor din presa vremii și accederea la lecturile menționate drept sursă de inspirație. Ioan Dragu (1889-1977) a fost jurnalist și diplomat la Varșovia, Geneva, Atena și Ankara. A trăit în România, a emigrat în Franța; s-a căsătorit, avut copii și nepoți. A iubit mereu România și i-a apărat onoarea, pentru activitatea din exil fiindu-i întocmit un dosar de urmărire la Securitate.
Prin intermediul aceastei ediții, imaginea Primului Război Mondial se completează, fiind menajată de tonul triumfalist al lucrărilor de profil publicate după anii 1920, când se cunoștea finalul sau când unii dindre autori căutau să-și retușeze imaginea deteriorată în vâltoarea confruntărilor.
Ioan Dragu, Campania anilor 1916 – 1918: Drumuri de sânge, Moartea albă, Pe urmele bolșevicilor, Ediție îngrijită, selecție, studiu introductiv și note de Daniel Cain, București, Editura Humanitas, 2020, 404 p.
DELIA BĂLĂICAN s-a născut pe 9 octombrie 1974, la Corabia. Este redactor-șef al „Revistei Bibliotecii Academiei Române”. Este abolventă a Facultății de Istorie-Limbi Străine a Universității din Craiova, promoția 1998. A urmat programul de Studii Aprofundate România în relațiile Internaționale, finalizat în 2001. Din este 2010 este doctor în Istorie al Facultății de Istorie, Universitatea București. Prin articole și studii de specialitate valorifică rezultatul cercetărilor referitoare la patrimoniu cultural: presă, corespondență, memorialistică, documente istorice inedite etc.
Este coautor al antologiei România La Centenar. 100 De Poezii De Pe Frontul Marelui Război (București, 2018) și al monografiei Domeniul Cntacuzino Florești. Despre trecut, prezent și viitor (București, 2019). Este, de asemenea, contributor în volumul editat sub auspiciile «Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”» – Războiul de fiecare zi: Viața cotidiană în tranșee și în spatele frontului în Primul Război Mondial (1914-1919) – (București, 2019).