Anemari-Monica Negru: Eu am fost întotdeauna o sentimentală, o pasionată de istorie socială
Istoricul Anemari-Monica Negru face parte din colectivul prestigioasei instituții a Arhivelor Naționale ale României din anul 2004. Își conduce și desăvârșește investigațiile documentare cu pasiune și profesionalism, oferind specialiștilor și publicului larg, uitate chipuri de femei remarcabile și nu numai. Amploarea și meticulozitatea cercetărilor realizate în diferite fonduri arhivistice, interpretarea, organizarea documentelor și informațiilor descoperite și publicarea lor în volume cu gust bibliofil, ne așează în fața unui sensibil arheolog de suflete. Pe de altă parte, fără laborioasa și recuperatoarea activitate de prezervare a documentelor, am pierde definitiv accesul la memoria și mărturiile de viață ale unor persoane și posibilitatea de a reconstitui realități istorice.
Cele mai importante lucrări editate și publicate – culegeri de documente: Din scrierile uitate ale Aidei Vrioni, vol. I: Memorii și corespondența, Arhivele Naționale a României, București, 2021; Pagini din istoria Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române, vol. I:1910-1948, București, 2021; Spitalul 113 și femeile eroine din România Marelui Război, Editura SNFOR, București, 2021; Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române şi Biserica Neamului: mausoleul de la Mărăşeşti, Editura SNFOR, Bucureşti, 2019; Alexandrina Cantacuzino şi mişcarea feministă din anii interbelici, volumele I și II, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2015, 2019; Viaţa pe front în scrieri personale, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2019; Din istoria Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor Române, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2016; dar și numeroase studii despre istoria Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor Române și activitatea membrelor sale în diferite localități ale României – Constanța, Craiova, Ploiești, Târgu Mureș, Vaslui, apărute în diverse publicații științifice și lucrări de specialitate, precum: Revista Istorică, Arhivele Olteniei, Analele Dobrogei, Acta Bacoviensia, Anuarul Arhivelor Naţionale Bacău, Ipostaze ale modernizării în Vechiul Regat (vol. VII, Editura MEGA, Cluj‑Napoca, 2017), Copilării trecute prin război. Poveşti de viaţă, politici sociale şi reprezentări culturale din România anilor 1913-1923 (Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2021), Revista Arhivelor ș.a.
A fost co-autor al albumului documentar Eroinele României Mari. Destine din Linia Întâi (Editura Muzeului Literaturii Române, București, 2018), prilej cu care ne-am cunoscut.
Dragă Monica, cum decurge o zi de lucru ca cercetător științific arhivist? Ce pregătire presupune o asemenea profesie?
O să încep răspunsul meu prin printr-o scurtă descriere a instituției Arhivelor Naționale ale României, care dețin și asigură protecția de acte oficiale şi particulare, diplomatice şi consulare, memorii, manuscrise, proclamaţii, planuri, schiţe, hărţi, pelicule cinematografice, matrice sigilare, înregistrări foto, video, informatice cu valoare istorică, realizate în ţară sau de creatori români în străinătate. Toate persoanele juridice depun documentele scrise după 30 de ani de la crearea lor la Arhivele Naţionale, cu excepţia Academiei Române, Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Afacerilor Externe, SRI, SIE. Deci, pregătirea arhivistului trebuie să fie complexă, deoarece este necesar să cunoască dreptul, istoria, diplomatica, ştiinţe auxiliare, limba actelor (paleografii). În 2004, eu am dat examen pentru un post la ANR – Arhive Contemporane, din istorie, arhivistică, limba franceză. Sarcinile unui arhivist sunt: evidenţa, ordonarea, inventarierea, selecţionarea şi păstrarea documentelor, organizarea şi întreţinerea depozitelor de arhivă, publicarea şi popularizarea Revistei Arhivelor, culegeri de documente, albume.
Eu lucrez în Biroul Documentare, Publicații și Activități Științifice din ANR. Aici realizăm anual expoziții pe diferite teme, edităm culegeri de documente, albume, scriem recenzii, ne documentăm pentru a realiza prezentări sau răspunsuri la diverse cereri. Îmi încep programul de la ora 7 (din motive de trafic), de regulă, ore întregi mă concentrez la transcrierea documentelor arhivistice – mai ales manuscrise despre diferite creații ale femeilor, scanez pagina, sau manuscrisul integral, pentru face scrierea lizibilă. Mă bucur mult, când reușesc să descifrez și să transcriu documentul, care este astfel salvat și poate fi valorificat științific.
Care au fost motivațiile demersurilor tale editoriale?
Eu am fost întotdeauna o sentimentală, o pasionată de istorie socială, am lucrat 12 ani cu plăcere și bune rezultate în învățământ (Colegiul Mihai Viteazul) și după ce am luat concursul la ANR, am avut bucuria de a avea posibilitatea să mă specializez în istoria femeilor. La arhive se păstrează numeroase documente pe această temă, în diverse fonduri: Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române, familial Cantacuzino, familial Meissner, personal Vrioni Aida ș.a., dar sunt foarte puțin cercetate și valorificate. Circulă pe internet o mulțime de informații eronate, care sunt promovate și considerate corecte. Și eu m-am confruntat cu aceste erori, în special când am căutat surse despre istoria unor femei puțin cunoscute. De exemplu, în mass-media circulă încă informaţii incerte privind originea şi anii de viaţă ai lui Calypso Botez, dar cercetând arhivele din Bacău, Galaţi şi Iaşi, am obţinut date preţioase. Astfel, din Colecţia Stare Civilă de la Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Iaşi, am aflat că Tufescu Calipso (numele de familie a lui Calipso, înainte de căsătoria cu Corneliu Botez) s-a născut la Iaşi – nu la Bacău, aşa cum circulă în mass-media – la 16 mai 1879, nu în anul 1880. Încă nu am descoperit locul şi anul morţii, rămâne de cercetat. La fel, circulă diverse date ale decesului Aidei Vrioni, cea corectă am aflat-o adresând o cerere la Direcția Evidența Populației a Municipiului București.
O parte a cercetărilor tale, valorificate în volume și studii ample s-au concentrat asupra unei organizații feministe mai puțin cunoscute: Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române (SONFR). Te rog să ne schițezi un scurt istoric al acestui proiect unic în societatea românească din perioada ante și interbelică: contextul apariției, scopurile fundamentele și cele mai importante realizări, mai ales cele din planul educației.
Despre SONFR, documentele ne spun că s-a înființat în mai 1910, la București, din inițiativa unor femei educate și cu idealuri progresiste, precum Zoe Gr. Râmniceanu, Alexandrina Gr. Cantacuzino, Maria I. Glogoveanu, Elena Odobescu, apoi s-au implicat multe altele: Anastasia Filipescu, Maria I. Glogoveanu, Esmeralda Manu, Elena Seulescu, Zoe Mandrea, Elisabeta Manu, Zoe Rosetti Bălănescu, Maria Timuş, Eleonora Stratilescu. În timp, au devenit membre şi au contribuit decisiv la realizările SONFR alte femei remarcabile: Elena Coloni, Sultana C. Miclescu, Tatiana Niculescu Dorobanţu, Elena gen. Perticari, Olga Sturdza-Mavrocordat ş.a. (un act din 1940, menționa 26.000 membre în toată țara). Partea cea mai frumoasă a cercetării acestui fond, pentru mine, este tocmai descoperirea acestor femei, a idealurilor și eforturilor lor sociale, care au putut acum, prin dovezi documentare, să rescrie pagini de istorie.
Având un puternic spirit religios și sprijinul Bisericii Ortodoxe, a autorităților politice și administrative, membrele SONFR au urmărit cu perseverență îndeplinirea scopului fundamental al asociației „cultura şi educaţiunea copiilor români, din punct de vedere religios şi naţional, aşa precum cere interesul patriotic” – Statutele SONFR publicate în Monitorul Oficial. Astfel, prin cotizații, serbări, bazare, chete, aceste femei au reușit să deschidă școli, cămine, cantine, să ajute cu burse copii săraci sau orfani, să contribuie în special la educația fetelor, atât de marginalizate pe plan cultural. Treptat, SONFR s-a extins în toată țara, la început au fost create filiale pe lângă bisericile din Bucureşti, apoi în oraşe şi sate din judeţele din Muntenia, Moldova, iar după Marea Unire din 1918 și în Transilvania, Banat, Basarabia.
Este greu de rezumat în câteva cuvinte idealurile și realizările SONFR: deschiderea și întreținerea de şcoli în Bucureşti şi în localitățile cu filiale, funcționarea Spitalul 113 în localului Institutului de fete al Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române din București în anii Primului Război Mondial, ridicarea Mausoleul de la Mărăşeşti, a Crucii Mântuirii de la Feleac, organizarea de serbări în zilele naționale, inaugurarea Zilei Mamei, Duminicii Ortodoxiei.
Instalarea regimului comunist în România a adus sfârșitul acestei asociații feministe, ca și a multor altele. După 1990, au existat mai multe intenții de refacere a acestei asociații, azi funcționează și are multe inițiative valoroase, la București, sub președinția doamnei Elena Cârlan-Ungureanu, Societatea Națională a Femeilor Ortodoxe Române.
Cum te-au inspirat modelele feminine asupra cărora te-ai aplecat?
Prin studierea acestor documente arhivistice am avut bucuria de a cunoaște fapte normale, dar și neobișnuite din perioada Primului Război Mondial sau anii interbelici, ale unor femei, precum Alexandrina Cantacuzino (a întemeiat școli, cămine, cantine, spitale, biserici, asociații feministe, Mausoleul de la Mărășești), Alexandrina Fălcoianu (inițiatoarea Casei Femeii – centru de asistenţă şi solidaritate socială, unde s-au realizat consultaţii gratuite juridice şi medicale, cantine şi adăposturi pentru femei abandonate, restaurant cu preţuri reduse, biblioteci), Adela Xenopol (revistele Dochia, 1896). Sau alte femei, complet uitate de istoricii zilelor noastre, precum Zoe Rosetti-Bălănescu considerată „mama bolnavilor” sau Zoe Râmniceanu, Eliza Greceanu, Elena Nițescu, Aristia Pompei „zânele prizonierilor” în Bucureștiul Marelui Război și multe alte femei remarcabile, precum Elena Meissner, Ana Florescu, Margot Oromulu, Lelia Candiano, Mărgărita Miller Verghy, Calipso Botez, Maria Glogoveanu ș.a.
Recent a apărut primul volum Din scrierile uitate ale Aidei Vrioni. Cine a fost Aida Vrioni? De ce ai ales-o?
Aida Vrioni (1880, Ploiești – 1954, București) a rămas în istorie ca prima jurnalistă profesionistă din România. În 1904, Maria Mateescu (Aida este pseudonim literar, iar Vrioni, numele soțului) a fost angajată ca redactor la ziarul „Adevărul” și a scris diverse articole în multe alte reviste. A fost editoare, apoi directoare a „Revistei Scriitoarelor și Scriitorilor Români” 1926-1943. A scris două romane, o culegere de eseuri și piese de teatru. A fost membră în comitetele de conducere ale asociațiilor feministe: Consiliul Național al Femeilor Române, SONFR, Uniunea Intelectuală Română.
Am ales-o pe Aida Vrioni din curiozitate și dorința de a reface imaginea acestei personalități uitate, ale cărei scrieri în manuscris sunt păstrate la ANR și sunt tot mai șterse. Multă vreme m-am întrebat de ce a fost abandonată atâția ani, iar după câteva luni de transcriere a memoriilor ei, am avut și o posibilă explicație: memoriile ei (manuscrise de aproape 1000 de pagini) sunt foarte greu lizibile, la început abia reușeam să copiez 2-3 pagini în 8 ore!
Care crezi că este impactul educativ și formativ a unor asemenea modele umane astăzi?
Cred că în zilele noastre, educația depinde mult de influența familiei, a prietenilor, mass-mediei și că punând la dispoziția tinerilor și promovând asemenea documente despre oamenii de pe vremuri, oferim niște modele sugestive și valoroase.
Am impresia că lucrările mele despre istoria femeilor nu au avut mare impact, nu au prea atras interesul tinerilor. Totuşi, am speranța că în timp, odată cu creșterea numărului de studii istorice cu tematică feministă, tot mai mulți tineri vor dori să citească, să cerceteze, poate chiar să scrie despre faptele unor femei.
ALINA VICTORIA PARASCHIV este bibliotecar în cadrul Bibliotecii Centrale Universitare Carol I din Bucureşti. A studiat la Universitatea din Bucureşti, fiind absolventă a masterului Strategiile informaţiei în societatea contemporană şi licenţiată în filosofie, specializarea Cultură şi Religie. A publicat volumele de literatură religioasă pentru copii Ce dezvăluie icoanele Bisericii? – Praznicele Împărăteşti (2017) şi Ce dezvăluie icoanele Bisericii?- Sărbători ale Sfinţilor (2018) apărute la Editura Basilica a Patriarhiei Române. A colaborat la realizarea unor volume editate de Muzeul Literaturii Române: Eroinele României Mari. Destine din linia Întâi (2018, coord. ştiinţific Adina Berciu-Drăghicescu), capitolul Slujitoarele Domnului, reeditat parţial de ediţia în limba engleză şi Femei remarcabile din România și din Peru (2019, coord. Mireille Rădoi), cu medalioanele personalităţilor Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Elisabeta Rizea, Maria Teohari, Smaranda Brăescu. Scrie eseu teologic în reviste parohiale, în ultimii ani aplecându-se asupra promovării tradiţiei icoanelor pe sticlă din România. Această ultimă preocupare vine şi din experienţa directă a pictării icoanelor pe sticlă.