Spui că „scrisul e o necesitate pasionantă, e dragoste”. Când ai început să scrii?

Cînd eram mică, înainte de vîrsta de șapte ani. Scriam, cu litere mari, de tipar, niște prostioare pe care le credeam poezii. Ca majoritatea copiilor, de altfel. Am continuat cu ele, pînă pe la vreo cincisprezece ani, cînd am înțeles că nu e mare lucru de capul lor și-am renunțat. Aveam aproape treizeci și șapte de ani cînd am reînceput să scriu, dar proză. Între timp, îmi intrase în cap că poezia e sacră, și este, așa că nu m-am simțit vrednică de ea. De fapt, așa a venit scriitura, în proză. Poveste. I-am respectat venirea.

Ce ai simțit când ai terminat „Nemuritorii de rând” (Editura Herg Benet, 2018)? Ce a adus nou acest roman în viața ta?

Mutatis mutandis, un fel de chenoză. O aproapegolire. Timp de o săptămînă, nu m-am putut ridica din pat. Amețeam. Apoi, ușor-ușor, am început să mă întremez. Iubesc această carte și o consider cea mai consistentă carte a mea. Ce cuvînt, consistentă. Foarte prost, în context. Să zicem că e o carte organică. A adus o înțelegere nouă asupra unor lucruri. Imediat după lansarea ei, prin ianuarie, am început să mă simt constant rău, așa că am fost obligată să dau față cu situația: era iminentă o intervenție chirurgicală care mi-a fost prezentată onest de către echipa medicală drept una complexă și complicată. Așa c-am început analizele și investigațiile, iar la 1 aprilie, anul ăsta, m-am operat. A urmat refacerea, care, firește, a necesitat timp. Toate astea au însemnat că eu n-am putut merge cu noua mea carte prin țară, s-o lansez, s-o port printre oameni, iar ea e cea mai puțin citită carte a mea. Exact, cea pe care o simt ca fiind cea mai bună. Nu e chiar ușor, mai ales cînd ești în suferință fizică și sufletească, în consecința celei trupești, să primești și acest înțeles. Dacă n-o ții de mînă și n-o plimbi, oamenii n-o văd.

De unde îți iei poveștile? Ce te inspiră? Vin ele către tine, cum se întâmplă?

Din veghe și din vise, din aer și din apă, din pămînt, din foc, din carne și oase, din lemn, din piatră, din vîntoase. Nici nu știu de unde nu le iau. E un personaj în Nemuritorii de rând, Vara, care zice la un moment dat așa: „Inspirația umblă prin lume de capul ei. E liberă de toți și de tot, e nomadă și nu se teme de nimeni și de nimic. Vine, bate la ușă, îi deschizi, bine, nu-i deschizi, iarăși bine, adică pleacă la altcineva. La un om care e acasă când bate ea. Probabil nebunia asta cu preotul din Vechiul Testament ajunsese la ea pentru că fusese în calea unei inspirații refuzate pe vreundeva, poate de un dramaturg, poate de vreun scenarist. Iar inspirația nu intră cu forța în casa, în mintea și-n inima nimănui, n-o vrei, se duce. Am mai zis asta, gândi și-și zâmbi cu îngăduință. Iar acum se-mpiedicase de Vara, altfel nu-și putea explica viziunea aia cinematografică apărută în capul ei de muziciană. Își închipuia că există undeva, în galaxie, un cuib cu inspirații care stau încolăcite ca șerpii. Și, când se satură de trai între ele, le-apucă de ducă pe la artiști de toate felurile. Și poate de-aia citești într-o carte ce-ai văzut într-un tablou, sigur, cu amprenta autorului, dar e clar că-i același lucru, iar ăia nu doar că nu se cunosc, habar nu are unul de existența celuilalt. Sau poate că aceeași inspirație îl lovește și pe cititorul-vizitator și așa se face că desface același miez în două opere distincte. Poate nu toți cititorii-vizitatori citesc-văd același lucru, normal că nu. Deci, inspirația e o chestiune de cale. Ești în calea ei sau nu ești.”

Dar personajele? Cum i-ai creat pe Urim și Turim?

Am fost mereu fascinată de ei. Ba au fost considerați Adevărul și Descoperirea (Adevărului), ba două pietre bune de tras la sorți. A depins de timpuri, de școlile de gîndire, de curentele spirituale. Urim și Tumim au venit la mine deodată, într-o coadă de vis, spre trezire. De fapt, însăși venirea lor m-a sculat din somn, mi s-a părut revelatoare. Erau niște entități eminamente spirituale, însă puse pe șotii. Bine, le-am zis, voi ați venit, așadar voi ați vrut asta, așa c-o s-ajungeți personaje. Nu sînt îngeri, aici seamănă nițel cu oamenii, că nu-s nici buni, nici răi, sînt niște martori și însoțitori ai celor care se iubesc de-adevăratelea, or, treaba asta cu de-adevăratelea e foarte rară, iar oamenii nici nu prea știu cînd chiar se-ntîmplă. Adică arareori își dau seama pe loc. De cele mai multe ori, li se revelează cînd sînt spre finalul vieților sau poate niciodată. Adică dragii de Urim și Tumim, pe care unii și alții i-au făcut cînd concepte, cînd pietre, au ajuns niște rîzători de meserie din cauza mea, însă cei mai fideli însoțitori și veșnic nejudecători.

E rostul scriitorului să se implice (și) în problemele sociale? E treaba lui să fie și în treburile cetății? Te întreb pentru că ești un om empatic, vorbești și scrii des despre „păsare”, te dedici multor cazuri sociale…

Păsarea a venit la mine cînd am tăiat negația. În românește, substantivul ăsta umblă numai în forma nepăsare. Păi, stai un pic, că te-ajustez. Scriitorul nu este obligat să se implice în treburile cetății, el poate să stea liniștit și doar să scrie. Valoarea operei niciunui scriitor nu are nicio legătură cu implicarea lui socială. Cum nu are nici cu caracterul omului și nici cu unele tulburări emoționale pe care artistul le poate avea. Așa că dacă el stă și creează valoare este minunat, însăși această valoare mișcă societatea. Adică se implică doar prin impactul operei sale asupra societății. Dacă însă el vrea să fie activ în treburile cetății, iară este foarte bine fiindcă artistul, scriitorul în acest caz, este și cetățean și are dreptul să fie activ, chiar dacă nu și obligația, așa cum obligația n-o are nimeni altcineva. Eu am învățat civismul, da, da, civismul se învață, nu așa ușor pentru generația mea, căreia nu i s-a predat la școală, ci, dimpotrivă, i-au fost tăiate toate formele de inițiativă civică pentru că a fost copil în comunism. Am fost la un marș pentru eliberarea lui Ilie Ilașcu pe cînd aveam douăzeci de ani, parcă neîmpliniți. Era închis și ținut într-o cușcă. M-a mișcat mult acel moment în care am străbătut o parte din București pe jos, împreună cu alți oameni, pentru o cauză care nu era a mea, pentru un drept, pentru un principiu. Dar, ce să vezi?, timpul a trecut, m-am luat cu viața și a durat multișor pînă am înțeles din nou că nu e suficient să fiu de acord cu protestatarii, adică să fiu de acord în casa mea, în mintea și-n inima mea, ci normal este să mă alătur lor, în stradă. N-a fost ușor, la primele proteste, am simțit că mă sufoc de cîteva ori, eram demofobă, nu mă urcam în tramvai sau troleu dacă era înghesuială fiindcă mi se făcea rău. Asta pentru că, atunci cînd aveam doisprezece ani, am fost dată jos de mulțime la o coadă la pîine, nu cred c-ai apucat tu pîinea pe cartelă și mă bucur pentru tine, și am fost călcată în picioare. M-a ajutat mult că eram înaltă și solidă, nu mi-au rupt nimic, dar de atunci n-am suportat să mai fiu în mulțimi. Ei, protestele m-au vindecat de demofobie, dacă îți poți închipui. Însă implicarea nu înseamnă doar proteste, cum nu înseamnă doar votez și gata. Merg în școli de șase ani, vorbesc cu copiii, cu tinerii, cu profesorii, nu mă duc să predau, demersul meu nu e unul clasic, pedagogic, sînt niște întîlniri informale care au ca scop experimentarea dialogului, a interogației, a dubitației, zi-i cultura dialogului, dacă vrei, redescoperirea scrisului de mînă și a multiplelor lui binefaceri, copiii asociază scrisul de mînă obligativității temelor, gustarea poveștii spuse și citite, imersarea în poem, vorbim despre teatru, film, dans, muzică, pictură, despre emoții, despre ce cred ei, ce vor, ce nu vor, ce le place, ce nu le place, ce-i supără, ce-i doare, despre mici tehnici prin care ne deblocăm la examene și începem să formulăm răspunsurile, întâi în minte, apoi scriem pe ciornă și de-acolo ne luăm curajul de-a trece pe foaia de examen. Merg și la Spitalul de Psihiatrie Eftimie Diamandescu – Bălăceanca, povestesc cu pacienții, citim, scriem, admirăm împreumă creațiile lor plastice, mîncăm gogoși și bem limonadă.

Vorbești adesea și condamni „limba de lemn ” – ce reprezintă ea, unde o regăsim?

Vorbesc despre ea, dar nu o condamn, mă doare. O găsim, din păcate, peste tot. De la acel „am luat la cunoștință” sub care semnăm toți, fără să ne întrebăm ce e cu formularea aia bizară, pînă la corporateză, noua limbă de lemn, cool, nu?, e una dintre componentele vieții noastre de zi cu zi care ne împinge la… inacțiune. Discursul aproape eliptic de verbe de mișcare sau înțesat de verbe la moduri nepersonale, excesul de substantivare determină amînările, procrastinare e un cuvînt la modă, lasă-mă să te lasurile, nu e treaba mea, e casa lor, e familia lor, nu mă bag, ce dacă strigă după ajutor? Sigur că sursa acestei latențe societale nu e doar limba de lemn, dar, avînd în vedere determinarea reciprocă a limbajului asupra psihicului, este una importantă, deși, culmea, subtilă. Felul în care gîndești și vorbești îți condiționează destul de serios faptele. Ar fi frumos să-nvățăm la școală să ne împrietenim cu cuvintele, să ne-ntrebăm care sînt sursele anumitor expresii, cum s-au mișcat prin istorie. Ce frumos ar fi dacă am elibera cuvintele de cuștile lor de lemn, dacă le-am experimenta: să vezi cuvîntul, să-l miroși, să-l guști, să-l mesteci, să-i simți aromele și textura. Nu ne-am mai îndura să aruncăm cu ele așa cum o facem acum.

Ești o scriitoare iubită, citită, mereu în mijlocul publicului. Are nevoie cititorul să îl cunoască pe cel care scrie?

Nu cred că are nevoie, cred că are curiozitate, plăcere, poate chiar bucurie. Eu le-am avut pe toate cînd i-am cunoscut, adolescentă fiind, cincisprezece ani, pe Marin Sorescu, Mircea Nedelciu și Fănuș Neagu. Au venit la noi, la liceu. S-au uitat peste ce scriam noi. Am avut niște emoții destructurante, tremuram ca frunza. Pentru mine, impactul a fost uriaș, țin suflet și minte momentul de, iată, treizeci și unu de ani. Uneori, mi se-ntîmplă să simt și să văd emoția oamenilor, iar atunci primul lucru care se activează e o rană a mea foarte veche: dar cine sînt eu, ca să se emoționeze oamenii cînd mă-ntîlnesc? Nu merit, ei proiectează asupra mea, nu au motive, ce-am făcut eu special? Relativ de curînd, am înțeles că e generozitatea lor, că e frumusețea lor, e dreptul lor să se emoționeze în fața unui om obișnuit care face lucruri obișnuite, e dreptul lor. Cum e și al meu, și eu mă emoționez, iar în momentele astea ajungem să ne-mpărtășim unii din alții.

Notă: Acest interviu a apărut în premieră în revista RAMURI, nr.1/2020.