Cunoscut mai ales ca memorialist al Belle Époque, ca biograf și destul de vag ca romancier, Stefan Zweig avea darul de-a transforma în proză orice realitate abordată. Apologet al trecutului, Zweig era îndrăgostit de evenimentele și figurile istorice cu potențial epic. ”Viețile” sale, la fel ca și „momentele astrale ale omenirii” în variante repovestite, poartă încă parfumul stilistic al imperiului multinațional sucombat după 1918. El a fumegat mult timp după aceea în nările rafinate ale fostului cetățean vienez pentru care umanioarele, libertatea, pacea și bunul gust erau bunuri universale. Cultura a fost, pentru Stefan Zweig, un ideal ardent, un creuzet al posibilităților de progres moral și civilizațional, un scop suprem în care și-a investit zadarnic toate energiile creatoare și căruia i-a sacrificat întreaga viață. Tragică și greu de înțeles, forma finală a acestui sacrificiu personal a survenit șocant pe 22 februarie 1942, în capătul celălalt al lumii pe care a iubit-o atât.

Decizia de a scrie o carte despre primul navigator care a înconjurat Pământul i-a venit, după propria mărturisire, în timpul unei traversări a Atlanticului pe un pachebot, dinspre Europa spre America Latină – într-un context empatic și analog, ca imaginar. Enumerând scopurile pentru care se poate scrie o carte (narcisism, furie, câștig, pura dorință de a explica un fenomen), Zweig s-a simțit copleșit de rușine, rușinea de-a fi resimțit rutina unei asemenea traversări, în condițiile deosebite de confort pe care le oferă un vas modern. Ce-au simțit, însă, cei care au făcut primii această traversare, în epoca marilor descoperiri geografice? Ce-au simțit cei care au călătorit în corăbii șubrede, fragile, în singurătate, nesiguranță, lipsuri, pradă capriciilor oceanului, cu hărți rudimentare, fără cunoștințele tehnice de azi și fără să știe exact când și unde vor ajunge? Așa s-a născut Magellan. Der Mann und seine Tat (1938) – Magellan. Omul și fapta sa, Polirom, Iași, 2020, trad. din limba germană de Eugen Relgis, o carte rezultată din cercetarea temeinică a temei și din primordiala senzație umilă în fața unei fapte eroice care a contribuit fundamental la inițierea modernității europene.

Cea mai intensă senzație trăită de autor scriind cartea a fost aceea că povestește ceva inventat, că relatează un vis, o legendă. Și totuși s-a străduit să nu facă altceva decât să prezinte adevărul, să nu ficționalizeze și să respecte documentele: ”nimic nu e mai bun decât adevărul care pare ireal! Dintotdeauna marile fapte eroice ale omenirii au – fiindcă se înalță atât de mult peste mediocritatea pământească – ceva inimaginabil; dar mereu, prin incredibilul pe care îl realizează, omenirea își recapătă încrederea în sine”. Această senzație de ireal, de concretizare epică a inexplicabilului nu l-a părăsit pe parcursul scrierii. Ea a trecut în felul cum s-a născut intriga poveștii lui Magellan și-n felul cum au fost privite faptele care au dus la realizarea dramaticei întreprinderi maritime de la începutul secolului XVI, imediat după precedentele la fel de celebre ale lui Columb.

Datele generale ale poveștii sunt cunoscute. Fernando de Magellan, navigator portughez cu o solidă experiență militară în noile colonii lusitane din Africa și Orient, a visat să caute o trecere presupus mai scurtă spre Indii prin vest. Se cunoștea atunci faptul că America e un nou continent și că el are undeva, la sud, o ”trecere” mai departe, către o altă mare întinsă, doar întrezărită de conchistadorii și de temerarii precedenți. Din considerente încurcate, regele Manuel al Portugaliei l-a refuzat și, precum Columb, Magellan a fost sprijinit de suveranul Spaniei și de temuta Casa de la Contractión. Cu scopul oficial de a găsi un drum spre Insulele Moluce pentru negoțul cu mirodenii, a plecat în august 1519, din Sevilla, cu cinci nave (Trinidad, San Antonio, Concepción, Victoria și Santiago) aprovizionate pe doi ani (călătoria avea să dureze aproape trei). A ajuns în decembrie în Brazilia, în ianuarie 1520 a atins Rio de la Plata și-n martie San Julian, la 49 grade latitudine sud. A iernat în condiții vitrege, a reprimat dur o revoltă la bord și a pierdut o corabie trimisă în recunoaștere pe coastă. Pe 21 octombrie 1520 a descoperit, după multe tatonări costiere, o trecere între Țara de Foc (numită așa de el însuși, fiindcă zărise pe coastă coloanele de fum ale băștinașilor) și Patagonia, adică chiar strâmtoarea ce-i va purta numele. O corabie s-a revoltat în fața pericolelor necunoscutului și s-a întors. Cu celelalte trei a devenit în noiembrie 1520 primul european care ajuns în Pacific, a trecut prin arhipelagurile sudului și s-a luptat cu băștinașii ostili din ele. Epuizați, decimați de scorbut și de foame, au ajuns în ceea ce azi numim Filipine. În 27 aprilie 1521, Magellan (asemenea lui James Cook, peste două secole), implicat riscant în conflictul dintre triburile locale, a fost ucis într-o luptă cu băștinașii de pe insula Mactan, după ce se apărase eroic. Cei rămași din echipajul său au mai pierdut două corăbii și din oameni, dar au ajuns, în cele din urmă, în Insulele Moluce, cu ajutorul unei călăuze indigene capturate. Pe 13 decembrie 1521 ultimul vas rămas întreg, Victoria, a plecat sub comanda lui Sebastian del Cano spre casă. Scăpat la limită de furia portughezilor trimiși să-l aresteze, a ajuns în Spania pe 6 septembrie 1522, cu 18 oameni din 265, după alte luni de navigație în condiții cumplite, fără ”Amiral”, dar cu doritele mirodenii, cu victoria primei circumnavigații (dovedind, încă o dată, sfericitatea Pământului și existența Marelui Ocean) și cu decoperirea trecerii spre Indii dinspre vest. Mort pe pragul propiului vis, Magellan făcuse întâiul înconjur al lumii, ceea ce i-a conferit aura primului mare aventurier dincolo de anticele Coloane ale lui Hercule și de imensa barieră a Americilor.

În „romanul” lui Magellan, spuneam, Zweig păstrează datele incredibilului. Navigatorul portughez e un visător pursânge care, întreținându-și idealurile, se hrănește intens cu povești despre care speră că i le vor confirma. Lăsat să umble prin arhivele secrete ale Portugaliei din vremea regelui Manuel, descoperise în jurnale de bord, în mărturii consemnate și-n hărți fictive intuiții ale existenței strâmtorii căutate de atâția și atâția căpitani. Mai întâi, Francisco Serrão, fostul său camarad de arme, rămas în arhipelagul filipinez, îi trimisese scrisori prin care-i înfierbânta imaginația despre viața paradisiacă din insulele Orientului și-l îndemna să ajungă cât mai repede acolo. Apoi, se știa că Vasco Núñez de Balboa întrezărise încă din 1513 Mar del Sur (Oceanul Pacific) de pe o culme a istmului Panama. Geograful german Johannes Schöner concepuse din 1515 un planiglob și hărți cu strâmtoarea trecută în alb, fără s-o fi văzut vreodată. Martin Behaim, un alt cosmograf, concepuse și el intuitiv înainte de 1507 o hartă a Americilor, cu strâmtoarea marcată, fără să știe exact unde era. O foaie volantă germană, Newe Zeytung, consemnase la începutul secolului XVI, tot pe baza unor mărturii ale marinarilor portughezi, o ipotetică trecere dinspre Americi spre un alt ocean. Astfel, din poveste în poveste, deși aproape infirm de un picior, împuținat la trup, deja veteran și respins, în primă instanță, Magellan reușește să convingă potentații să-i pună la dispoziția oameni, corăbii, bani și autoritate pentru a porni în realizarea visului său devorator. O face cu sacrificiul suprem, fără a beneficia în vreun fel, el și urmașii săi, de valoarea promisă a descoperirilor sale (inclusiv prin faptul că mult căutata strâmtoare nu a fost folosită ulterior decât rar în navigație, preferat fiind așa-numitul ”pasaj Drake”, evident mult mai comod). Și o face știind încă de la început că își întemeiază demersul doar pe simpla convingere că trecerea între oceane există, că trebuie să existe, o convingere care trăgea după ea o dinadins uitată umbră de îndoială, o voit îngropată posibilitate de eroare, prețul scump al onoarei de navigator prăbușită pentru totdeauna. Dar ”să nu disprețuim greșeala!”, spune autorul. ”Întotdeauna, chiar din greșeala cea mai nebunească, din eroarea cea mai gravă se poate ivi adevărul cel mai înalt. Columb n-ar fi cutezat niciodată să se avânte pe valurile imensului ocean fără acea hartă a lui Toscanelli, care a calculat absolut greșit circumferința pământului, dându-i stfel iluzia că ar putea debarca într-un timp destul de scurt pe coasta răsăriteană a Indiei. Magellan n-ar fi putut convinge niciodată un monarh să-i încredințeze o flotă dacă n-ar fi crezut cu o siguranță atât de neclintită în harta aceea inexactă a lui Behaim și în relatările fanteziste ale piloților portughezi. Numai pentru că a crezut că cunoaște un secret, Magellan a putut să dezlege cea mai mare enigmă geografică a timpului său. Numai pentru că s-a devotat cu tot sufletul unei iluzii trecătoare, el a descoperit un adevăr nepieritor”.

Aventura acestui tragic erou cu stofă de dreamer e urmărită pas cu pas de Stefan Zweig, ținând aproape documente și informații care nu fac decât să coloreze povestea atât cu tușele credibilității, cât și cu cele ale unui autentic roman „de aventuri”. Magia iluziei care a hrănit personajul s-a transmis și autorului său, care a dat cea mai coerentă relatare a destinului și a timpului său complicat. După Antonio Pigafetta, cronicarul luat cu sine de Magellan, Stefan Zweig a devenit, peste veacuri, al doilea său povestitor „angajat”. Desigur, „cronica” scriitorului din secolul XX e mai amplă și mai frumoasă decât a celui din secolul XVI. Onest, primul l-a citat mereu pe al doilea, chiar dacă știa că textul original al acestuia s-a pierdut și că trebuie să construiască adevăruri pe un simulacru târziu și partizan, dar unic, ca dovadă scrisă a evenimentului. Sutele de ani trecute de la consumarea aventurii au acumulat, însă, doza necesară de date, distanță critică, pasiune și admirație. Ele s-au convertit estetic, ca de obicei, într-o minunată carte.

(text apărut într-o formă mai scurtă într-unul din ultimele numere ale revistei ”România literară”)

ADRIAN G. ROMILA s-a născut pe 29 septembrie 1974, la Piatra-Neamţ. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza”, din Iaşi, și un master în literatură comparată şi folclor. A finalizat în 2005 un doctorat în folclor şi antropologie culturală.

A debutat cu poezie (1996) în „Symposion”, suplimentul literar al ziarului „24 ore” din Iaşi și a scris articole în presa studențească de la sfârșitul anilor 1990.

Volume: Imaginea Raiului în cultura populară. Eseu de antropologie (Timpul, Iaşi: 2009); De-a dragostea și drumul. Stații de lectură (Eikon, Cluj-Napoca), eseuri de critică literară; În drum spre sud. Roman de aventură (Brumar, Timișoara, 2012) – volum premiat, în 2013, ex aequo, de USR Iași, nominalizat la Premiul Național de proză al ”Ziarului de Iași” și selectat, cu un fragment tradus în engleză, în Anthology of Contemporary Prose from Iasi, editată sub egida FILIT, 2013; Radio în zăpadă (Tracus Arte, 2014), proză scurtă; Pirați și corăbii. Incursiune într-un posibil imaginar al mării (Cartea Românească, 2015), eseu; Mici schimbări în viață (Charmides, Bistrița, 2016), proză scurtă; Zeppelin (Polirom, 2017), roman, premiat de USR sub titulatura ”Scriitorul lunii septembrie” și nominalizat la ”Scriitorul anului 2017”, Apocalipsis, roman (Polirom, 2019), Efectul îndelungat al pasiunilor de tinerețe (Junimea, Iași, 2020).

A fost contributor cu câte un text în antologiile Cartea copilăriilor (Polirom, 2016), Scriitori la poliție (Polirom, 2016) și Cum citesc bărbații cărțile femeilor (Polirom, 2017).

Deține rubrici permanente de cronică literară în „România literară” și ”Convorbiri literare”, postează curent texte pe revista on line ”Lapunkt” și este redactor la trimestrialul cultural „Conta”, editat la Piatra-Neamț.

A publicat, de-a lungul anilor, cronici și eseuri în ”Idei în dialog”, ”Viața românească,” ”Hyperion”, ”Bucureștiul cultural”, ”Luceafărul de dimineață”, ”Cuvântul”, ”Verso”, ”Familia”, ”Dilema veche”, www.literaturadeazi.ro.