Într-o parte dintre romanele dumneavoastră, acțiunea are loc în zona Neamțului, cea în care v-ați născut? De ce?

Mi-era foarte comod imaginar să plasez evenimente aici și-n împrejurimi, pentru că locurile îmi sunt foarte familiare. E un spațiu bogat în mitologie și istorie, e generos ca peisaj și era odinioară o zonă de graniță între România și Austro-Ungaria. Vasăzică e foarte ofertant narativ tocmai fiindcă are ceva esențial pentru proză: un trecut ramificat în multiple și variate trasee (să nu uităm de Creangă, Ibrăileanu, Sadoveanu și Eliade, care au folosit același spațiu într-o parte din proza lor!). Pe de altă parte, e vorba și de un tribut personal adus acestui teritoriu din nordul Carpaților naționali, scufundat printre păduri și culmi stâncoase, în care m-am născut și din care am plecat aiurea precum Wilhelm Meister al lui Goethe în călătorii de inițiere. M-am întors mereu la el  nostalgic și gata să-l ficționalizez.

Unde ați plecat în călătorii de inițiere? Din câte știu despre dumneavoastră, în timpul liber realizați machete de corăbii celebre….

Păi să zicem, mai întâi, că în călătoriile de studiu, nu în cele de plăcere, ca turist…. Liceul l-am făcut la Constanța, la marină militară (de la munte la mare e o veritabilă distanță și o totală schimbare de decor, nu?), facultatea de litere și doctoratul la Iași (iarăși, o schimbare bruscă de regim fizic și intelectual!). Apoi cititul și scrisul sunt ele însele niște călătorii de inițiere, unele interioare, dar la fel de formatoare. Machetele de corăbii sunt o pasiune din copilărie, la fel ca și literatura despre ele (a se vedea și eseul meu la subiect apărut în 2015, unde am încercat să abordez profesionist un tip de imaginar!). Pot spune că toate experiențele de lectură și de scris prelungesc într-o formă aparte (nu fără o dimensiune psihanalitică) poveștile, călătoriile și aventurile dorite.

Care a fost ideea de la care a plecat „Apocalipsis” (Polirom, 2019) – cel mai nou roman pe care l-ați publicat?

Au fost mai multe: caracterul circular și analogic al secvențelor istoriei, privită ca imensă și repetitivă desfășurare temporală; problema omnipotenței răului și a raportului său cu divinitatea; chestiunea dualismului teologic și a liberului arbitru; recurența sacrificiului christic; impactul catastrofelor mari și mici asupra oamenilor; spectacolul tragic (și fascinant) al morții și al războaielor…. Poate sunt mize cam mari pentru proza de dată recentă, mai minimalistă, mai comportamentistă și mai dinamic-urbană, dar în fine, de la asta am plecat, astea au fost obsesiile mele. Și mai trebuie spus că, la fel ca-n precedentul roman „Zeppelin” (2017), am prelucrat, am extins și am recontextualizat o mai veche proză scurtă a mea din volumul „Mici schimbări în viață”.

Citind romanul, am sesizat multe intersecții cu istoria. Există o pasiune pentru trecut sau în ce fel se explică aceste treceri în alt timp?

Ar fi o pasiune istoria, dar mai degrabă e istoria văzută ca poveste retroactivă, ca narațiune post-factum. Cred că istoria a constituit mereu primul schelet al prozei universale, prima infrastructură a literaturii epice, ca să zic așa. Practic, istoria există doar în clipa simultană a petrecerii faptelor ei, cu oameni, decoruri, scene, intenții, obiecte și dese reconfigurări cartografice, sociale și politice. În rest, e poveste și hermeneutică.  Și, desigur, e posibilitate narativă infinită, căci e numai trecut – materie primă a tuturor povestirilor. Când ceva ”devine istorie”, cum se zice, devine, de fapt, trecut narabil.

Problematizați asupra răului – este o chestiune care revine recurent în roman.  În fond, ce este răul, ce reprezintă răul pentru dumneavoastră?

Nu cred că cineva are un răspuns la asta. „Unde malum?” e problema insolvabilă a tuturor teologiilor. Noi trăim răul pe pielea noastră, fără să putem avea vreo justificare a prezenței lui consubstanțiale cu lumea și a alternanței lui cu binele. Uneori, când forțăm prea mult acest mister insondabil, el ne poate ucide (cum se-ntâmplă, de pildă, cu personajele din „Zeppelin”). Putem specula filozofic, putem să ne jucăm literar, dar cam atât. Poate când vom trece „dincolo”, vom afla. Vom muri și vom vedea! Dacă și Dumnezeu va vrea să ne descopere atunci, în marea Sa bunăvoință față de micimea noastră intelectuală.

De ce un subiect legat strâns de filosofie și religie? Cum ați trasat granița între nihilism și credință și la ce v-ați gândit atunci când ați construit personajul principal?

Proza e o artă a aparenței instantaneului, a materializării fenomenului, a reconstrucției realiste, a rememorării subiective. Dar e și o artă cu miză majoră, cu cât mai extinsă și mai curajoasă, cu atât mai interdisciplinară, mai relevantă cultural. Literatura e o artă a cuvântului la fel de nobilă ca discursul filosofic sau metafizic. Dacă nu reușim să vedem literatura și astfel, îi reducem din potențialități, din rolul ei antropologic, din frumusețe și adâncime, în cele din urmă. Cristian David, personajul din „Apocalipsis”, e un analog christic, dar unul mai eretic, mai libertin, mai bogomilic (ceea ce face din roman chiar un fel de Evanghelie gnostică, apocrifă). L-am construit astfel tocmai pentru a permite un câmp mai larg al problematicilor deschise de narațiune și de raporturile între personaje, pe de-o parte, între oameni, evenimente, gânduri și fapte, de cealaltă. Tot ce se-ntâmplă în romanul meu (implicațiile dramatice ale Primului Război Mondial în România, violențele comise de rușii bolșevizați în sătucul dintre munții Neamțului, avatarurile istorice ale familiei David, succesiunile de mari și mici apocalipse de-a lungul sutelor de ani, discuțiile pe teme teologice, intersecțiile cu evenimente istorice și personaje arhicunoscute) sunt pretexte de-a medita asupra răului, asupra credinței și asupra divinității, ca instanță profund apofatică și omnipotentă. Nihilismul e și el o parte indispensabilă a credinței creștine, fără îndoială, pentru că nihilismul face parte din schema opțiunilor presupuse de paradoxurile ontologice ale suferinței, ale morții, ale tragediilor absurde și nemeritate (Ioan Petru Culianu a demonstrat-o magistral). „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” – iată o celebră replică evanghelică care-mi susține teza și nu e singura!

Ultimul capitol – o posibilă cheie de interpretare a romanului – aș afirma că intrigă. Care a fost miza lui? Câtă predestinare și cât liber-arbitru conține în esența sa?

Ultimul capitol (e-adevărat, puțin cam deconcertant, pentru că pune brusc toată pulsația narațiunii în ecuația relativistă a unui digital game) e mai degrabă un final deschis, o invitație la reflecție asupra istoriei ca joc misterios al divinității, dar și al literaturii ca joc performat liber de autori și de cititorii lor, deopotrivă. E și o mică distopie acest capitol, pentru că, în consonanță cu linia sinuoasă și fragmentată a temporalității narative din întregul roman, l-am plasat într-un sumbru viitor incert, foarte avansat tehnologic, când oamenii pot evada dintr-un cotidian nociv în primul rând prin universurile digitale. Deși, dacă mă gândesc bine, poate nu-i chiar o distopie, pentru că viitorul e al acestor universuri virtuale, inclusiv viitorul literaturii, ca artă a cuvintelor și a imaginației.

Nu am stabilit deloc o limită clară între predestinare (înțeleasă ca anticipare voluntară a vieții individuale de către Dumnezeu) și liber-arbitrul uman, nu e ceva în care să fii definitiv, fie și estetic. L-am lăsat pe cititor să se gândească el însuși, l-am provocat.

Ce reprezintă scrisul pentru dumneavoastră?

Scrisul e un mod de viață, între altele, unul profund gratuit și mai degrabă bogat în satisfacții interioare. Sunt conștient că se poate trăi foarte firesc fără el, milioane de oameni trăiesc fără cărți, fără scris, fără lectură, fără eșafodajul simbolic și ideal al culturii, eu nu fac din scris o formă de legitimare singulară și arogantă. Spun doar că se numără printre deprinderile mele structurale, printre nevoile mele fundamentale, ca și printre ale altora din aceeași breaslă. Fiecare om are micile sale pasiuni libere, pe care vrea să le împărtășească altora sau cu care să facă parte dintr-o comunitate bazată pe afinități. Totuși cred că lumea va avea nevoie mereu de povești bine spuse, bine scrise, credibile ori ba, deci va avea nevoie de scriitori buni, oricât de puțin vor fi ei citiți. Literatura are încă viitor, indiferent care-i va fi dinamica.

Notă: Acest text a apărut în premieră în revista RAMURI, nr.11/2019.