Denis de Rougemont, gânditor elvețian și întemeietor al curentului personalist în filosofia europeană, publică în anul 1939 cartea de eseistică Iubirea și Occidentul. Lucrarea face parte dintr-o pledoarie mai largă a autorului împotriva războiului care avea să mistuie Europa și căruia nu-i găsește nicio justificare socială sau tehnică și cu atât mai puțin una spirituală. Gânditorul afirmă că această criză a Occidentului își are originea într-o profundă nevoie beligerantă a occidentalilor. Dorința de război, hrănită atât la nivel individual cât și colectiv de un amestec de mituri, erezii și concepții orientale, s-a manifestat mereu în răspăr cu filonul creștin, cu fibra morală și ideatică a Occidentului. În ciuda faptului că atât structura, cât și resorturile, dar mai ales implicațiile acestei dorințe au fost sistematic negate, ignorate sau reformulate voalat, ele n-au încetat să se manifeste în realitatea cotidiană. Rougemont precizează că scopul cărții nu este nici pe departe unul moralizator. Dubla sa intenție este aceea de a regândi problema raportării la celălalt pornind de la logica romantică și respectiv cea creștină – în special în contextul în care originile, semnificațiile și, mai ales, implicațiile celei dintâi au fost integrate de-a lungul timpului în forme paradoxale care refuză analiza rațională.

Răspândirea difuză, adică fără forme de manifestare predilecte care să permită recunoașterea și, eventual, respingerea acestor avataruri ale poftei beligerante, a făcut ca raportarea occidentalilor la realitatea cotidiană să fie într-o mare măsură tributară lor, mai degrabă decât celor care decurgeau din modelul creștin. De Rougemont le circumscrie prin sintagma iubire-pasiune. Opțiunea alternativă propusă de gânditor nu are în vedere poziția creștină în sens strict, ci o așa-numită iubire-acțiune care este și mai comprehensivă și mai bine ancorată în datele noastre existențiale. Vorbim, mai precis, de o raportare la realitatea persoanei și la realitatea socială într-un mod activ, care necesită, în final, înțelegerea și adaptarea profund-adecvată la circumstanțele și limitele noastre umane.

În primele șase capitole ni se prezintă o serie de argumente inconfortabile, iar unele dintre ele chiar „scandaloase”. Suntem, de fapt, puși în fața unei analize filozofice extrem de curajoase. De Rougemont se apleacă asupra unor concepte ce nu se vor a fi analizate (a nu se confunda cu ,,nu se pot a fi”) prin propria lor definiție. Acesta pare să recurgă la un amplu demers de deziluzionare. Subiecte despre care toată lumea se simte îndemnată să vorbească, dar asupra cărora majoritatea autorilor ne spune că nu se poate vorbi cu adevărat, pare că sunt, de data asta, supuse unei de-mistificări. Această intuiție a autorului cum că ar exista un mod straniu și contrar de a vorbi despre iubire fără a vorbi despre l-a determinatsă găsească forma care poate acomoda un astfel de conținut: mitul romantic.

Caracteristica principală a mitului romantic este aceea că surprinde o problemă reală (cum ar fi dificultatea atingerii iubirii adevărate sau imposibilitatea unei comuniuni perfecte între state), însă oferă o rezolvare care condamnă, neagă sau refuză însăși realitatea problemei. În toate formele sale de manifestare, mitul romantic apare în opoziție cu realitatea: a unui stat diferit – care trebuie distrus, a societății – din care trebuie să o evadăm, a familiei – de care trebuie să scăpăm prin adulter, a iubirii – pe care nu vrem să o împlinim, până la cea a propriei persoane – pe care am vrea să o anihilăm și chiar a persoanei la care râvnim – pe care o îndepărtăm imaginând, cu scopul de a întreține fantasma, cât mai multe obstacole între noi și ea. Singurul lucru pe care mitul romantic caută să îl acomodeze este propriul său conținut. Așadar, Rougemont arată că logica însăși a mitului romantic este presupusă să conducă la neîmplinire, suferință, distrugere, la depersonalizarea celui care îi devine țintă și, în final, la moarte. De aici concluzia scandaloasă: multe dintre marile povești de dragoste ale lumii (Tristan și Isolda), poeme (Le Roman de la Rose), piese de teatru (Fedra) și mulți dintre marii romancieri (Stendhal), poeți (Milton, Petrarca) și compozitori (Wagner), precum și anumite comportamente idealizate (fenomenul curtenesc, cavalerismul) în care putem cu ușurință recunoaște mitul romantic, reprezintă o invitație mai mult sau mai puțin conștientă la negarea sau anihilarea realității. Această anihilare înseamnă moarte. De Rougemont concepe și remediul: înțelegând în ce constă de fapt mitul, putem ataca rațional unul dintre cele mai importante izvoare ale unei anumite direcții în artă și, mai mult, un întreg mod de raportare la realitate care continuă să fie idealizat și cultivat de civilizația occidentală.

După ce pune în lumină cele mai neașteptate trăsături ale mitului, acesta investighează posibila sa relație cu anumite erezii și religiile orientale. Ce ar putea avea în comun maniheismul și catarismul cu budismul și taoismul? Dar toate acestea cu mitul romantic? Autorul descoperă o logică similară: ereziile (cum ar fi maniheismul și catarismul) identifică o problemă reală a naturii umane (problema originii răului și a suferinței), însă o rezolvă printr-o simplificare sau deformare a realității, care ajunge să o nege.

În logica maniheismului, ajungem la îngrijorătoarea concluzie că o viziune asupra lumii în care binele și răul sunt egale poate justifica cu ușurință decizia de a face răul ca pe un simplu fatalism sau ca pe o problemă de proporții. Dacă îl urmăm pe cel al catarismului, în care materia este condamnată în defavoarea spiritului, existența însăși devine un păcat. Pe de altă parte, budismul și taoismul vizează relația omului cu natura și cu întregul univers. În budism, aceasta este soluționată prin contopirea omului cu Ființa Universală și presupune o înălțare a individului spre Unitate, în care propria individualitate se dizolvă, diversitatea umană fiind, în final, negată. În taoism, o relație mai apropiată a omului cu întregul univers implică renunțarea la dorințele fizice care conduce, crede Denis de Rougemont, la ideea că, de pildă, în căsătorie, e deplasat să manifestăm vreo afecțiune. Simplificând din motive analitice argumentul, invocăm concluzia că mitul, ereziile și religiile orientale par să fie diverse forme ale aceluiași conținut: iubirea-pasiune.

Așa cum am menționat în introducere, opțiunea iubirii-acțiune pe care autorul o prezintă în cel de-al șaptelea capitol nu este numai o soluție morală cu rădăcini creștine. Este mai mult de atât: un mod de raportare la realitate care implică acceptarea acesteia, nicidecum o negare a omului, în datele sale prezente. Vorbim, așadar, de o comuniune cu ființa iubită ca individualitate aievea, nu ca fantasmă (ființă ideală sau idealizată). Deși iubirea-acțiune depășește, asemeni iubirii-pasiune realitatea, ea se întoarce, totuși asupra ei. Această mișcare de revenire în interiorul lumii îi permite, practic, să acționeze în cadrul unui proces permanent de autoreglare care presupune trei elemente: persoană, lucrare și fidelitate. Cu alte cuvinte, iubirea-acțiune reprezintă o forță care creează, nu distruge.

Totuși, Rougemont admite că acest tip de iubire care se împlinește prin căsătorie poate fi criticat: este un demers extrem de dificil și, în cele din urmă, unul nesigur, imposibil de garantat apriori. Într-un anumit sens, instituția căsătoriei se bazează pe ceva diferit de iubire, pe ceva ce poate părea irațional, dar în niciun caz romantic: promisiunea sau jurământul, o asumare totală a faptului că acceptăm să ne împărțim viața cu cel de lângă noi și că recunoaștem că individualitatea sa este un lucru atât de profund încât o viață întreagă nu este suficientă pentru a o cuprinde. Într-adevăr, spre deosebire de iubirea-pasiune, este posibil ca iubirea-acțiune să nu reziste la toate testele realității, cu excepția unuia: testul duratei. Asigurarea duratei conferă pe de o parte, stabilitate și predictibilitate și, pe de altă parte, o constrângere și o limitare a propriei individualități de către o alta. Avem aici un proces nesfârșit de ajustare reciprocă. Este adevărat, promisiunea, durata și stabilitatea nu depind de hrănirea permanentă a unor sentimente contradictorii, ci, concret, de decizii.

Ideile romantice cu origini în mituri, erezii și concepții orientale sunt în mod fundamental orientate împotriva realității individuale și colective, iar cultivarea lor duce, în mod necesar, la nimic altceva decât dorințe beligerante, distrugere, suferință și moarte. Războiul care a frânt Europa la mijlocul secolului al XX-lea este consecința acestei opțiuni beligerante, a iubirii-pasiune. Autorul se întreabă dacă demonstrația sa ne-ar fi suficientă pentru a reconsidera și cealaltă opțiune, iubirea-acțiune, mai dificilă, mai costisitoare, însă mai bine acordată cu filonul care a condus la cristalizarea morală a civilizației. Autoarea acestui eseu se întreabă, la rându-i, dacă astăzi se mai poate vorbi despre moralitate și imoralitate, în condițiile în care realitatea însăși este negată.

Denis de Rougemont, Iubirea și Occidentul, Editura Univers, 1987, 471 p., traducere de Ioana Candea-Marinescu

TEODORA NICHITA  este  studentă în cadrul programului de master Philosophy, Politics and Economics (PPE), din cadrul Facultății de Filozofie, Universitatea din București și bursieră a Fundației Creștin-Democrate “Konrad Adenauer”. A obținut o licență în Politics and Eastern European Studies la School of Slavonic and East European Studies (SSEES), University College London.