Pierre Hadot a fost profesor, traducător, editor (a frecventat cercul lui Jean-Pierre Vernant, Jean Wahl, Raymond Bayer etc.), dar și filozof, unul dintre cele mai erudite spirite franceze. Hadot  nu a propus neapărat un sistem, cât mai ales o grilă de apropiere față de filozofie, identificând și analizând ceea ce el numea „exercițiile spirituale” folosite în filosofia antică, menite să transforme percepția și, prin urmare, existența celor care o practică. A filozofa înseamnă în fapt a te reinventa, a te re-plăsmui decisiv, a suferi o convertire a cărei finalitate este de fapt un proces în care devii ceea ce ești. Volumul de convorbiri realizat împreună cu Jeannie Carlier (specialist în neoplatonism și profesor la EHESS) și Arnold I. Davidson (profesor de filozofie la Universitatea din Chicago și traducător al lui Foucault) se impune tocmai prin faptul că – prin tematica abordată – reprezintă o sinteză a gândirii și operei lui Hadot. Dat fiind că la momentul realizării volumului venerabilul profesor se apropia de cel de-al optulea deceniu de viață, răspunsurile formulate în contextul său sunt complet libere de orice atașament instituțional, fie el legat de EPHE, Collège de France sau Biserica catolică. Avem, prin urmare, o carte de dialog consistent, autentic, situat între parteneri de un anumit calibru, care nu presupune o enclavizare a lumii din afară, ci dimpotrivă, o deschidere către ea prin intermediul filozofiei.

O primă teză pe care Hadot o dezvoltă în cuprinsul celor două interviuri are ca premisă afirmația (de altfel, un modus vivendi al autorului) conform căreia filozofia transformă (nu în manieră exclusivistă decât în cazul experienței personale, prin urmare, neoperând cu un „sine qua non”,  menționăm și variabilele: are capacitate de, este în potență de a, poate fi considerată și…) felul în care este percepută lumea. Argumentul său – empiric în sine – are la bază o experiență care – afirmă Hadot – a dominat pur și simplu întreaga sa experiență: „Începând cu vârsta adolescenței (…) am fost invadat de o angoasă deopotrivă înspăimântătoare și încântătoare, provocată de sentimentul prezenței lumii, sau a Totului, și al prezenței mele în această lume. (…) Cred că de atunci am devenit filozof, dacă prin filozofie înțelegem această conștiință a existenței, a faptului de a fi în lume.” Firește, filozoful este convins (postfactual, desigur!) de faptul că trăirile sale ca tânăr imberb (Cine sunt eu? Ce este această lume în care mă aflu?) nu strălucesc prin originalitate în domeniul ontologiei, însă starea indusă în tinerețe a continuat să reziste orientându-i alegerile mai târziu. – „Am avut sentimentul că sunt diferit de ceilalți. (…) Doar mult mai târziu am descoperit că mulți oameni au experiențe similare, însă nu vorbesc despre ele.” Urmarea acestui fapt este opoziția radicală între viața cotidiană – „trăită într-o semiinconștiență” – și „stările privilegiate în care trăim intens și suntem conștienți de ființa noastră în lume”. În fond, o chestiune de natură taxonomică (a viețui se clasifică într-un impersonal „se” și „autenticitate”), ce nu strălucește neapărat prin originalitate și care pare să-i fi preocupat în trecut atât pe Bergson cât și Heidegger. În ce privește domeniul literar – de care Hadot se simte foarte atașat – nici acesta nu pare să fie lipsit de reperele unei trăiri in extenso, iar autorul menționează fugitiv câteva nume de scriitori: Julien Green, Arthur Koestler, Michel Polac, Jacqueline de Romilly, Dostoievski…

Având ca punct de sprijin în speculațiile sale studiile teologice pe care le-a urmat (de care se rupe la un moment dat, fără a le abandona instrumentele de cunoaștere), își fundamentează cu timpul reflecția teoretică în acord cu lecturile filozofiei greco-latine, întrucât doar în contextul acestora „sentimentul cosmic” („oceanic”, un fel de „cufundare în Tot”) este prezent pe deplin. Acest sentiment îi este străin creștinismului  pentru că „în acea stare nu se simte nici prezența lui Dumnezeu, nici a lui Cristos. Este ceva plasat la nivelul pur al existenței.”  Lucrurile nu se opresc doar la a critica în contextul crezului său filozofic poziția Bisericii catolice, ci – ca om din interiorul sistemului care a fost hirotonit dar a renunțat – Hadot s-a opus vehement și public Bisericii, condamnând „supranaturalismul”, „sistemul simultan centralizat și dictatorial,” precum și „antimodernismul” acesteia.

Un al doilea subiect asupra căruia formulează enunțuri în cadrul acestor interviuri ține de modul de raportare la discursul filozofic, la felul în care trebuie citit/perceput un text. Tema nu este neapărat inedită – autorul o abordează detaliat în cartea sa „Ce este filozofia antică?, publicată cu ani în urmă și în România – și la timpul ei a stârnit și câteva rezerve – nu toți au îmbrățișat perspectiva de a prezenta filozofia antică ca fiind reductibilă la un ansamblu de exerciții spirituale. Sau, raportându-ne strict la hermeneutica lui Hadot, textele antice nu au fost scrise neapărat cu scopul de a informa, cât mai ales cu acela de a forma. Altfel spus, textele și discursurile Antichității nu sunt un scop în sine ci mai degrabă un mijloc menit să opereze o transformare decisivă în cei care le citeau/audiau. „Orice ar crede anumiți istorici, sunt convins că civilizația antică și chiar și cea a Evului Mediu au fost dominate de oralitate. Rezultă că textele filozofice ale Antichității erau întotdeauna destinate unui public restrâns: spre deosebire de cartea modernă care poate fi citită în întreaga lume. (…) ele corespund unui joc de întrebări și răspunsuri. (…) Această cultură a întrebării a dăinuit și în scolastica Evului Mediu. Așadar, învățământul era practicat în mare parte sub forma dialogului.” Prin urmare, își formulează mai departe Hadot teza, „dacă filozofia este în mod esențial dialog, mai degrabă relație vie între persoane (…) ea vizează să formeze, decât să informeze.” În modernitate „s-a pierdut aspectul personal și comunitar al filozofiei. (…) Construcția mai mult sau mai puțin abilă a unui edificiu conceptual va deveni un scop în sine. Așadar, filozofia s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de viața concretă a oamenilor.” În pofida acestei îndepărtări de forma originală în care a fost „practicat” exercițiul filozofic, se pare – și o recunoaște și Hadot – că lucrurile nu sunt pierdute în totalitate, întrucât redescoperirea etică a dialogului, a raportului fecund dintre Eu și Tu a mai fost revalorificat în gândirea lui Feuerbach, Buber și, mai târziu, Habermas.

Un al treilea subiect al dialogurilor din acest volum, ține de ceea ce se numește adecvare (obiectivism și istoricitate) a discursului filozofic: „exegetul este incapabil să știe cu adevărat ce voia să spună autorul și, pe de altă parte – și mai ales – autorul nu mai există. În consecință, putem emite interpretări în care să spunem orice despre orice. Nu sunt singurul care consideră că așa ceva este foarte periculos.” În consecință, pentru a te apropia cât mai mult de veridicitatea unui text „întregul travaliu al interpretului trebuie să constea în identificarea, pe cât se poate, a faptelor obiective. (…) Este extrem de important să nu se comită un anacronism în graba de a-i da unui text un sens actual. (…) Fiecare lucrare trebuie resituată în praxisul din care emană.” Așadar, prima calitate a unui filozof este – speculând apofatic –  de a nu fi nicidecum un ins prins în capcana eului și a metafizicii, ci dimpotrivă, unul puternic ancorat în realitate și mai ales unul înzestrat cu simțul istoriei. Este o afirmație care se situează în acord cu tot ceea ce Hadot postulează referitor la rolul formator al acestei discipline. Nu poți educa/forma/învăța pe ceilalți decât ca om al timpului tău într-o firească adecvare cu alteritatea, cu lumea. În fond, filozofia – (și) după modelul bergsonian, căruia Hadot pare să-i fie tributar în esența sa – „nu înseamnă construcția unui sistem, ci decizia de a privi cu naivitate în tine însuți și în jurul tău.” Dacă a filozofa devine un mod de viață, un fel de a fi în lume, dincolo de faptul că această idee depășește cu mult granițele unui exercițiu pur academic (care este situat doar la nivel cognitiv), atunci are loc o re-semnificare a protagonistului, care devine în același timp și idee și act.

Pierre Hadot, Filozofia ca mod de viață. Convorbiri cu Jeannie Carlier și Arnold I. Davidson, Editura Humanitas, București, 2019, 263 p. Traducere din limba franceză Adrian Cotora.

Notă: Acest text a fost publicat în premieră în revista România literară, nr.5/2020.