Tot Cioran, cu altă ocazie – și într-o dispoziție mai modestă –, regretă că este “un Raskolnikov fără scuza crimei”.

Frumoasă formulă. Ea vine în sprijinul ideii că cinismul ține mai mult de balet decât de atitudinea filozofică. În definitiv, o idee nu e niciodată cinică atâta timp cât nu este exprimată și vizibilă, cât timp nu e presupusă a-l scandaliza pe burjui. Faceți cu vreo ocazie solemnă – la o înmormântare, de pildă – trei sau patru mișcări de balet și vă veți bucura de reputația unui mare cinic. Cinismul mi se pare a fi o formă de non-conformism frivolă, lipsită de consecințe și, în ansamblu, anodină: drept-gânditorul dispune de o imensă aptitudine de a se indigna din nimic.

Cinismul nu ține atât de acțiune sau de conduită cât de ținută, de costum și, în mod accesoriu, de palavre. Nu prea are urmări. De aceea, contrar credințelor și mândriei cinicului, cinismul se situează dincoace de orice problemă de ordin moral. În ultimă instanță, cinismul e o formă de “conformism transgresiv”. De altfel, voga lui Cioran a coincis cu epoca în care cinismul a devenit monedă curentă și în care drept-gânditorul a învățat să ramâna indiferent la el.

Evident, Cioran nu trebuie acuzat de cinism. Ar trebui mai degrabă felicitat. Oricum ar fi, nu văd în cinism niciun păcat; văd în el, cel mult, premizele căderii într-un anumit exces de eleganță. Cred doar că, aidoma tuturor adepților cinismului, se amăgea în privința lui: îi atribuia merite iluzorii. Singurul merit adevărat al cinismului e că distrează asistența. (Indignarea, presupunând că scrierile lui Cioran mai pot indigna pe cineva, e o formă de divertisment, la fel de bună sau de rea ca oricare alta.) Iar Cioran, cu talentul său literar fără pereche, a reușit, în privința asta, de minune.

---

ANDREI VIERU s-a născut într-o familie de muzicieni. Este fiul compozitorului Anatol Vieru și a muzicoloagei Nina Vieru. Unchiul său este filozoful Sorin Vieru.

A studiat pianul cu Dan Grigore la Conservatorul din București. S-a perfecționat cu Carlo Zecchi și Lev Naumov.

A emigrat în Franța în 1988, unde i s-a acordat azilul politic în 1989 și cetățenia franceză în 1995.

În calitate de pianist, și-a făcut debutul franțuzesc la Paris, în Grand Auditorium de Radio France. A dat concerte în Franța, ca și în alte țări europene. A participat la numeroase festivaluri și a înregistrat discuri, printre altele cu

Arta Fugii și Sonata de Liszt (INA mémoire vive)

Variațiunile Goldberg  (Harmonia Mundi)

Variațiunile Diabelli  (Harmonia Mundi)

Tablouri dintr-o expoziție + Sacre du printemps (la două piane cu Dan Grigore) (Harmonia Mundi)

Clavecinul bine temperat caietele 1 și 2 (Alpha)

A publicat două cărți scrise în limba franceză:

Le gai Ecclésiaste (Seuil, 2007)

publicată în România în traducerea autorului: Ecleziastul vesel  (Curtea veche, 2014, 2019)

Éloge de la vanité (Grasset, 2013 distinsă cu premiul Casanova acordat unor autori europeni de limbă franceză)

publicată în România în traducerea autorului: Elogiul vanității (Humanitas. 2016)

A colaborat la publicații precum La Nouvelle Revue Française (unde și-a făcut debutul literar), Cahiers de l’Herne, Le Magazine littéraire, Le Courage, Dilema veche, Revista 22, Idei în dialog, România literară, Contributors.ro

Articole scrise în limba română:

„Europa față în față cu propria-i istorie„

„Despre manipulare„

„Democrația în general și barbaria în particular„

„Dreptul de a bate la uși deschise sau marea alunecare spre totalitarism„

„Libertatea ca anomalie. O apologie a gândirii occidentale„

(Informații suplimentare sunt disponibile pe site-urile www.andreivieru.com și www.contributors.ro)