Moartea este banalitatea absolută. Ea stimulează imaginația, sensibilitatea și gândirea doar în calitatea ei de depărtare neapropiată. De îndată ce se întâmplă este complet dezvrăjită, este un fapt de o umilitoare vulgaritate. Orice călătorie – ajunsă la destinație – are darul de a risipi mirajul depărtării, dar „călătoria” pe terenul morții este lipsită de orice altă perspectivă de a pleca sau de a te întoarce. Drumul fără întoarcere i s-a spus. Drumul ultim – adică anti-drumul, căci orice drum are întoarceri și plecări, duceri și veniri. Și totuși oamenii – drumeți prin definiție – concep moartea tot ca pe o plecare, tot ca pe o călătorie. O călătorie care-și atinge maximum de paradoxalitate, călătoria dizolvată în însăși manifestarea ei.

            Mariana – vrea să plece din satul natal înspre zări mai bune, Italia, El Dorado-ul românilor post-revoluționari. Copil neastâmpărat, plin de viață, apoi adolescentă dornică să primească și să ofere dragoste, își exersează din răsputeri, de mic copil, dorul de ducă – de a pleca de acasă și de a ieși din sine. Adunând eșec după eșec, singura realizare a Marianei este copilul ei, Alex, produsul unei căsnicii – la rândul ei destrămate. Acestui periplu în căutarea unui loc, al unui sine, al unei lumi mai bune – îi schimbă direcția aflarea veștii bolii, cancer de colon cu metastaze, transformându-l într-o călătorie în propria ei boală, înspre propria ei moarte. Fire exuberantă și sociabilă, Mariana vrea să fie însoțită chiar și pe această cale de ceilalți oameni, visează încă la o dragoste, dar ambarcațiunea ei funerară este însoțită doar de câțiva apropiați, în principal de mama ei și de sora mijlocie, Nicoleta, Nicol.  

            Nicoleta Dabija ne descrie felul insidios în care visul se îmbină cu viața în privința făpturilor care nu mai sunt, rezultând o ființă intermediară. Asociația ne face să punem asemenea făpturi în specia daimonilor, a îngerilor și a demonilor, a ființelor care traversează granițele dintre regnuri. Pentru Nicoleta, pentru Alex sau pentru mama ei, Mariana se întrupează când într-o vrăbiuță dolofană, când într-un porumbel rănit, când într-o buburuză. Alex, fiul ei, culege uneori insectele în care se întrupează mama lui și le ucide. Nicol își propune să o primească pe sora ei în viața ei, să o crească din nou, ca pe un copil, să-i împărtășească toate bucuriile vieții sale, să o facă să mai trăiască, prin ea, încă o dată.

            Descrierea etapelor uitării, ale îndepărtării tot mai mari pe care timpul o provoacă în cei rămași – este făcută cu o finețe psihologică și scriitoricească remarcabile. Însemnările Nicoletei Dabija – deși aparent statice, fotografice – au însă o vocație cinematică, romanescă, recompunând mișcarea, istoria, povestea unei vieți, a vieții.

            Descrierea morții sorei celei mici – este cu totul tulburătoare. În preajma Paștelui, Mariana – sora condamnată să moară – este adusă în satul natal – ca să moară. Ca într-un coșmar, familia – este adunată pentru a petrece sărbătorile pascale și ca să o petreacă pe mezina familiei pe tărâmul morții. Este o scenă inimaginabilă, terifiantă – și de un arhaism aproape revoltător. Te întrebi citind: este realitate, este ficțiune? Se poate cu adevărat aștepta moartea cuiva în acest fel?

            În cartea Nicoletei Dabija se derulează, suprarealist, imaginile unor lumi diferite: lumea înțepenită a satului românesc din care fetele vor să scape, carul cu boi, căruța cu cai (deja un element de progres), Italia, universitatea, poezia. Lumea post-revoluționară a făcut realizabile alăturări care altădată erau imposibile, care, într-un anumit fel, au rămas imposibile: Bârladul și Veneția, România și Italia, civilizația arhaică, rurală românească și civilizația occidentală, urbană, occidentală. Lumile rămân cumva separate, fără legătură și această juxtapunere lipsită de orice substanță comună constituie decorul cărții Nicoletei Dabija. Și drama noastră, a românilor post-revoluționari care încercăm să asezonăm broccoli cu mămăliga, palatul Dogilor cu cocioabele de pe ulițele noastre desfundate. Eșecul Marianei de a fugi din lumea stătută și ponosită a satului natal – arată, la un alt nivel, eșecul nostru, al tuturor de a ne emancipa: revenim cu toții în pământul jegos al patriei, care ne înghite batjocoritor eforturile noastre de a ne înălța. Mariana vrea să se înalțe, să urce mai sus, până în ultima clipă: „Mai sus. Nicol, mai sus…” dar lutul mâlos și mocirlos al țării exercită, impasibil, o forță de gravitație anihilatoare.

            Imaginea mormântului Marianei – devastat, profanat la o lună după înmormântare – deși neexplicată – este, poate tocmai de aceea, întru totul elocventă. Căci mormântul este încă o prelungire a vieții celui înmormântat, dar timpul, moartea, semenii – nu se opresc, nu se satură cu atât. Ei – cu toții vor să nu mai rămână nimic, vor să reducă complet la tăcere orice urmă din viața celui ce a trăit odată. Pentru că amintirea vie a unui om mort este o contradicție care, sfâșiindu-ne, nu ne lasă să mai trăim. Cum e posibil ca un om viu să moară, cum e posibil să se instaleze moartea în viață – ne pune în fața unui incomprehensibil de nesuportat. De aceea trebuie ucisă și această amintire – ca să putem trăi în continuare liniștiți. De aceea mormântul va muri în curând la rândul lui – devastat de trecerea timpului, de indiferența noastră, de ritualurile impersonale. Poate de aceea simte și Alex nevoia de a ucide insectele în care pentru o clipă are impresia că s-a întrupat mama lui. Ca să putem trăi – moartea trebuie ucisă, trebuie negată și în această negare a morții retragem, vrem nu vrem, dreptul răposatului la viață, recunoașterea faptului de a fi trăit. Nicoleta Dabija spune cu o maximă acuitate că suntem ființe conștiente de moarte, dar în egală măsură ființe care-și ignoră propria moarte, care se fac că nu mor niciodată, care trăiesc ca și cum nu ar muri, nu s-ar muri.

            În încercarea de a cuprinde incomprehensibilul morții în limitele rațiunii, Nicol încearcă diferite explicații, unele – în mod vădit și asumat clișeistice (Dumnezeu îi cheamă pe cei buni la el, Dumnezeu știe mai bine ce face) – dar cum poți răspunde banalității absolute dacă nu prin clișee, prin platitudini? – altele însă îți atrag atenția prin disperarea explicativă a rațiunii: Mariana a fost de mică un copil bolnăvicios, tratat cu antibiotice, s-a înecat cu o gutuie și era să moară, a fost lovită de o căruță și era să moară și atunci, a păcălit moartea de câteva ori, cumva moartea a urmărit-o mereu, era într-un fel sau altul predestinată morții. Mariana însăși încearcă să găsească explicația bolii ei în prea marea ei siguranță de sine, în mândria, în orgoliul voluntarist cu care încearcă să-și țină viața în propriile mâini și ajunge la concluzia că remediul bolii ar fi o smerenie mai mare, o umilință, o umilitate în fața divinității supărate de hybris-ul voinței supradimensionate. Consolarea explicativă a acestor minți – strivite de fatalitatea impasibilă, indiferentă, oarbă a morții – este cu totul înduioșătoare pentru că realizăm că fiecare dintre noi apelează la ea, fiecare recurge la o consolare de acest tip – fie că își dă, fie că nu-și dă seama. Pe cât de impasibilă este fatalitatea morții pe atât de automat este mecanismul, reflexul nostru de apărare: se moare pentru că X, nu X, deci nu se moare. Ne apărăm cu logica (acest mod de raționare se cheamă modus tollens, negarea antecedentului prin negarea consecventului) împotriva morții. Ce apărare absurdă și totuși nimeni, absolut nimeni nu-i scapă. Ne iluzionăm întotdeauna că noi nu putem păți moartea pentru că… găsim un detaliu, oricare, oricât de mic, oricât de insignifiant, care-l separă complet pe defunct de noi înșine și abia prin acest reflex logic moartea își face cu adevărat lucrarea în noi și prin noi, îl omorâm încă o dată pe cel ce a murit. Dar altfel – nu putem trăi. Explicația noastră logică este țepușa pe care o înfigem în inima celui mort – pentru a nu ne mai bântui visele și pentru a ne lăsa să trăim în continuare. Căci cum mai poți trăi când vezi că moartea chiar este, chiar se întâmplă, este reală, este chiar viitorul?

            Întâmpinând moartea sorei ei, Nicol se confruntă cu propria mortalitate, cu mortalitatea însăși. Vrând să o ia pe Mariana în interiorul ei, Nicoleta încearcă de fapt să internalizeze propria mortalitate, propria idee de moarte, moartea ei însăși. E un refugiu? O nouă consolare? Încerci să domesticești moartea, să o îmblânzești, să o faci vie, să-i dai viață. Dar moartea este tocmai acest teribil, inimaginabil, inexplicabil: este ceea ce nu este; este nimicul însuși; este cel care refuză orice determinare, orice tangență cu viața; nicio transfuzie nu funcționează, niciun transplant nu este posibil, moartea este, literalmente și definitiv, non-viața. Iată un lucru pe care nicio făptură vie nu-l poate, prin definiție, accepta, suporta, ingera. Între conștiința morții și refuzul morții nu există pare-se nicio diferență. Suntem conștienți de moarte pentru că o concepem exact așa cum este: drept ceea ce nu poate fi, drept ceea ce nu este. Și în acest efort continuu de a învia morții – de a în-via Moartea – ne petrecem existența noastră; încercând să ocolim privirea ochiului care ne privește continuu, înotăm din toate puterile pentru a evita să fim supți în sorbul lui.

Nicoleta Dabija, A doua viață, Editura Paralela 45, 2019, 130 p.

HORIA V. PĂTRAȘCU (1976) eseist, publicist, absolvent al facultății de filosofie (Universitatea  Al. I. Cuza din Iași).  A publicat articole de filozofie în reviste și volume de studii românești și internaționale. Autor al cărților Sine retractatione (Junimea, 2000), Despre urât și alți demoni. Reflecții și exclamații (Fundația Academică  Axis, 2005), Singur printre români (editura Paralela 45, 2009), Sentimentul metafizic al tristeții (Editura Trei, 2011), Terapia prin Cioran. Forța gândirii negative (Editura Trei, 2014), Pustiul binelui. Eseuri filosofice (Eikon, 2017) și Idealul valah. Sondări în psihologia abisală a poporului român (Editura Ideea Europeană, 2017).  Este lector universitar în cadrul Departamentului de Științe Socio-Umane al Universității Politehnica din București, unde susține cursuri de Filosofie cognitivistă, Filosofia culturii, Filosofia culturii tehnice.