Nu am fost la Roma, de aceea mi-o imaginez lustruită de bătrânețe, cu soare lichid coborând pe sub poduri, noaptea luminată de aurul becurilor sub un cer negru opac iar ziua respirând abia auzit, ca un pisoi proaspăt născut, sub un cer ca spulberat de-o explozie, în nuanțe de roșu traversate de fluvii de galben încastrat în albastru. E Roma lui Sorrentino și-a lui Jep Gambardella? Roma ritmurilor lascive ale nopții și a trepidației, leneșă și ea? Roma barocă, Roma monahală, Roma politicilor de culise, Roma circului și a pâinii? Nu am fost la Roma, dar orașul mă locuiește și mă trăiește așa cum a făcut-o Parisul, rămas nedezvrăjit și după ce l-am văzut.

Este Roma anotimpurilor cu turiști amețiți, hălăduind bezmetici de atâta frumusețe, a japonezilor fotografiind continuu, veșnic uluiți că există popoare cu aparența unei eterne vacanțe (ca la Geneva)? A porumbeilor al căror găinaț topește acoperișurile? Este acea Romă în care abia de-aș putea să-mi țin ochii deschiși, răniți de prea multă frumusețe? Sau e Roma-epicentrul-pământului, imperiu peste imperii, Roma gladiatorilor, a Gladiator-ului, a sângelui, unde viața nu valora prea multe parale? Oh, și acel „Noi, cei care vom muri pentru tine, te salutăm!”, rostit în arenă de către cei care știu că viața lor nu înseamnă nimic mai mult decât un scurt spectacol de circ. Atât de crunt de acceptat, dacă stai să-l gândești.

Sau este Roma fragilității de granit a lui Audrey Hepburn, a cadrelor alb-negru ale filmelor uitate, dar și Roma rufelor puse la uscat de-a lungul zidurilor cetății, a piațatelor intime, delicate, feminine, strecurate între case cu ziduri medievale cu scări și ghivece cu flori? Roma lui Fellini, Antonioni, Visconti, Zeffirelli, Benigni, Gassman, Pasolini, Tornatore. Roma.

Cum trebuie văzută Roma? Cum trebuie trăită? Există locuri atât de prodigios mistificate de năbădăioasa și nerăbdătoarea imaginație, încât este bine să le lăsăm în părăsire. Să le păstrăm cu imaginea denaturată a idealizării, apărare în fața urâtului înconjurător. Și Roma are urâtul ei, dar cât de frumos devine el văzut prin ochii sufletului!

Nu știu dacă vreau să ajung la Roma. Nu știu dacă vreau să distrug Roma interioară, țesută din cărți, filme și fotografii. Nu știu dacă să las orașul real să-l dizloce pe cel interior, năruindu-i frumusețea pentru a pune, în loc, o altă mistificare. Nu știu dacă schimbul ar fi merituos. Textura inefabilă, senzuală a dantelăriei Romei interioare, sfâșiată de paloarea agresivă a realului? Delirul interior vs cel exterior? Vis vs realitate? Renunțare la o hermeneutică a semnificațiilor? Ce aporie ingrată!

În orașul meu s-au întors pescărușii. În ziua asta ca de primăvară, cu 15 grade C, rămân ascunși prin cotloanele lor de timp, ca și cum n-ar exista pe pământ. Iar eu, biata de mine, aș vrea să fiu un bătrân senior spaniol călare pe cel mai de preț cal al său, vizitându-și domeniile într-un apus sângeriu, scrutându-le până-n depărtări, ca și cum mâine ar începe cea din urmă bătălie. Și, în apa ochilor săi visători, să se oglindească ultimul pol al dorinței: ruinele devastate de splendoare ale Romei.

IOANA SCORUȘ  este psihanalist, scriitoare

Absolventă a Institutului de Petrol și Gaze, Facultatea de Tehnologia Chimizării Petrolului și Petrochimie și a Universității Titu Maiorescu, Facultatea de Psihologie, București

Cărți publicate: „Iubiri imperfecte – plachetă de poezii”, (Premier Ploiești, 2004), „Povestea unei sinucideri”, roman – (Albatros, București, 2006), „Paradoxurile psihanalizei în România”, carte de dialog cu șapte psihanaliști care au practicat psihanaliza în România în clandestinitate, pe vremea comunismului (Paralela 45, 2007), „Un an din viața Liubei B”., roman – (TREI, 2017), „În definitiv”… carte de dialog cu Ion Vianu, (Polirom, 2018), „Freud Museum”, roman, (Polirom, 2019).