Teodor Baconschi – diplomat, scriitor

Dacă faci bilanțul ultimilor 30 de ani, se cheamă deja că ai trăit: nu mai ești tânăr, te întrebi ce amintiri contează și care sunt adevărate… Viața generației mele e secționată de 1989. Doar arta (filmului) pare să fi surprins dilema, sau minciuna fondatoare inerentă non-lustrației: a fost sau n-a fost? Două narațiuni (revoluție anticomunistă vs. revoltă populară, confiscată de puciști din nomenclatură) se luptă tot de atunci, fără vreo victorie clară. Obscuritatea originilor ne-a acomodat cu regnul ambiguității: a fost, de parcă n-ar fi fost. Toate adevărurile s-au putut rosti – căci suntem liberi! – însă n-au produs urmări (legale sau morale), așa încât, comuniști & anticomuniști, rămânem legați de acest destin colectiv fals, obsedant, dramatizat, dar trăit în cheia minoră a parodiei.

Singura țară despărțită de comunism pe cale sângeroasă e și unica societate unde național-comunismul, continuitatea elitei bolșevice și influența Securității au rămas definitorii în legenda publică. Răul totalitar a fost exorcizat printr-un torent de vorbărie, transformat în potop de interpretări contradictorii. Prea mult, prea puțin, prea devreme, prea târziu – iată datele defazării stabile pentru care am optat. Toți sunt vinovați, așadar toți sunt inocenți! Cu alte cuvinte, în aceste decenii de tranziție, am plecat de la noi înșine (formă fără fond) pentru a reveni la noi înșine, desigur mai bogați, mai deștepți, ceva mai educați, mai bine hrăniți, inclusiv cu mare cultură tradusă și mică producție autohtonă (un artizanat mimetic, inofensiv până și în expresiile sale cele mai „colțoase”). Din afară, suntem de nerecunoscut. Pe dinăuntru, tot așa! O predicție, pentru următorul ciclu: occidentalii se vor simți tot mai acasă la noi. Și tot mai exotic. Simultan. Suntem la fel de ireductibili precum galii lui Asterix.

Radu Carp – profesor științe politice

Întrebat fiind ce cred că s-a schimbat la 30 de ani de la Revoluţie, am reflectat îndelung care ar fi cel mai potrivit răspuns. În primul rând, nu cred în bornele care se măsoară în decenii. Nu cred că România va arăta altfel la 31 de ani după 1989 şi nici nu a arătat diferit în urmă cu un an. Observ însă că locul sindrofiilor simandicoase care s-au organizat la 25 de ani după 1989 a fost luat de dezbateri cu o arie mai redusă de răspândire, semn că se alocă mai multe fonduri (şi nu ştim ce să facem cu ele…) iar distribuţia acestora s-a diversificat foarte mult. Un semn bun, cultura de elită devine de masă. Este exact ce s-a întâmplat cu sărbătorirea Centenarului. Este de preferat să existe mai multe sute de evenimente cu un impact redus decât unul singur cu impact garantat dar la care nu participă decât foarte puţini.

Dincolo de meta-naraţiunea sărbătorii, este important de semnalat faptul că nimic nu arată astăzi la fel cum arăta în urmă cu 30 de ani. Nu este doar o aparenţă. Societatea românească s-a metamorfozat remarcabil. Procentul celor care lucrează în agricultură a scăzut dramatic, la fel precum cel al celor care lucrează în industrie. Nu toţi cei care au abandonat primele două sectoare s-au dus înspre sectorul serviciilor – foarte mulţi au emigrat, mai ales după 2007. Aceasta este explicaţia pentru care sectorul serviciilor nu este astăzi atât de dezvoltat pe cât ar fi putut să fie. A apărut în schimb o reţea de prestatori de servicii în alte ţări. Principiul vaselor comunicante a funcţionat: cei care nu au reuşit sau nu au dorit, din diverse motive, să construiască propria afacere în ţară, au deschis un magazin de produse româneşti în Occident. România este astăzi cel mai bine conectată, în întreaga sa istorie, cu Occidentul. Mă trezesc uneori la ora 4. 00 pentru a lua cursa de avion care mă duce la Treviso unde ajung la 7. 00 (ora locală), de la aeroport drumul cu maşina şi cu vaporul până la Lido îmi ia încă o oră, în jur de ora 8. 30 ora locală pot începe cursul pe care îl ţin la Global Campus of Human Rights. Ȋn 1989 mama mea se scula la aceeaşi oră pentru a începe serviciul tot la ora la care încep eu cursul, fiind nevoită să schimbe mai multe mijloace de transport pentru a ajunge dintr-o parte în alta a Bucureştiului. Locul său de muncă astăzi nu mai există – în acel loc (aproximativ) se ridică astăzi IKEA Pallady. A se multiplica aceste transformări de ordinul câtorva milioane de persoane pentru a vedea cât de profunde sunt transformările din aceşti ultimi 30 de ani.

România a prosperat economic în această perioadă cum nu a mai făcut-o niciodată în propria sa istorie, nici măcar în perioada 1918 – 1940. Percepţia celor din perioada interbelică, la capătul acesteia, era cea a unei transformări uriaşe, a noastră este una de stagnare sau chiar regres. Explicaţia acestui paradox rezidă în factorii care se compară, ieri şi azi, Ȋn perioada interbelică experienţa directă a Occidentului era limitată. Astăzi această experienţă este diversă şi foarte la îndemână. Confruntaţi cu decalajele, considerăm astăzi că suntem îndreptăţiţi să le depăşim rapid. Marea problemă este aceea că decalajele între noi şi Occident s-au acumulat de câteva sute de ani şi nu pot fi depăşite de pe o zi pe alta. Smartphone-ul şi cursele low-cost ne întreţin însă iluzia că este vorba de decalaje care pot fi depăşite rapid, cu un cost redus şi mai ales fără efort.

Dacă din punct de vedere economic subiectivismul ne împiedică să avem imaginea reală a transformărilor, pe plan politic aceste transformări sunt vizibile şi nu pot fi uşor contestate. România are astăzi o democraţie funcţională, cu instituţii care au rezistat asalturilor celor care au mizat pe abandonarea standardelor democratice. Constituţia din 1991 a asigurat tranziţia către instituţii care funcţionează şi se echilibrează reciproc. Marea problemă a instituţiilor în acest moment este birocraţia. Nu este ştiut însă faptul că modernizarea aduce după sine şi o cantitate imensă de birocraţie? Şi în acest caz este momentul să abandonăm o iluzie: de fapt, birocraţia ineficientă este rezultatul direct al birocratizării. Va urma, să sperăm, o birocraţie mai eficientă. Este nevoie însă, ca şi în cazul dezvoltării economice, de răbdare şi determinare în aplicarea unor politici publice adecvate.

Nu am avansat atât cât ar fi fost nevoie în învăţământ sau în sănătate, dintr-un motiv simplu: sunt domenii sub-finanţate care nu pot fi finanţate mai mult din moment ce populaţia este în etapa îmbătrânirii accentuate şi este nevoie de mai mulţi bani pentru pensii.

În 1989 România era o excepţie: un stat totalitar în mijlocul unor state (deja) foste comuniste, aflate la începutul perioadei de tranziţie. În 2019, situaţia este exact inversă: România este un exemplu de stat pro-european în regiune, înconjurată de state care au de-a face cu serioase derapaje de la democraţie.

România a reuşit să se menţină în graniţele sale în ultimii 30 de ani, să evite crize economice majore şi să menţină un grad ridicat de libertate de exprimare. Mai multă prosperitate în următorii 30 de ani va rezolva de la sine problema birocraţiei, a sănătăţii, a educaţiei – chiar şi pe cea a Republicii Moldova. O problemă despre care mulţi dintre noi nici măcar nu ştiam că există în 1989.

Ioana Bentoiu – muzicolog, soprană

Vă răspund cu plăcere, mai ales că, trăind majoritar în Elveția de 38 de ani, am o cunoaștere a celor două lumi europene (chiar sunt două), pe care aș dori mult să o împărtășesc celor eventual interesați. Întâlnesc multe persoane în România care-și închipuie că știu despre ce vorbesc, pentru că au făcut câteva călătorii, poate chiar studii în străinătate și au citit cărți în franceză sau engleză. Nu este așa de simplu și numai traiul cotidian în apus, profesia exercitată sistematic și frecventarea multor oameni din medii diverse aduc adevărata cunoaștere. Din moment ce ați citit cartea mamei, ați văzut că de trei generații, la noi în casă, se practică trăitul în cele două lumi, prin bunica mea.

Vă spun lucrurile astea fiindcă nu putem disocia România de după ‘89 de Vestul Europei, către care a dorit să tindă și a și făcut-o, cu eforturi mai mult sau mai puțin consecvente. Imaginea Vestului în ochii românilor este însă trucată, falsă, idealizată sau demonizată, în parte fiindcă s-a dorit politic această mistificare, dar și pentru că românul, exagerat în tot ce face, aplică grila propriei analize unei lumi mai puțin excesive decât el, lume pe care de fapt nu o înțelege.

30 de ani de la ceea ce unii au considerat Revoluție, iar alții doar o mică schimbare de orientare reprezintă în același timp Mult și Puțin. Dacă voința politică ar fi fost clar și consecvent orientată spre Vest, România ar fi fost, probabil, cea mai evoluată dintre toate țările din spatele cortinei. Este convingerea mea nestrămutată. Dacă se revenea automat la monarhia constituțională, când s-a întors Regele și se adopta o lege implacabilă a lustrației și dacă se schimbau imediat și radical orientările strategice, politice, economice și financiare, acum am fi fost departe. Dar s-a adoptat tehnica un pas înainte – doi în spate – doi în față – unul lateral, favorizându-se lupte fratricide, delapidând tot ce se putea, distrugând cu nesaț cultura, memoria, falsificând trecutul – care fusese deja puternic falsificat în comunism. Deci astea sunt lucruri pierdute… nici nu mai vorbesc de păduri, de clădiri de patrimoniu, sau de capitalul uman, cu milioane de suflete plecate… Pe de altă parte, nivelul de cultură și de educație scăzut care rezultă de aici are un ecou și în vest, unde din motive diferite se ajunge la aceeași catastrofă. Ca întotdeauna în istoria țării ne-am trezit târziu și am mers decis spre apus în momentul în care acolo se accelerase deja căderea… ce va fi? Numai Cel de Sus știe. Are planuri pentru noi pe care din fericire le ignorăm.

Ce am păstrat? Aș spune o formă de patriotism și de dragoste și de românism uneori complet exagerat (căci ce este oare dacopatia dacă nu manifestarea gălăgioasă a unui imens complex de inferioritate supracompensat ?)Alteori patriotismul este decent și totuși profund, se poate vedea chiar și la unii oameni politici, la scriitori, la muzicieni, la foarte multe persoane din orice categorie socială. Sper să se păstreze în continuare, iar școala ar putea juca aici un rol benefic.

Am câștigat un sens al libertății, o dorință de viață, o speranță. Se trăiește mai bine – unii au uitat cum era în anii ceaușiști. Nu mai există teroare politică – decât poate pentru unii care chiar ar avea ce să-și reproșeze. Să sperăm că nu vom pierde aceste lucruri, că vom scăpa de căpușele politice care ne distrug de mulți ani și că nu vom cădea ca țările din jur în capcane naționaliste. Depinde de noi, de alții … și de Dumnezeu.

Doina Jela – scriitoare, memorialist

Un comentariu aproape în timp real la cel mai prețios lucru pe care cred eu că l-am câștigat:  libertatea de a spune ce gândești.

Pagină de jurnal:

9 aprilie 1995 

Aseară la emisiunea lui Iosif Sava. Invitați: Al. Paleologu, Dan Grigore, M. Ciobanu, Ada Brumaru (specialistă în G. Enescu).

Emisiune extraordinară  (= m-a ținut pentru o vreme pe buza gropii, găurii în care viețuiesc și m-a ajutat să văd lumea de deasupra.) Mircea Ciobanu: „Ce am reușit să facem în anii comunismului, am reușit pentru că am filtrat otrava. Dar unora le-a cedat filtrul, s-a stricat s-a uzat.”

Este ceea ce eu am simțit până la os, este ceea ce mă miră și acum citind textele celor mai mulți, datând de atunci, e ceea ce mă mira și atunci: cum puteau să scrie, cum puteau să vorbească, cum puteau să respire, făcând abstracție de „asta”? Cum puteau vorbi aluziv, cum se puteau mișca  evitând să se lovească de „asta”? „Asta” era peste tot, iar eu o simțeam ca pe o apă care mă înconjura nelăsându-mă să respir, dar neomorându-mă de tot, din moment ce cu niște organe îi mai înregistram presiunea.

Al. Paleologu – povestind cum Alice Voinescu a fost biciuită la securitate pentru că împreună cu alți prieteni comentaseră pe Platon, pentru a spune cine fuseseră acei prieteni. Și dacă în aceste condiții Occidentul spune „mai bine roșu decât mort”, înseamnă că Occidentul este cuprins de o scrânteală durabilă și persistentă și că noi trebuie să le spunem destul de ferm și cu tărie lucrul ăsta. Fiindcă există două feluri de naționalism: naționalismul celor care exclud pe alții și naționalismul celor  care au fost excluși.

Despre îndreptățirea de a aduce în țară osemintele cuiva care a murit pe meleaguri străine, despre faptul că oamenii se întorc în țară la bătrânețe, Paleologu:„La bătrânețe simți nevoia să fii acolo unde se știe cine ești și cine e familia ta.”

Despre muzica lui Enescu. Întrebat care ar fi trăsăturile muzicii românești: visarea și melancolia și gustul simetriei, care ar fi semnul latinității. Nu garantez că Enescu a zis asta. Dar tot Paleologu a amintit că la funeraliile naționale ale  lui Eugène Ionesco oficialitățile românești n-au participat, Adrian Năstase declarând că „Ionesco nu ne-a înțeles și n-a fost de partea noastră.”

Stupefiant, într-adevăr. Cum „de partea noastră”?

=Încep în schimb să înțeleg ceea ce alții (oricine?) știu din instinct, înainte de a se apuca de scris:  proza înseamnă soluție formală de aranjare, de prezentare a unor conținuturi. El conținutul trebuie să existe doar ca o condiție prealabilă. Dar proza înseamnă forma pe care o dai acelor conținuturi. Nevroza înseamnă neputința de a te  desprinde din conținuturi, de a te elibera de ele pentru a fi disponibil pentru gândirea (distanțată) asupra formei. Înecarea în conținuturi, iată definiția nevrozei. Înecat în conținuturi  (în propria arhivă) a murit Marin Porumbescu: Și am înțeles ieri groaza cuiva sincer, pios,  credincios, bun (Gr. Ș.), de a mă auzi vorbind despre M. Porumbescu  mort, cum vorbeam atunci când era viu: adică de rău. Despre morți trebuie să vorbești numai de bine, pentru că ei nu mai sunt din lumea noastră. Ei sunt din lumea de dincolo  de care se cade să ne fie frică.

(…) Antonio-Mario Baggio – Societatea sadiană, Vatra, nr. 1-2, 1995. „Victima  și criminalii aparțin la două lumii diferite, dar pentru criminal nu există decât propria lume (…) celălalt, simplu instrument (…) îl închide mai mult în cercul propriului eu, diminuându-i sensibilitatea către altul. Această lipsă de sensibilitate către altul, această ratare a întâlnirii cu alții generează pesimismul în diversele sale forme, o viziune negativă a vieții care duce la renunțarea  căutării de a face mai bun pe sine însuși și întreaga lume. (…) celălalt se  prezintă ca o cale principală pentru a nu ne lăsa înghițiți de obscuritate; el se arată, în contrast cu experiența lui Sade, ca subiect viu (și nu ca instrument sau ca victimă), care trebuie să fie acela spre care deschizându-ne ne păstrăm capacitatea de a nu răsturna  realitatea în iluzie și de a reuși s-o schimbăm, dacă e necesar, păstrând capacitatea de a distinge  între bine și rău.

26 aprilie

Dintr-un Luceafăr (nr. 9), 8 martie 1995, dedicat scriitorilor care trăiesc în exil.

Milan Kundera: „Lupta oamenilor împotriva puterii înseamnă lupta memoriei împotriva uitării.”

Salman Rushdie: „Scriitorii și oamenii politic sunt rivali naturali (…) Luptă pentru același teritoriu. Romanul, un mod de a nega versiunea oficială a adevărului, care este cea a oamenilor politici.”

Salman Rushdie („ Patrii imaginare”): „Cât privește riscurile, singurele reale și le asumă artistul în operă atunci când o împinge la limitele posibilului, în scopul de a  spori cantitatea a ceea ce stă în putința gândirii. Cărțile sunt bune atunci când ajung până la limita extremă și riscă să basculeze dincolo de ea. (…) Pericolul adoptării unei mentalități de ghetou: A uita că există o lume dincolo de comunitatea căreia aparții.” (…)

Întrebare: Pentru cine scrie un exilat?

Transplantul cultural – fenomen care a creat cultura Americii.

Mario Vargas Llosa: Marquez este un prieten al revoluției cubaneze, uimitor de discret în scris  asupra acestui subiect. N-a publicat nici măcar o carte în favoarea castrismului.  Nu-i decât un instrument, un curtean.”

16 mai

La Réans. Câteva notații făcute în drum, de transcris.

Din cartea lui HR Patapievici. În 1907, Emil Racoviță vorbea despre  fosilele vii găsite în peșteri și numite troglobi. Sunt forme de viață care datează din era secundară și care s-au păstrat în peșteri, întrucât mediul speologic a conservat in vivo trăsăturile lor. Vârsta lor biologică este diferită de  vârsta lor naturală. Mircea Eliade preia sugestia și  spune că ceea ce reprezintă pentru  speologie fosilele vii sunt in istorie popoarele fără documente. Troglobii, dacă ar fi murit, nu s-ar fi păstrat urme despre viața lor, nefiind fosilizabile. Analogic, formele de manifestare culturală ale acestor popoare nefiind fosilizabile nu s-au păstrat. Supraviețuirea lor este o formă de compensare.

=din discuția cu Oana B. despre vinovăția și regretul pe care le resimte de a nu-l fi întrebat pe tatăl ei despre experiența lui de închisoare. Ideea mea: o vină avem, dar nu e aceea în care ne cantonăm. Dimpotrivă, cu cât suntem mai insistenți în a ne atribui o vină, trebuie să fim vigilenți și să ne întrebăm ce vină mai mare și mai dureroasă  vrem să ne împiedicăm a vedea  și analiza prin această oprire.

De pildă: nu l-am întrebat pe un condamnat politic despre închisoarea lui nu din indiferență și pentru că eram prinși cu viața proprie care era în altă parte, ci dintr-un fel de delicatețe. Pentru a nu-l tulbura obligându-l să nu vorbească el despre o vină. Aici e răul: că noi atunci îi credeam vinovați. Ceea ce  nu vrem să ne amintim e că atunci eram de partea celor care îi închiseseră. Ei înșiși erau de partea celor care îi închiseseră și se simțeau pedepsiți pe drept.(…)

=Marea primejdie pe care literatura o încarnează, bovarismul  pe care ți-l poate transmite. Lectura de identificare, dorința de a semăna cu fiecare personaj în parte, slăbește propria identitate, o debilitează: nu ești niciodată  acolo unde ești, cine ești. O insuficiență a identității,  un deficit de ființă  sub o mulțime de măști.

=Singurul loc pe care nu-l poți vedea e locul pe care te afli: punctul de vedere, singurul punct invizibil celui care vede.

Dragoș Paul Aligică – profesor științe politice

Privind în urmă și evaluând acești 30 de ani, cel mai frapant lucru mi se pare ceea ce reiese din comparația cu „anii interbelici”. Ce formidabilă forță au avut cei aproximativ 20 de ani. Privind în schema mare a lucrurilor și a lungii durate a istoriei românilor, nu poți să nu fii izbit de cât de mult marchează ceea ce s-a gândit și spus și scris atunci, tot ceea ce a urmat după, precum și percepția a tot ceea ce a fost înainte. Ce mult au putut să facă acele generații și cât de profund au marcat ele percepția noastră asupra acestei istorii, identitatea, standardele și aspirațiile noastre. Cât de puțin am făcut noi cu atât de mult și cât de mult au făcut ei cu atât de puțin…

Așadar întrebarea privind ce am câștigat, ce am păstrat, ce am pierdut în acest timp de 30 de ani trecut de la Revoluție se formulează în mod automat în mintea mea având acest reper ca fundal. Am văzut în acești 30 de ani tot felul de încercări de depășire, eludare, anulare a acestei forte formidabile care își lasă amprenta profundă în filonul identitar, intelectual și cultural românesc contemporan cu sau fără voia noastră. Am văzut încercări disperate de a se detașa de ea sau de a o distruge, cu plan și sistem. Și a rezistat. S-a păstrat. Nimic mai puternic sau mai interesant nu a reușit să îi ia locul.  Ce am câștigat? O mai bună înțelegere a unicității ei și elementelor care îi dau forță. Ce am pierdut? Probabil ca exact acele elemente din care își deriva aceasta forța.

Cele de mai sus sunt doar o evaluare, nu o luare de poziție.

Adrian Papahagi – filolog, eseist

Primul impuls e să spun că nu am pierdut nimic. Absolut nimic. Comunismul este abjecția supremă, domnia minciunii și a fărădelegii, tirania prostiei și ticăloșiei: ce poți pierde când scapi de așa ceva? Cu toate umbrele care planează asupra acelui moment, în decembrie 1989 ne-am câștigat libertatea și demnitatea, la care s-au adăugat în timp mai multă dreptate, mai mult adevăr, mai multă prosperitate. Am ajuns în clubul națiunilor libere, civilizate și dezvoltate, parteneri cu SUA, membri NATO și UE. PIB-ul României a crescut de la 40 miliarde de dolari în 1989 la 240 miliarde în 2018, adică suntem realmente mult mai bogați.

E adevărat, am pierdut câteva milioane de conaționali, dar aceștia și mulți alții ar fi părăsit oricum România comunistă, dacă țara nu era un imens lagăr de concentrare. În fine, românii din diaspora nu sunt pe deplin pierduți, ci rămân parte a națiunii noastre, în patria noastră lărgită – UE.

Oamenii integri sau normali încercați de nostalgie (sau Ostalgie, cum spun germanii) își regretă de fapt tinerețea trăită în anii comunismului. În ce mă privește, regret moștenirea lumii vechi pe care comunismul (deși progresist radical, revoluționar) a conservat-o malgré lui. Voi spune o lapalisadă: anii 1970 erau mai apropiați de interbelic decât sunt anii 2010, deci supraviețuiau încă mai mulți oameni vechi, doctori sau profesori, țărani sau intelectuali formați moral și spiritual în alte tipare. Deși era plebeu și resentimentar, criminal și radical, comunismul nu a reușit să abolească integral cuviința lumii vechi. Cu timpul, însă, omul nou al comunismului (adică lumpănul agresiv) a întâlnit omul recent, omul resentimentului forjat în Occident, și împreună au marginalizat și mai abitir omul creat de cultura creștină, aristocratică a vechii Europe.

Ce se pierde iremediabil este un tip uman căruia îi aparțineau încă liderii Europei interbelice (și postbelice în Vest): gentilomul creștin. Cine a avut de-a face, de pildă, cu marii doctori formați în interbelic înțelege despre ce vorbesc.

S-au mai păstrat din bolgia comunistă și lucruri pe care le-am dori îngropate. O jumătate de veac de fărădelege, de minciună, de ticăloșie, de delațiune, de urâțenie programatică a afectat nu doar peisajul, ci și peisajul uman, nu doar urbanismul, ci și urbanitatea. Mârlănia agresivă, vulgaritatea, prostia cu ifose, țâfna îndreptățită, impostura țanțoșă, răutatea gratuită, obrăznicia egalitară, tovărășească au înflorit, iar antiselecția comunistă s-a menținut și în tranziție.

Dar toate acestea sunt prea evidente ca să merite glose detaliate. Să-i mulțumim lui Dumnezeu că am scăpat de nenorocirea secolului trecut, și să veghem ca duhul totalitar să nu prindă trup sub noi forme.

Dan Grigore – pianist, muzicolog

La Revoluție au fost două cozi : una era la pâine și la libertate; alta era coada la Putere. Cozi inegale. Coada la Putere era invers proporțională cu cealaltă prin putere, puterea de a reprima și de a canaliza energiile celeilalte.

Amândouă au obținut câte ceva.

Coada la Putere, șantajând populația cu tot imaginarul obținut de propaganda comunistă, deci speriindu-ne cu „vin moșierii”, cu „cei care n-au mâncat salam cu soia”, cu „oamenii muncii care muncesc, nu gândesc”, a avut un succes neașteptat de mulți dintre noi care nu înțelegeam puterea propagandei, care nu citisem discursul de la Tribunalul de la Nürnberg al fostului ministru hitlerist Albert Speer de exemplu și care avertiza încă de atunci, din 1946, asupra uriașului pericol pe care-l reprezintă mijloacele de comunicare în masă dacă sunt în mâna unei dictaturi sângeroase și diabolice.

Și coada la pâine a obținut o dreptate raționalizată care ni s-a părut, în condițiile date, un nesperat salt înainte: am căpătat pașapoarte, ceea ce era de neimaginat, au apărut alimentele care ne-au lipsit atâția ani, a reapărut căldura în case, în sălile de teatru, de cinematograf, de concert. A reapărut ceea ce fusese percepută ca o fantomă a unui trecut nebulos : libertatea de expresie, pe care nu o mai avusesem de generații.

Sigur că am intrat în acest vârtej al „tranziției” – cum a fost denumită oficial – șantajați fiind cu pericolul „vidului de putere” când de fapt el a fost și-a rămas încă și-n zilele noastre un mare „vid de răspundere”. Puterea a fost întotdeauna în exces și s-a văzut asta : și-n ce privește mineriadele, și-n ce privește mineriadele deghizate cum a fost de exemplu recentul 10 august 2018. Și am pornit în această vâltoare cu un mare handicap, noi cei de la coada la pâine și la libertatea raționalizată (ca și pâinea de pe vremuri), am plecat cu un handicap al culturii libertății. Marea majoritate a concetățenilor noștri nu au nici o elementară noțiune a libertății, a democrației dar unii dintre noi avem un instinct al libertății în sensul că ne dăm seama că libertatea nu poate fi completă fără dreptate. Dreptatea nu poate exista fără căință, căință care poate fi și indusă la un moment dat dacă există pedepsele menite să îndrepte sau măcar menite să confere un anumit tip de reflecție celui care nu se mai poate opri din rău, din exercitarea răului. Acest mare handicap a fost cultivat de cei de la „coada la Putere”. Ne aducem aminte că pe o anumită listă, cineva s-a pus la coadă – „cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă …”. Așa văd eu coada Puterii: cei din urmă au fost cei dintâi. Nu întâmplător a apărut și pe frontispiciul unei reviste care a făcut mult rău în spațiul public „vom fi ce-am fost și mai mult decât atât” și s-au ținut de cuvânt, în mica zonă a condiționalității – pentru că în multe alte promisiuni nu s-au ținut de cuvânt. În ce privește această promisiune sumbră, s-au ținut de cuvânt și vedem efectele în ziua de azi: în acest vid de cultură a libertății, în acest vid de responsabilitate, în acest vid de cultură în general care ajunge să producă efecte teribile déjà în vremea noastră asupra limbii române – patria noastră, cum spunea poetul, patria noastră spirituală. Vorbim despre oameni care – pe urmele lui Ceaușescu, pentru că au făcut în așa fel încât să existe o resuscitare a mitului sacrificial al eroului, de fapt al pseudo-eroului, omorându-l de Crăciun, sacrificându-l pentru a-l putea continua deghizat, disimulat, în așa fel încât să nu ne mai dăm seama, preluându-i tot arsenalul, toată recuzita naționalismului comunist practicat de Ceaușescu, de la marile teme ale acestui flagel al naționalismului comunist până la vectorii de imagine chiar în multe cazuri – oameni care mai dăinuie și azi unii dintre ei, li s-au inventat instituții, rebotezate, care să continue opera de legitimare a acestui set de pseudo-valori în exercitarea puterii!

Unele câștiguri au produs și costuri, pierderi. Libertatea prost înțeleasă a produs un tip de haos care a fost încurajat, ajutat și chiar indus de cei de la a doua coadă, cei de la butoanele Puterii, prin (ca să citez dintr-un Profesor Universitar Doctor de tip nou) mijloacele mass-media sau mai pe scurt, cum zic mulți dintre ei, prin mijloacele media. Haos indus cu osârdie, cu prea multă consecvență și cu prea multă coerență ca să cred că este doar o întâmplare. Sigur că aici, ca în romanul polițist, trebuie să căutăm beneficiarul, cui servește acest haos, cui servește această perpetuare și propagare și dezvoltare în spațiul public a inculturii de toate felurile – politice, democratice, generale – , a măsluirii valorilor în spațiul cultural propriu-zis. Cui servește ? Cui servește neliniștea noastră, zbaterea noastră în acest con de penumbre mereu resuscitate, dacă nu marelui urs, care face în așa fel încât și micul urs, cel din pădurile noastre strămoșești, să aibă de suferit și să fie maltratat în văzul întregii societăți care este (sau pare că este) într-o încremenire catatonică din punctul de vedere al compasiunii, emoției și al altor semne de viață autentică. Același lucru se manifestă și în cazul bătrânilor, al copiilor abandonați etc.

Vorbeam așadar de bilanțul costurilor, al pagubelor pe care în mod paradoxal această libertate le produce. Eu am inventat și o sintagmă neaoșă, parodiind neaoșismul care este, din păcate, încă viu în spațiul public românesc: Foaie verde, m-a costat. Mă costă libertatea ! Și de-aia probabil, mulți dintre noi, din păcate din ce în ce mai mulți, au ales să plece, să-și părăsească vatra. Acest exod de tip nou care nu face decât să-l continue pe cel de tip vechi – deși acum oamenii nu se mai pot plânge cu atâta pertinență de persecuții politice în țara lor, chit că ele există, subzistă –  acest fenomen este unul din cele mai grave fenomene și cele mai elocvente pentru o țară care a obținut statutul de democrație, de presă liberă și alți parametri ai judecății asupra libertății unei țări fără ca ele să poată fi exercitate cu adevărat în profunzime și în autenticitatea lor. Dar câte țări se pot lăuda în ziua de astăzi, chiar dacă sunt mult mai avansate decât noi, că mai pot exercita acest drept ? Pe anumite planuri am socotit că noi suntem în avantaj tocmai prin rămânerea în urmă pentru că progresul nu ne-a adus atâtea stricăciuni câte am fi putut avea. Probabil că urmează să le căpătăm. Pe de altă parte, această rămânere în urmă a avut avantajul că am mai păstrat câteva reflexe de sociabilitate, de mici libertăți și de posibilitatea unor mici manifestări ale umanității din noi: ne putem întâlni cu prietenii, ceea ce în multe țări avansate e chiar greu de imaginat. Să ne întâlnim cu prietenii fără interes, să stăm pur și simplu la taclale, la un pahar de vorbă cum se zicea în interbelic.

Angelo Mitchievici – critic literar, scriitor

Aș începe prin observația că Revoluția nu constituie un reper fundamental pentru toți și că raportarea la ea este în mod cert diferită. Pentru generațiile tinere ea este un eveniment istoric despre care au citit în manuale sau au auzit vorbindu-se, este o poveste, o istorie care nu este a lor. Ea va fi totdeauna istoria altora, și nu povestea lor care începe într-o lume liberă, nicidecum perfectă, dar liberă. Pentru alte câteva generații, Revoluția a venit prea târziu, i-a găsit formați și formatați, deja adaptați la Epoca de Aur, trăind în acel climat al unei inerții eternizate, al unei stagnări, amorțiți, hibernând. O generație și mai în vârstă, din care mama mea făcea parte, își mai amintea alfabetul democrației, era paradoxal mai echipată pentru schimbare, capabilă să o înțeleagă. Mama cunoscuse lumea interbelică, fusese crescută în spiritul ei, și am admirat-o mereu pentru o claritate care mie îmi lipsea, pentru o detentă morală care mi-a apărut întotdeauna ca venită din altă lume. Și era adevărat, venea din altă lume pe care eu nu o cunoscusem, era povestea ei, din care eu nu făceam parte. Apoi mai este generația mea, cu un picior acolo și un picior aici, cu o viață și o memorie partajate, o copilărie și o adolescență acolo, restul aici. Pentru generația mea Revoluția a venit la timp. Aveam reflexele lumii vechi, dar nu (încă) și deprinderile ei urâte, nu și energiile consumate sau investite într-o supraviețuire sau într-o modestă viețuire.

Ce s-a schimbat? Cred că există schimbări numaidecât vizibile și schimbări subtile, care sunt și cele mai interesante , de aceea nu mă voi lega doar de ceea ce sare în ochi locuitorului lumii actuale.

Societatea românească a devenit una mai democratică, oricât de ciudat pare aceasta în contextul celor trei ani de guvernare PSD, când instituțiile statului au fost luate cu asalt, iar contraselecția a devenit un mod de lucru generalizat al unui sistem politic antimeritocratic, antielitist, antioccidental, antieuropean. Comunismul a supraviețuit, dar nu ca regim, ci prin noi, ca genă mutantă, ca reflex mentalitar. Tipul de om pe care l-a creat, a evoluat în ceva mult mai periculos, cu o voracitate care acum este alimentată de posibilitățile practic nelimitate de putere și profit. Din acest punct de vedere evoluția societății românești a adus în scenă un nivel de impostură posibil doar la instalarea regimului comunist în România în 1948 când în forurile superioare ale Partidului se aflau numeroși indivizi cu o educație precară, unii chiar patibulari și când cu o origine sănătoasă, arivism și lipsă de scrupule puteai ajunge foarte departe în viață. Toate aceste înzestrări tribale au recomandat tipul de lider psd-ist, semidoct dacă nu chiar agramat, șmecher, bășcălios, tupeist, amoral, disprețuitor, neam prost, mincinos patologic, impostor cu diplome contrafăcute sau plagiator. Din fericire, în spatele acestei tipologii reprezentative în acești ultimi ani a apărut maturizată, eficientă societatea civilă are cărei acțiuni, a cărei determinare au devenit deopotrivă obstacolul în calea abuzurilor clasei politice, dar și fundament al statului ale cărei instituții au fost luate prizoniere, în cea mai mare parte, de către oamenii politici. În acești ultimi ani, de la înființarea USL și până la câștigarea alegerilor de către PSD, cu excepția formațiunii apărute recent, USR, am simțit din plin absența opoziției, palidă, necreditabilă, inertă, absentă în momentele cheie. Societatea civilă nu doar a suplinit, dar a reușit să facă opoziție. Nu una politică evident, dar mai puternică decât orice opoziție politică. Este marele câștig, cea mai importantă achiziție după Revoluția din 1989, faptul că societatea a atins acea masă critică în măsură să ofere ceea ce englezii numesc public spiritual, un strat social consistent, pentru că nu ne mai aflăm în epoca claselor (clasa muncitoare, țărănimea, intelectualitatea), alcătuit din cetățeni autentici conștienți de rolul și responsabilitatea lor într-o democrație, cetățeni la care s-a raliat cea mai mare parte a diasporei românești. Cei șase sute de mii de cetățeni care au ieșit în stradă opunându-se OUG 13 și clamând apartenența României la Uniunea Europeană și la valorile ei au fost efectul întârziat al Revoluției din Decembrie.

Sistemul de educație s-a schimbat, într-un mod în care ceea ce este rău contracarează ceea ce s-a făcut bun. Comunismul a pus pentru prima oară în act o validare a imposturii intelectuale, prin facultățile muncitorești, prin avantajarea în posturi cheie a unor mediocrități obediente, membri de partid școliți la școala de partid „Ștefan Gheorghiu”. Aparatcik-ul era precar educat, dar eșalonul doi nu, în el se aflau oameni capabili, educați la cele mai bune școli, un aparat administrativ eficient care își visa independența, care putea susține la o adică statul.

Facultățile erau puține, numărul de studenți limitat, o exigență teribilă făcea din examenul de admitere un examen destinal. Paradoxal, promovând în forurile cele mai înalte ale Partidului, cu mici excepții, mediocrități, regimul comunist a întreținut o exigență la toate celelalte niveluri. Generațiile ieșite de pe băncile facultăților atunci erau foarte bine pregătite. Acest capital era irosit într-un sistem defectuos, nefuncțional al economiei centralizate. Ce s-a întâmplat cu educație după Revoluție? Două mari flageluri au afectat-o numaidecât. În primul rând o salarizare a cadrelor didactice la limita pauperității care i-a poziționat pe profesori pe cele mai de jos trepte sociale. Prestigiul simbolic de care se bucura un cadru didactic s-a deteriorat considerabil la nivelul societății românești fapt pe care prezentul îl reflectă cu prisosință. Cel de-al doilea flagel l-a constituit apariția facultăților particulare, după modelul celor muncitorești, fabrici de diplome, încurajând impostura și contraselecția. Beneficiarii au aparținut în primul rând clasei politice cu ramificațiile dezvoltate de aceasta în teritoriu, o cleptocrație alcătuită din indivizi cu o educație sumară pentru care facultățile de stat erau inaccesibile. În ultimul deceniu, a devenit evident că sistemul de validare educațională este cangrenat, plagiatul a devenit nu excepția, ci un mod curent, o practică de a obține titluri academice și prin intermediul lor de a promova în funcții publice. Primul ministru al României, Victor Ponta, a fost dovedit ca plagiator, fără consecințe, numeroși miniștri, directori și șefi ale unor instituții importante au fost dovediți a plagiatori, retragerea titlului rămânând fără consecințe. Fenomenul a devenit endemic, aruncând în irelevanță titlurile obținute în mod meritoriu și afectând întregul sistem educațional din România.

La acest fapt se mai adaugă un flagel pe care sistemul de educație îl resimte acut în acest moment și anume excesiva birocratizare a actului educațional. Încetul cu încetul cadrului didactic îi ia locul un funcționar public în educație care trebuie să îndeplinească tot mai multe proceduri birocratice care nu contribuie în niciun fel la perfecționarea sa profesională. ARACIS, ARAPCIS, organismele de control atât în sistemul universitar, cât și în cel preuniversitar au devenit sisteme birocratice autonome cu structuri complexe și un metalimbaj de tipul cod-mașină, sisteme în jurul cărora satelizează procesul educativ. E mai important ce completezi într-un formular, așezarea corectă a expresiilor de tip cod, limba de lemn a noilor proceduri, decât reflecția concretizată într-o carte, într-un studiu, într-o conferință. Validarea academică urmând o tradiție seculară în spațiul occidental avea loc în cadrul comunității academice, generată de împărtășirea gândului tău, a unei teze, cu privire la o temă de reflecție, o temă de cercetare, fie printr-o comunicare, fie prin intermediul cărților tale. Acum, funcționarul intelectual numără conștiincios punctele pentru a satisface un punctaj care are o relevanță de cele mai multe ori cantitativă, care nu reflectă, încă odată, validarea comunității academice din care face parte. Dimensiunea administrativă a vieții academice, dar și a celei de profesor acaparează tot mai mult pe cea propriu-zis profesională generând, în timp, o substituție îngrijorătoare a intelectualului cu funcționarul public, parte a unui aparat administrativ dezvoltat metastatic, autosuficient și, în mod evident, inutil. Cum sistemul de educație reprezintă corecta așezare a unei societăți, îi asigură fundamentele, imensa degringoladă din sistemul educațional, asfixierea lui de o birocrație excedentară are consecințe vizibile la toate nivelurile.

S-a schimbat considerabil tipul de sociabilitate și de solidaritate, e una dintre acele schimbări aparent modeste, dar extrem de puternice. Nu doar pentru că avem Facebook, Instagram, WhatsApp etc, ci pentru că fiind conectați pe un nivel sunt în același timp deconectați pe altul. Ne aflăm în logica grupurilor mari, a relațiilor realizate instantaneu, cu oameni pe care fie nu-i cunoaștem, îi cunoaștem vag, îi cunoaștem, dar îi întâlnim foarte rar. Pentru generația mea nu existau aceste forme de mediere, existau evident și relații superficiale, dar chiar și atunci comunicarea era directă, față în față. Te aflai cu cineva care își plăcea, cu care îți plăcea să discuți, îți plăcea să-l vezi, care se așeza lângă tine. Comunicarea putea trece de la idei la sentimente și invers, dar ingredientul care lipsea aproape cu desăvârșire era ideologia. De orice fel. Pentru că toată se afla într-un singur loc, partidul stat avea monopol în privința asta și niciunul dintre tinerii generației mele nu era cu adevărat interesat de această hegemonie, de acest monopol. Paradoxal, am trăit într-o lume îmbibată până la refuz de ideologie topită în discursul public, ziare, televizor, școală etc. și, în același timp, ignorând-o complet, desprins de ea, în afara ei, refuzând-o constant. Cu siguranță că aceia dintre noi care își doreau cariere notabile nu o putea evita la infinit, ar fi învățat să manipuleze discursul ideologic, să livreze clișeele sacrosancte, dar sunt convins că priza la ideologic nu s-ar fi realizat pentru foarte mulți. Generația mea nu trăise teroarea anilor ’50, nici eliberarea anilor ’60, aceștia din urmă cu fervoarea lor și scurta priză de optimism a socialismului cu față umană. Ciudat, după 30 de ani ideologia revine sub altă formă, mult mai insidioasă și asist cu mirare la spectacolul unor angajamente ideologice printre tineri, la fanatisme juvenile, la tabere care se înfruntă fiecare cu manifestul ei ideologic în mână. Fervorile tinerilor stângiști sunt pentru mine uluitoare, mi se pare că sunt oameni care s-au născut prea târziu și au ratat Epoca de Aur, a rata Revoluția din octombrie, stalinismul, maoismul etc.. Tinerii afiliați ideologiei de extremă dreaptă oferă un spectacol similar, la fel de grotesc al absenței memoriei culturale, al ignorării unei istorii terifiante, a Holocaustului. Generația mea era cumva vaccinată, cel puțin așa am crezut mult timp, până când un prieten s-a transformat ca în filmele cu zombies într-un fel de socialist întârziat, fanatizat. Solidaritățile erau altele, se bazau strict pe afinități, erau apolitice. Cu toții detestam gustul frucolei socialiste în timp ce visam la Coca-cola sau urâțenia hainele românești fabricate în serii mari, în timp ce speram să purtăm o pereche de blugi. Toți iubeam capitalismul care ajungea la noi în fărâme, în doze mici, toți visam să ieșim din țară, să vedem lumea etc. Solidaritatea acesta era asemeni celei din război, la rândul ei fragilă. Cum s-a încheiat „războiul” și ea s-a încheiat, am redevenit la chemările adânci ale ființelor noastre. Mă simt străin în această nouă cultură a sociabilității, deși m-am adaptat ei. Îmi sunt clare avantajele ei, dar sunt atent, mai cu seamă, la ceea ce s-a pierdut, decât la ceea ce s-a câștigat. Sensul democrației ține și de această democratizare a opiniei vehiculată în mediile de socializare care diminuează angoasa singurătății și întreține iluzia solidarității, a unei vieți sociale, fie ea și virtuală.

Cristian Vasile – istoric

Ce am câştigat

Indubitabil am câştigat libertatea de exprimare şi de asociere, cu toate limitările impuse atât de regimul Iliescu (mineriade, diversiuni interetnice, discurs antiintelectual etc.), cât şi de guvernările PSD mai recente.

Aş spune că democraţia din postcomunism – dincolo de drame, de atacuri contra statutului de drept, de existenţa unor elite politice de pradă, corupte – a ajuns să fie superioară celei interbelice. Era firesc să fie aşa, deoarece şi standardele democraţiei liberale au evoluat. Poate toate aceste achiziţii democratice nu s-ar fi realizat dacă nu exista o presiune din afară, a Occidentului, a SUA şi a Comisiei Europene îndeosebi. România a trecut prin mai multe rânduri de alegeri democratice, a avut alternanţe la putere şi – spre deosebire de interbelic – guvernul care a organizat alegerile le-a şi pierdut (în numeroase cazuri; 1996, 2000, 2004, 2008, 2014, 2016 etc.). În plus, pentru prima dată în istoria României a părut posibilă instaurarea unei magistraturi independente (includ aici şi Parchetele). Din păcate, revenirea PSD la putere în decembrie 2016 (cu sprijin ALDE şi UDMR) a stopat un fenomen care ar fi condus probabil la separarea reală a puterilor în stat şi în special la crearea premiselor pentru scoaterea judecătorilor şi procurorilor de sub dependenţa politică partinică.

Ce am păstrat

În România s-a păstrat mult timp un comunism rezidual. Fără îndoială, regimul politic a fost unul democratic, cu multe imperfecţiuni, dar suficient de diferit de sistemul de dinainte de 1989 astfel încât ţara să poată adera la organisme internaţionale precum Consiliul Europei, Uniunea Europeană şi NATO. S-a păstrat însă un soi de comunism rezidual mai ales la nivelul mentalităţilor, vădindu-se şi în incapacitatea multora dintre cei aflaţi la putere de a admite puncte de vedere diferite. Fireşte că perpetuarea lui a fost încurajată de prezenţa nefastă în fruntea statului (pentru mai bine de 11 ani, între 1989-1996; 2000-2004) a lui Ion Iliescu, adică a unui fost şef al Secţiei de Propagandă (urmaş al lui Leonte Răutu) şi ministru comunist al Tineretului. Dar nu FSN şi PSD, cu denumirile sale diverse, sunt singurii responsabili. O bună parte a societăţii s-a adaptat sub regimul de după 1948, făcând compromisuri mai mari sau mai mici. Acest regim Iliescu a fost validat la urne, şi încă de mai multe ori. Astăzi – având la dispoziţie şi milioane de dosare ale fostei Securităţi şi ale PCR – se vede mult mai clar şi cât de infiltrate au fost partidele istorice cu agenţi ai vechiului regim (de la informatori ai poliţiei secrete la foşti activişti de rang inferior care după decembrie 1989 au luat de formă altă culoare politică). De fapt, impresia mea este că nu a fost întotdeauna vorba de infiltrare, de o acţiune conştientă de dinamitare şi compromitere a opoziţiei democratice. Pur şi simplu, la momentul decembrie 1989 puţine straturi ale societăţii rămăseseră necompromise în relaţia cu regimul comunist.

Ce am pierdut în acest timp

Am pierdut o anumită solidaritate, chiar dacă era o solidaritate în ură, în ura faţă de cuplul Ceauşescu. Uneori, de la un colectivism strivitor, impus de contextul politic comunist, s-a plonjat într-un individualism feroce, vizibil mai ales în cazul noii elite politice. Această realitate a diminuat şi capacitate de a guverna – la nivel local şi central – în interesul public. De multe ori politica a fost ghidată de interesele de afaceri ale persoanelor care exercitau puterea.

Cum au observat mai mulţi analişti şi comentatori politici, după revoluţia din decembrie 1989 s-a câştigat libertatea de exprimare şi de asociere, dar nu şi ideea de responsabilitate. A fost o intrare bruscă în era democraţiei liberale – sub impulsul nevoii de integrare în comunitatea europeană şi euro-atlantică – însă fără ca societatea românească să fi avut cu adevărat puternice reflexe democratice şi liberale sau o educaţie civică şi politică specifică pluralismului din Occident. Nici tradiţia (interbelică) nu ne-a ajutat foarte mult. Idealizarea interbelicului a fost o eroare majoră şi ne-a făcut să privim cu reticenţă modele politice mai recente de succes.

România a pierdut entuziasmul care exista încă în primul an de după Revoluţie, când totul părea posibil. Mulţi tineri au emigrat după Mineriade, păstrând resentimente faţă de un stat care i-a batjocorit. S-a risipit şi entuziasmul cu care erau redactate, citite şi distribuite ziarele în primii ani postdecembrişti. Au apărut fenomene/patologii precum mogulizarea şi tabloidizarea presei, astfel că puţine publicaţii quality au mai supravieţuit. În fine, am pierdut o resursă umană ce cu greu va putea fi recuperată (peste 5 milioane de români nu se mai regăsesc între frontierele actuale ale ţării).

Anchetă realizată de Simona Preda