Volumul lui Dan Lungu, „Sînt o babă comunistă!”, a apărut în anul 2007, la Editura Polirom. Cartea a cunoscut un mare succes fiind reeditată de mai multe ori în România, la aceeași editură. Anul acesta s-a bucurat chiar de o ediție aniversară (la 15 ani de la prima apariție). “Sînt o babă comunistă!” a fost tradusă și publicată în Franța, Ungaria, Austria, Polonia, Spania, Italia, Bulgaria, Turcia, Croația, Norvegia, SUA și Ucraina. Volumul a fost ecranizat în regia lui Stere Gulea. Textul romanului a fost adaptat fiind puse în scenă o serie de spectacole de teatru sau balet (în țară și străinătate).

            Acțiunea volumului se desfășoară la zece ani de la căderea dictaturii ceaușiste, în apropierea alegerilor. Personajul principal, Emilia Apostoae, pensionară, discută la telefon cu fiica sa Alice, emigrată în Canada, care o sfătuiește să nu voteze cu foștii comuniști. Această conversație stârnește în femeia care trăise cea mai mare parte a vieții ei în regimul dictatorial un demers introspectiv pornind de la întrebarea: Sînt o babă comunistă?

            Dan Lungu prezintă comunismul din perspectiva unui om simplu, care nu și-a pus întrebări existențiale niciodată. O fată de la țară a cărei dorință a fost să scape de sărăcia sinonimă cu mirosul de bălegar. Emilia se mută la oraș unde termină școala, se angajează, se căsătorește și primește locuință, ca toți ceilalți. În aparență totul pare să se așeze. Însă, pe măsură ce își deapănă amintirile, de sub valul aparentei normalități, încep să se insinueze tarele unei lumi alcătuite nefiresc: comunismul și regulile lui nescrise. O societate în care oamenii trebuiau „să se descurce” (asta însemnând de multe ori furtul din fabricile unde lucrau). Nimeni nu avea voie să spună ce era greșit în societate (critica adusă sistemului însemna închisoare sau mai rău). Majoritatea erau îndemnați, cu o bună-voință amenințătoare, să devină membri de partid. Cei de jos trebuiau să-i ungă ( să-i mituiască cu bunuri sau servicii) pe cei care le puteau asigura protecție sau acces la bunuri. În această societate kafkiană, relația abuzator (stat) – abuzat (cetățean) devine, pentru majoritatea oamenilor, o obișnuință. După o vreme, după ce a învățat regulile, prizonierul începe chiar să simtă, în mod eronat, că deține controlul asupra propriei existențe.

            Bineînțeles că, deși egalitatea era propovăduită în mod constant, fiecare încerca să se situeze deasupra celorlalți (până și numele fiicei fusese ales pe aceste considerente). Toți doreau să aibă lucruri mai multe sau mai bune, aspect care nu are, în fapt, legătură cu nici o formă de guvernare, ci cu natura umană. Oamenii sunt în mod natural competitivi, mânați de instincte care pot fi îmblânzite doar prin educație, nu prin constrângere. Cei aflați la conducere se foloseau de instinctele primare ale oamenilor, oferindu-le “Panem et circenses” (Juvenal),  crezând că atât este suficient pentru a-i ține captivi. Însă, cu cât calitatea hranei și a “distracțiilor” este mai scăzută, cu atât orânduirea socială este sortită, inevitabil, prăbușirii. Omul va năzui, în mod firesc, să aibă acces la tot mai multe bunuri, fără a le crea în mod real. O societatea concurențială reglează tocmai aceste impulsuri. Omul poate consuma doar cât produce, trebuie să aibă monedă socială de schimb (educație, abilități). Calitatea vieții este determinată de nivelul dezvoltării economice a statului respectiv, la care toți trebuie să contribuie.

            Demersul introspectiv al personajului culminează cu ideea de a reînființa atelierul la care lucrase, o inițiativă mai mult emoțională decât practică, o dorință de a transplanta în prezent, ceea ce credea că fusese bine anterior. Până la final, Emilia începe totuși să înțeleagă că perioada care a fost pentru ea cea mai frumoasă din viață, în care, după spusele ei, nu i-a lipsit nimic și a putut să meargă în concedii la munte și la mare, pentru alții a fost cea mai grea. Doar că, înainte, nimeni nu vorbea despre asta.

            Odată cu revoluția, oamenii, mai ales cei care nu au simțit nici o dorință de schimbare, au fost catapultați într-o altă lume. Ca să-l citez pe Alejandro Jodorowski: “Păsările născute în colivie cred că a zbura este o boală”.  Prin urmare, libertatea, care vine cu multă responsabilitate, este, pentru cei ținuți în captivitate atâția ani, de neînțeles. Între timp, instinctele li s-au atrofiat, iar busola morală, care îi ajută să facă alegeri corecte, s-a defectat demult. Comunismul le-a ucis spiritul comunitar, nu mai știu să se susțină unul pe altul. Au fost învățați că ceilalți sunt inamicul, pentru că nu știau niciodată cine este cel care toarnă la securitate. Dan Lungu distribuie, de altfel, în acest rol pe cel mai simpatic dintre personaje, cel care îi face pe ceilalți să râdă spunând povești (care au la bază bancurile care circulau pe atunci) în care personajele principale sunt cuplul ridicol Leana și Ceașcă. În comunism, se știe, nimeni nu este cine pare a fi.

             Când am început cartea lui Dan Lungu și mi-am propus să scriu despre ea, am crezut că va fi un demers relativ facil. Este o carte cu o scriitura plăcută, ușor de parcurs, simplă (a nu se înțelege simplistă), perspectiva pare că nu implică mari probleme morale. În poveștile despre cuplul de dictatori am recunoscut simțul umorului, salvator în orice situație extremă. Mi-a plăcut viața acestei cărți, ritmul alert care te prinde și te ține în priză până la final, ironia, autoironia și, mai ales, luciditatea. Dan Lungu nu încearcă să te îndemne într-o direcție sau alta, doar prezintă realitatea așa cum era, așa cum este percepută, încă, de nostalgicii comunismului.  

            Pe parcurs, însă, am realizat că lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Cele citite m-au abătut de la traseul volumului, aruncându-mă în propria istorie, cea a familiei mele, a cunoscuților. Am retrăit discuțiile avute de-a lungul vremii cu bunicii, părinții sau alte rude care, unii dintre ei, au avut poziția Emiliei. Brusc, „Sînt o babă comunistă!” nu a mai fost despre alții, ci despre mine, despre fiecare dintre noi care trăim, încă, sub efectele dictaturii. Noi cei care am rămas în țară (chiar și cei care erau destul de tineri la Revoluție) avem tare pe care, uneori, nici nu le mai observăm, pe care ar trebui să le analizăm cu atenție mai ales pentru a nu le transmite generațiilor următoare.

            Închei spunând că ceea ce îmi amintesc în mod pregnant din acea perioadă este tăcerea (apăsătoare) și existența cenușie. De la hainele spălăcite (cele colorate, considerate fără îndoială un răsfăț, erau purtate doar de cei care aveau acces la produse superioare), la aspectul blocurilor sau al obiectelor din viața de zi cu zi.

            – Dragă doamnă, ăsta este comunismul meu: cel care a luat cu forța atelierul tatii, care mi-a retezat din fașă visul de a mă face pictoriță, care m-a lipsit de culori toată viața, spune vecina Emiliei (pag. 166).

            Ne-au lipsit de culori, aș spune și eu. Ne-au furat dreptul la o existență normală, accesul la credință (faptul că Emilia a ascuns carnetul de partid după icoană este relevant), cărți, muzică, artă și la frumusețea adusă de relațiile interumane firești. Avem prin urmare datoria de a vorbi despre perioada comunistă, cât încă nu ne-a fost, ca altora, furată și viața din noi.

de Anca Ianchiș