În Caracas, Venezuela, Adelaida Falcón îşi înmormântează mama – singura familie pe care a avut-o vreodată – şi se teme că, la lăsarea nopţii, hoţii vor jefui mormântul. Nici măcar morţii nu-şi pot afla liniştea aici. Adelaida a copilărit într-o Venezuelă prosperă, care primea imigranţi în căutarea unei vieţi mai bune, locuind împreună cu mama ei într-un apartament modest. Dar acum? În fiecare zi se aşază la coadă la pâine, care se termină invariabil înainte să ajungă la casă. În fiecare noapte îşi astupă ferestrele cu bandă adezivă ca să nu intre gazele lacrimogene împrăştiate de forţele de ordine asupra protestatarilor. Când nişte femei care se dau drept revoluţionare îi ocupă apartamentul, Adelaida se vede nevoită să ia o serie de decizii îngrozitoare pentru a putea supravieţui într-o ţară ce alunecă în anarhie, unde cetăţenii par tot mai învrăjbiţi unii împotriva altora. Dar cât de departe este dispusă să meargă? Romanul Karinei Sainz Borgo este o odă adusă poporului venezuelean şi un memento terifiant al felului în care lumea aşa cum o ştim se poate dezintegra într-o clipă sub ochii noştri.

„O poveste tulburătoare, scrisă cu mare forţă, pe cât de disperată, pe atât de actuală.” (Kirkus Reviews)

„Proza admirabilă a Karinei Sainz Borgo dezminte realitatea brutală a prăbuşirii societăţii civile pe care o dezvăluie în această puternică perspectivă literară asupra Venezuelei sfâşiate de conflicte.” (Booklist)

„O poveste universală… Cu o voce care păstrează un echilibru perfect între răceală şi melancolie, ca a unei jurnaliste care caută şi descoperă realitatea în ficţiune, Karina Sainz Borgo spune o poveste care nu mai este a ei, ci a devenit deja a noastră.” (la Repubblica)

„Vocea unei conştiinţe… Un roman scris într-un stil sobru, concis, direct, de o extraordinară forţă expresivă. Pur şi simplu magistral.” (Fernando Aramburu, El Mundo)

Fragment

Furaseră vasul de flori și nouă litere din epitaf. De pe mormântul Adelaidei Falcón smulseseră cu totul cuvântul „Odihnește“. Rămăsese „în pace“, ca o datorie pe care n‑avea să o mai plătească nimeni. Mai lipseau și numele de familie și o consoană din numele satului unde se născuse și unde fusesem și eu, în diferite peri­oade, în copilărie. Smulseseră literele rând pe rând și rămăseseră șterse, bâlbâite, cum era pe vremuri și f‑ul din firma pensiunii Falcón a mătușilor mele. De pier­dut, pierduserăm până și numele. Și ele, și noi: femeile Falcón, regine ale unei lumi în agonie.

A trebuit să iau o vază goală de pe alt mormânt și să pun în ea garoafele albe, ca să nu se usuce de arșița rușinii mele. Trecuse o lună de la moartea mamei. Și, cu toate că eu nu mai eram aceeași, în fața ei voiam să fiu la fel. Voiam să‑i spun cât de mult am iubit‑o. La fel ca ea, și eu eram moartă. Ea era în pământ, eu eram pe pământ. De aceea mă dusesem în ziua respectivă, pentru a uni cele două lumi care vorbeau în vânt.

Nu știu cât timp am zăbovit în fața mormântului, știu numai că aceea fusese cea mai îndelungată dintre conversațiile noastre. Deși nu mai aveam cuvinte, deși ne lega doar o fărâmă de iarbă, era cea mai mare apro­piere de care ne puteam bucura în acea parte de lume. Moartea trece repede când lumea se încăpățânează să continue să se învârtă. Iar lumea noastră, mamă, nu s‑a învârtit în juru‑i ca să ne întâlnim, ca în poemul lui Eugenio Montejo. Nu, mamă. Lumea noastră s‑a întors pe dos și s‑a prăbuşit peste noi toți. A strivit și viii, și morții, până ne‑a unit pe toți în aceeași strâm­bătură de durere. Cât despre casă, casa noastră, nici din ea n‑a mai rămas nimic ; n‑am putut să o apăr, mamă! Știi, probabil, că și alte lucruri s‑au schimbat. Eu nu mai port același nume ca tine și voi pleca de‑aici curând. Nu îți cer să mă înțelegi, vreau numai să mă asculți. Poți să mă auzi? Ești acolo, mamă? Am venit să‑ți spun lucruri pe care le credeam evidente, dar nu erau așa. Nu sunt. Venisem să‑ți spun că nu mi‑a păsat niciodată că tata a fost mort pentru mine. Mi‑a fost de‑ajuns numele tău. Faptul că mă chema ca pe tine, Adelaida Falcón, mă făcea să mă simt, cumva, ocrotită. În fața vulgarității, a ignoranței, a prostiei.

De mică am nutrit un fel de mândrie secretă că deciseseși să nu trăim în satul tău (cu toată frumusețea și încântarea lui, dar, până la urmă, tot mic și sufocant). Că preferaseși alte lucruri decât jocul de bingo la ora de vârf a țânțarilor și guarapos cu rom și scorțișoară care amorțeau sufletul oricărui locuitor din Ocumare de la Costa. Mi‑a plăcut că nu semănai cu surorile tale. Că erai discretă și neîncrezătoare. Că disprețuiai superstițiile și bădărănia. Că citeai și îi învățai și pe alții să citească. Semănai, mamă, cu țara aceasta pe care eu o luasem ca pe un dat. Cea a muzeelor și teatrelor la care obișnuiai să mă duci. Cu oameni cu ținuta și vocabu­larul îngrijite. Nu‑ți plăceau cei care mâncau sau beau peste măsură. Și nici cei care strigau sau boceau. Urai tot ce era în exces. Însă lucrurile s‑au schimbat. Acum toate s‑au revărsat asupra noastră: murdăria, frica, pra­ful, moartea și foamea.

În vreme ce tu erai în agonie, țara a luat‑o razna. Ca să supraviețuim, am ajuns să facem lucruri pe care nu ne‑am fi închipuit vreodată că le vom face: să‑i prăduim pe ceilalți sau să tăcem, să sărim la gâtul lor sau să ne ferim privirea.

Mă simt ușurată că nu mai ești aici și nu vezi toate astea. Iar dacă acum port alt nume nu e din cauză că aș fi vrut să‑mi părăsesc țara pe care numele meu și al tău o alcătuiau. Dacă fac asta, mamă, e din cauză că m‑a răpus frica. Și tu știi bine că eu n‑am fost la fel de curajoasă ca tine. Niciodată. De‑asta, poate, în acest nou război, fiica ta e în ambele tabere: când de partea celor care prăduiesc, când de partea celor ce tac. Când cu cei care‑și apără ce au, când cu cei care fură pe tăcute de la alții. Mă aflu în punctul cel mai greu din­tre cele două tabere, căci nimeni nu revendică victime printre cei care, ca și mine, sălășluiesc pe insula lașilor. Iar eu, mamă, nu sunt curajoasă. Cel puțin, nu în felul acela discret pe care l‑am învățat de la tine. Mi‑ai lăsat moștenire curajul. Iar eu n‑am avut curaj. Cum spunea Borges în poem, mamă!

Karina Sainz Borgo s-a născut în 1982, la Caracas. Şi-a început cariera de jurnalistă în Venezuela, scriind pentru cotidianul El Nacional. În 2006 a emigrat în Spania, unde a colaborat la ziarul Vozpópuli şi la revista literară Zenda. A publicat volumele de articole Tráfico y Guaire (2008) şi Caracas Hip-Hop (2008). La Caracas va fi mereu noapte (La hija de la española), romanul său de debut, a fost un fenomen editorial, fiind vândut în douăzeci şi şase de ţări. În 2021 Karina Sainz Borgo a publicat romanul El Tercer País.