Albert Londres a fost unul dintre cei mai mari reporteri ai presei franceze din prima jumătate a secolului trecut. S-a născut la 1 noiembrie 1884 în cochetul oraş, devenit celebru, Vichy. Tatăl său plecase din departamentul gascon Haute – Garonne. Patronimul său a fost iniţial Loundres de la un termen basc ce desemnează zonele umede sau mlaştini. Ulterior, ziaristul şi l-a schimbat în forma care l-a făcut cunoscut. Prima mare lovitura avea s-o dea la începutul Primului Război Mondial când, în calitatea de corespondent de război, a fost trimis să relateze confruntările din zona oraşului Reims, descriind incendierea celebrei catedrale din 19 septembrie 1914 de către un bombardament de artilerie german. Reportajul său, apărut după două zile, avea să anunţe un mare ziarist de investigaţie, punând jaloanele unei cariere extraordinare, a cărei principală calitate a fost tocmai prezenţa curajului. Curaj de a se strecura în locurile cele mai inospitaliere, exotice și ciudate în căutarea adevărului. El este cel care s-a strecurat și în Rusia Sovietică, pe cale să se nască, citind-o perfect, cu un fler extraordinar, scriind câteva reportaje devastatoare despre bolșevicii de la începutul anilor 1920. A ajuns la Petrograd. „Câţi cobai nu a sacrificat Pasteur pentru a descoperi serul lui? Chestia asta nu i-o mai reproşează nimeni azi, nu-i aşa? Cobaii lui Lenin sunt oamenii. Deja a omorât sute de mii. Formula nu este încă pusă la punct. Dar într-o țară mare, precum Rusia, numărul nu contează…”[1]Albert Lodnres s-a interesat spre finalul vieții sale și de soarta evreilor din Europa, înaintea Holocaustului, realizând o adevărată radiografie în mișcare. În 1930 i-a apărut volumul „Le Juif errant est arrivé”[2]. Interesant este că a marele reporter francez a vizitat printre alte orașe europene și comunitățile de evrei din România Mare (care și ele aveau să fie decimate de Holocaust) din orașele Oradea Mare, Chișinău și Cernăuți (vom reveni asupra acestui subiect).

Lodres a murit în condiţii obscure în timpul incendiului pachebotului Georges Phillippar în 1932. Vasul îl aducea din China înapoi în Franţa. Se pare că în China descoperise un subiect sensibil care implica imixtiuni bolşevice în China. În continuare se pune problema dacă nu a fost cumva victima unui atentat organizat de serviciile secrete sovietice. Cele scrise în China au ars în timpul incendiului navei. În amintirea sa a fost creat un premiu care-i poartă numele, acordat celor mai interesante reportaje scrise în limba franceză (deci laureații nu trebuie să fie neapărat francezi). Prima decernare a avut loc la un an de la moartea sa misterioasa, in 1933. Din 1985 Premiul a fost împărțit în trei categorii – premiul pentru presa scrisă, pentru cartea de reportaj și pentru audio-vizual. În anul 2020 premiul pentru presă scrisă i-a revenit lui Allan Kaval, ziarist la Le Monde pentru reportajele sale din Siria. Aici ar fi petrecut mai mult timp într-o închisoare administrată de forțele kurde, unde se afla în detenție ultimii adepți fanatici ai ISIS.[3]

Volumul Pecheurs des perles a apărut în anul 1931, fiind penultimul din timpul vieții sale, reeditat de mai multe ori, în care Albert Lodres descrie lunga călătorie întreprinsă probabil in anul precedent, în 1930, către Bahrein, în căutarea perlelor care împodobeau gâtul alb al europencelor. Un fel de drum invers, asta a dorit Londres să întreprindă, de la cumpărătorul final către scoicile de pe fundul Mării Roșii sau Golfului Persic. Și a reușit. Aventura și-a început-o în Egipt unde a fost vaccinat împotriva holerei, febrei tifoide etc. Apoi a plecat spre coastele de la Marea Roșie ale tânărului regat independent al Arabei lui Ibn-Saud. Albert Londres descrie fidel și necruțător wahabismul pe care l-a întâlnit aici precum și regimul extrem de intolerant impus de unificatorul peninsulei, Ibn Saud, strămoșul actualei dinastii care conduce cu mână de fier Arabia Saudită și care nu ezită să ucidă ziariști incomozi chiar și în străinătate, în propriile consulate.  “Suveranii, în general, domnesc în numele fericirii temporare a poporului lor sau măcar nu îndrăznesc să creadă altceva. Ibn-Saud nu se preocupă de corpurile supușilor săi dar de sufletul lor. Domnește în numele virtuții, pentru a-i constrânge la fericirea de dincolo de mormânt. Discursul său se poate traduce astfel „M-am născut în deșert. Ignor cuvintele frumoase și floricelele stilului, dar știu adevărul. Mândria noastră și gloria rezidă din Islam. Bogățiile lui Cresus nu ne interesează, nici alte nimicuri. Scopul meu este acela de a exalta religia”.

Interesant este că după ce observase nașterea totalitarului regim sovietic, șansa (sau curiozitatea sa) a făcut să poată observ și germenii celui de al treilea totalitarism al secolului trecut, islamismul. „Sunt republici care recunosc dreptul omului la libertate, wahabismul nu-i recunoaște decât dreptul la sfințenie”. Ironizează în stilul său vitriolant așa-zisul turneu european pe care Ibn-Saud, creația colonelului Lawrence, care a folosit triburile arabe din deșert pentru a lovi în otomani, era cât pe ce să-l întreprindă. În ultimul moment a declinat  această aventură căci spectacolul Europei destrăbălate era mult prea greu de îndurat, cu „femei care se plimbă cu bărbați; fii fumând în fața taților; gardieni care asigură siguranța publică arătând bastoanele unor mașini în loc să le aplice pe spinările domnilor care nu merg la rugăciune; hoți care încă aveau mâini, plantații de viță-de-vie care creșteau pe barba Domnului, bărbați care strângeau în brațe în timpul dansului femei aproape goale. Atât de multe viziuni imposibil de îndurat!” Să nu uităm ce știre de senzație a fost când relativ recent o primă femeie saudită a reușit să obțină permisul de conducere auto!

Cu chiu, cu vai, a ajuns în insulele Farsans, care aparțin acum Arabiei Saudite, unde își începe lunga lui observare a fenomenului pescuitului perlelor. Urcă la bordul unei ambarcațiune vele, în care erau îmbarcați aproximativ patruzeci de pescari-scufundători atât arabi cât și somalezi sau sudanezi. Cum se proceda? Întâi se arunca o funie de al cărei capăt era legat un plumb greu și care servea pentru a-i ghida pe temerarii scufundători, care trebuiau să ajungă la fundul marii, la o distanță de opt meri. O alta funie avea prevăzute la capăt niște coșuri, unde scufundătorii depuneau scoicile. Recordul statului sub apa era de două minute. Evident că nu exista nici urmă de echipament de protecție sau de respirare, de aceea această meserie era extrem de periculoasă iar cei care din sărăcie o apucau pe aceasta cale, nu trăiau prea mult. Unii erau atacați de rechini, alții aveau timpanele sparte din cauza presiunii apei sau rămâneau orbi. Acești ghinioniști erau plătiți foarte prost căci captura (și implicit perlele) revenea proprietarului ambarcațiunii (numită sambuk). Aceste insule, aflate înainte de 1918 sub suzeranitate otomană, ca și Arabia, au fost folosite de către marina imperială germană, în 1902 fiind amplasat aici un depozit de cărbune care aproviziona navele germane ce făceau escală în drumul lor spre coloniile din Oceania, China sau Tanganika. Germanii ar fi dorit să le anexeze, dar otomanii nu au fost de acord și s-a renunțat la această idee, poate și pentru a nu îndepărta Imperiul Otoman de sfera de interese germană. De altfel intrarea în război în 1914 a otomanilor de partea Puterilor Centrale avea să pecetluiască sfârșitul Imperiului Otoman. În aceste insule s-a găsit o inscripție romană, o unitate auxiliară ar fi fost cantonată aici, ceea ce fundamentează ipoteza că aici ar fi fost cel mai îndepărtat avanpost roman (la 4.000 de kilometri de Roma propriu-zisă).

În portul Hodeidah (Al-Hudeydah in arabă) de pe coasta vestică yemenită, remarca cu stupefacție cum toți locuitorii mestecau frunze de kat, arborele crescând pe platourile înalte ale Arabiei, semănând cu frunza de lămâi. Katul ar fi un drog ușor, precum hașișul sau opiumul „La prânz orice muncă încetează și începe ziua kat-ului care durează până la miezul nopții. Toată lumea mănâncă frunze de kat – săracii, paria, bogații, prinții, regele. Șeful familiei distribuie de dimineața kat soțiilor și copiilor. Yemeniții spun despre kat că este hrana sfinților. De douăzeci de ani de când Malamer, sirianul care este protejat francez, trăiește în Yemen nu a întâlnit decât o sigură persoană care nu mesteca frunze de kat. Unul singur din două milioane. Atunci când, din întâmplare, caravana care aduce kat în oraș, în fiecare zi, întârzie sau este oprită din drum locuitorii din Hodeidah devin furioși. Aleargă, își sprijină frunțile de ziduri, vomită. În vremuri normale toți ar râde în hohote. (….) Katul ține loc de hrană. Ei mănâncă puțin înainte de prânz și gata. De aceea sunt atât de slabi. La 24 de ani bărbatul este epuizat. Bătrânii sunt foarte rari, sărăcia generalizată. Toți banii sunt cheltuiți pentru kat”

Londres a făcut o vizită prințului care administra zona în fostul local al Poștei otomane, pe care yemeniții au desființat-o, căci nu se gândeau că cineva ar putea să se afle în trecere prin acel colț uitat de umanitate. „Yemeniții au oroare de englezi pentru că aceștia au prostul obicei să le trimită obuze. Au flirtat cu italienii iar sovietici le-au trimis flori, deci nu au încredere nici în ei. În schimb nu au nimic cu francezii pentru că noi nu le-am cerut nimic. În Yemen titlul de francez este chiar o recomandare, probabil ultima țară din lume unde se întâmpla asta”. Londres dorea să traverseze Yemenul pentru a ajunge la Aden, cu destinația finală insulele Bahrein, din Golful Persic, unde se afla cea mai mare concentrare de pescuitori de perle. Curiosul reporter francez a făcut o mică escală, ajungând în Djibouti care pe atunci era colonie franceză și se bucura de elementele esențiale ale civilizației europene (hotel, dus, ventilator, vin rece). Francezii și-au dat seama de poziția strategică a acestor stânci care avea o radă adâncă, pe care le-au transformat într-o colonie model. Administrația franceză a încurajat trei sute de familii de pescari din regiune să se stabilească în orașul-port. Și aceștia se ocupau cu pescuitul de perle. Însă căldura era teribilă. Între 1897-1917 francezii au construit o cale ferată între aceasta colonie franceză și Addis-Abeba, capitala Imperiului Abisinian, Djibouti fiind principala poartă de intrare a comerțului spre Abisinia (care nu nici acum nu are ieșire la Marea Roșie). Francezii i-au acordat independența după un referendum abia în mai 1977, destul de târziu față de alte posesiuni africane ale Parisului. După mai multe peripeții, Albert Londres și interpretul său Ibrahim au ajuns și în Bahrein, la bordul unui cargo german. Aici reporterul francez observă viața deosebit de grea pe care o aveau cei paisprezece mii de pescari, care erau exploatați crunt de proprietarii vaselor de pescuit și care vindeau perlele pescuite de primii, de pe fundul mării, la opt metri adâncime. „Meseria de scufundător distruge omul. Nici cei mai bine făcuți nu rezistă mult timp. Înghesuiți în cocioabe, dorm unii în alții timp de trei luni de zile, mănâncă curmale și pește (..) Toți suferă de probleme la urechi. Perforarea timpanului este aproape generală. De altfel ei așteaptă cu nerăbdare acest eveniment. Atât timp cât nu sunt surzi nu sunt considerați scufundători de clasă. Sub presiunea apei, vasele de sânge ale plămânilor se rup. Problemele cardiace sunt numeroase”. Albert Londres s-a înapoiat în Europa prin Irak, în perioada interbelică era administrat de britanici. Bahreinul de acum nu mai seamănă deloc cu cel observat de Albert Londres, pentru că între timp s-a descoperit petrolul. Chiar dacă mica țară nu are rezervele vecinilor săi saudiți, de care sunt legați printr-un pod de 25 de kilometri, având o populație mică de aproximativ un milion și jumătate de oameni, a putut să se dezvolte masiv. Din 1820 până în 1971 Bahreinul ar fi fost ocupat de britanici, având în vedere poziția sa strategică din Golful Persic. În momentul de față găzduiește Flota a 5-a americană, iar regimul pare a fi unul relativ moderat față de dictaturile din zonă.  

[1] Albert Londres Dans la Russie des Soviets, Arléa, Paris pag.36-37

[2] La Albin Michel

[3] Vezi https://www.lemonde.fr/actualite-medias/article/2020/12/05/le-prix-albert-londres-2020-decerne-au-journaliste-du-monde-allan-kaval-pour-ses-reportages-en-syrie_6062333_3236.html

CODRUȚ CONSTANTINESCU este istoric și scriitor. Volume publicate: Studii irlandeze (Institutul European, Iași, 2006) Enervări sau despre bucuria de a trăi în România (în colaborare cu Mirel Bănică, Polirom, Iași, 2007) Mirajul utopiei. Călătoriile în URSS, între control și propagandă  (Vremea, București, 2013) Viața și moartea în Gulag (Vremea, București, 2015) Epistolar genevez (Vremea-2016) Pe urmele celților. Peripeții și istorii irlandeze și scoțiene (Vremea, București, 2017) Pedalând prin viață.  Jurnalul unui biciclist de cursă lungă (Vremea, București, 2018), “Din mărturiile unor contemporani la făurirea României Mari” (Ploiești, 2019).