Dublul (fragment)
I
Dublul este un fel de reprezentare și mai departe de impunere a unei jumătăți căutate, a unei firi care își poate ajuta persoana găsită să devină personaj și să se poată muta în poveste, în cuvintele care îi pot spune câte ceva despre întregul ce tocmai de acum se formează, și care își încurajează deformările ce îl vor arăta fragmentat, mai ușor de înțeles, de privit, de văzut și de ascultat. Dublul este un posibil zgomot de înger ce se așază firesc în orice completare ce poate avea loc de acum, de aici și cât de departe se poate.
Privirea i s-a așezat firesc în privirea ei, în profunzimile care s-au lăsat imediat mutate în ale lui, iar transportarea a avut loc instantaneu, mutarea a fost desăvârșită firesc rămânând ca de restul senzațiilor să se ocupe amândoi. Totul a plecat de la cuvinte, de la cuvintele care spuneau ceva despre zăpadă, despre soare, despre lună, despre unele cărți, despre prezența ei în ele, despre căutări ale lor și câte și mai câte pot să încapă uneori în cuvinte. Toate urmau să încurajeze fiecare gest al apropierii, fiecare moment în care atingerea și oricare stare a ei să se facă și să fie posibilă. Căutările au avut loc în continuare și au mers cât de mult s-a putut și cât de departe s-a mai putut ajunge odată ce ele au fost declanșate și încurajate. Se simțeau și își intuiau anumite mișcări, unele gesturi, iar toate acestea încărcau firescul poveștii care se încropea, care creștea și îi împrejmuia cu stările ei, stări ce începeau să le copleșească dorințele, nevoia unuia de celălat, de apropieri și de toate cunoașterile incluse ale lor.
El a căutat mai departe cuvinte prin care să îi spună despre atracție, despre dor și cum încep ele să își facă culcuș în corpul lui, în fiecare dintre firidele disponibile pentru prinderea acestor trăiri, ale acestor senzații, iar toate organele s-au transformat în conductori generoși și disponibili să colaboreze, să funcționeze pentru a ușura, pentru a ajuta și pentru a împlini toate aceste sentimente. Și-a așezat deseori mîinile în lumina zilei, le-a profilat pe fiecare părticică de cer și și le-a închipuit prinzîndu-le pe ale ei, mângâindu-le și așezându-le delicat într-ale lui. Toate preparau îmbrățișarea, îi diversificau posibilitățile de apropiere maximă, atingerile și mai departe fiecare dintre trăirile încăpute în ele. Simțea zgomotele trupului înfiorat, îi aproba nerăbdarea și îi încuraja dorințele acestea, amplificarea și menținerea tonusului lor. Totul era nou, desigur, nimic din toate acestea nu se mai întâmplaseră și nu știa să mai fi avut loc vreodată în structura ființei lui, în fibrele care îi țineau nervii, nervurile, straturile de simțuri aliniate și așezate în ordinea care putea să țină în nodurile lor așezarea acestei structuri și toate nerăbdările ei.
Ea a așteptat cuvintele care știa că urmează să vină, i-a simțit nevoia, bucuria de a-i trimite și de a-i scrie fiecare dintre acele bulversări despre care îi spunea, despre tulburările care le urmau și despre oricare răsfrângere a lor în convorbirile următoare, în fluidele care urcau și coborau tot timpul prin trupul delicat pe care el îl presimțise, ale cărui atingeri le tot căuta în închipuirea ce îi oferea toate stările necesare pentru a le recunoaște, pentru a le ghici silueta ce se muta din umbră în noul corp, în noile lui alcătuiri ce tocmai creșteau, care de acum se făceau încet, încet cunoscute. Armele simțurilor erau din nou ascuțite, își făceau din nou cunoscute tăișele în străluciri care le primeau lumina și care o dispersau mai departe în privirile lui dornice să primească această orbire.
Se cunoșteau, se construiau pas cu pas, umbrele lor se alungeau și se împreunau firesc în stările viselor care le primea și le îmbrăca dorințele cu noile straie, cu fiecare dintre înfășurările lor.
El primea acele adieri cu arome încântătoare pe care le simțea venind și așezându-i-se în simțuri, în fiecare dintre mișcările pe care ele începuseră să le coordoneze, să le controleze și să le vadă noile așezări.
Ea începuse să vadă în anumite adâncimi, în acelea în care nu știa că mai poate să vadă și să înțeleagă ce vede. Simțea și își adăuga aceste noi simțuri, simțea și creștea în ea fiecare nouă simțire cu fiecare nouă alcătuire a ei. Nopțile și luna prinseseră culori de fiecare margine a lor, iar fiecare zi împreună cu soarele ei se desfăcea într-un evantai de străluciri de mult timp așteptate.
Noi erau toate imaginile care veneau și care compunea noua structură, noul corp și noua completare a fiecăruia, proces care se derula silențios în fiecare dintre firi, în noile lor stări pe care acum le ofereau simțurilor și pe care căutau să le înțeleagă, pe care voiau să și le adauge pentru a-i completa, pentru a le divulga noile vise ce însoțeau aceste noi cunoașteri, aceste noi recunoașteri, toate nevoile lor care începeau să se strige, să se rupă și să se așeze în noua alcătuire care le cerea, care le conjura să se adauge pentru a desăvârși aceste noi întrupări, noi adunări și aduceri la un loc, împreună. Corpul se construia și se adăuga de acum continuu, își așeza sub piele noi și noi senzații, și nu mai pierdea nimic. Totul rămânea și devenea acel întreg fără sfârșit care nu se mai putea termina. De aici începeau și își făceau din ce în ce mai simțită prezența simțurile și fiecare dintre presimțirile lor, fiecare dintre noile zgomote ale firii ce începeau să se arate pe aceste noi suprafețe. Visul se așeza liniștit în această fire nouă, din ce în ce mai nouă, din ce în ce mai dispusă să se transpună în întruchipările aparent lichide și fragile ale transparenței, ale fluidizării continue care permite așezarea în fiecare formă care îi poate cuprinde de acum siluetele împreună cu toate contorsiunile acestea acceptate ale lor. Lumina permitea înțelegerea acestei transparențe și a strălucirilor ei, fiecare foton de lumină se așeza în discrete desene concretizate în scurgeri continue într-o colecție de neașezări ce imprimau continuitate și perenitate deformărilor urmate de coagularea ce strângea între pereții ei moi diversificările și acumulările de lumină necesare creșterii continue, amplificării ce favoriza rostogolirile ulterioare și atât de necesare pentru definirea ecoului ce urma să se nască pentru a multiplica toate stările cuprinse în imaginile ce înfășurau și înfățișau toată această poveste, toate cuvintele ei care deja se amestecau și urcau corpurile în toate etajele disponibile ale visului și în toate încăperile lui în care se puteau muta și adăposti aceste desfășurări. Și toate s-au oprit în aceste cuvinte urmând ca povestea să-și mute firesc toate stările în aceste completări uimitoare din poemul trimis, din așezările lui în fiecare simț nou născut pa care l-a recunoscut, pe care l-a adus mai aproape cu fiecare adulmecat. Cuvintele erau dispuse în poemul acesta din vis:
no worries
said the angel
it’s not the end
we’re flowing
never in the same water
my feet are wrinkled
from too much water
I said
fly then
said the angel
you’ll never breath the some air
my wings are sure
I said
that is the end
I died
hey
it’s the wrong heaven
said the angel
Cuvintele au venit chiar așa, și i-au rămas așezate pe fiecare suprafață dezgolită de piele, pe fiecare rost desfăcut de sunetul lor. Urma să le ducă de aici mai departe, și trebuia să le țină firesc mai aproape. Erau de ajuns ca să poată prinde și continua toată această poveste. Era, nu era, rămânea de văzut și de scris mai departe.
Gabriel Enache – n. 1971, Târgoviște
studii: Facultatea de Litere și Comunicare, Jurnalism, Universitatea București
colaborări și activitate: radio, edituri, publicații
editor: Logos, Indagatoris
nu știu dacă sunt mai bun publicist decât scriitor, sau mai bun scriitor, decât publicist. sunt așa cum trebuie și cum se cade: nici așa, nici altminteri(I.L. Caragiale).
sunt, în continuare și mai departe: cititor, căutător, explorator (indagatoris, lat.), cam așa.
despre toate acestea și despre tot ce se întâmplă atunci când încerc să le lămuresc, scriu și povestesc în continuare. cu cuvintele mele.