Însingurarea este un cod desprins dintr-o conduită, dintr-o serie de pași care propun și impun anumite tatonări ale corpului de către mintea care vrea să îl supună și să îi impună această așezare, această permanentă cădere împreună cu fiecare dintre alăturările ei. Toate acestea presupun stări, presupun gânduri și impun anumiți pași care caută și care calcă pe aceste drumuri fără întoarcere ale însingurării și ale tuturor acaparărilor ei, acaparări care mai departe acoperă și îndepărtează urmele ce ar putea fi semn pentru eventuale întoarceri. Căderea indusă de însingurare își amplifică cu fiecare pas înspre ea silueta, siluetă ce devine corp vizibil și de acum ușor de locuit de această boală care odată instalată nu își mai poate rupe și depăși limitele decât cu mare greutate, și cu mult sprijin din exterior și/sau interior. Însingurarea este un grad zero al vieții, al modurilor ei de a se putea așeza în acest tipar tăcut, în teritoriul acesta al liniștii și al neliniștii mute care devin încet, încet neîncăpătoare în corpul locuit de ele și fac în așa fel încât să impună un fel de mutare în afară, în exteriorul care îi poate asigura vizibilitatea și astfel ușura spunerea de cei ce îi pot descifra și povesti momentele, stările, zilele și toate nopțile care pot să îi încapă povestea împreună cu fiecare dintre împrejurimile ei.

   Lavinia Braniște reușește de fiecare dată să aducă în poveștile ei aceste stări și intensități ale însingurării, aceste întâmplări și excese ale izolării aproape impuse ale personajelor identificate de ea, precum și ale întregii lor disponibilități de a se așeza în cuvinte, în cuvintele care reușesc să iasă din mințile lor și să se dispună în toate formele posibile pe care mai departe vor reuși să le umple și să le locuiască definitiv.

E uimitor cât de repede te obișnuiești cu toate, și cu răul, și cu binele, deși nu se întâmplă niciodată ca astea două să nu vină împreună…

   Nimic nu rămâne nespus sau neașezat în definițiile care construiesc un corp sigur însingurării și aproape întotdeauna îi descoperă noi și noi posibilități de a se face cunoscute, și noi și noi forme de a le așeza în interior, dar și în exterior, pe epiderma corpului pe care îl locuiește, în care și-a făcut cuib și de unde își consolidează extinderile și acaparările.

Cred despre mine că am o capacitate sporită de a mă adapta la spațiu, fără ca asta să însemne că mi-l și apropriez. Știu când un loc nu e al meu…

   Mă găsești când vrei este o poveste a însingurării (pre)simțite, una în care lumina ascunde cu foarte mare siguranță umbrele care îi străjuiesc și care îi pândesc strălucirile, acelea care îi urmăresc fiecare pas, pas pe care mai departe îl acoperă, pas pe care îl așază mai departe în întunericul dens și discret al uitării, al renunțării căutării urmei lui, a aceleia care ar putea readuce lumina și căldura ei la îndemână, în proximitatea corpului din care au fost scoase și izolate.

Se spune că suntem născuți pentru a învăța și creierul nostru e într-o continuă transformare, poate dacă am fi conștienți de cât de fluid e totul am lua-o razna, de aceea o numim adaptare și nu trădare. A minții noastre față de noi..

   Sunt aici toate elementele vieții bune, ale bucuriei și ale eventualelor amplificări și trăiri ale lor, dar toate coordonatele și reperele conduc spre acele trasee la capătul cărora nu se mai vede chiar nimeni, la capătul cărora se află acea stare la început nedeslușită a însingurării continue și neînțeleasă, stare care se accentuează și se impune în continuare, anume aceea a privirii în gol și înăuntru, în interior și mai departe a conștientizării vidului ce înconjoară și păzește bine ființa intrată și încăpută în acest scenariu imprevizibil și acaparant.

Un pic de intruziune înseamnă iubire, îmi spuneam…

   Lumina ca de stroboscop orbesc și înlesnește rătăcirea, face într-un fel disponibilă căderea ce urmează să desăvârșească fragilizarea firii ce tocmai a fost adulmecată de starea de nedepășit a însingurării, a tristeților necunoscute până acum, ale neliniștilor neintuite incluse în țesătura ei, precum și forța cu care toate acestea atrag și își atașează proaspătul prizonier.

Glumesc.

Bineînțeles că a fost mai mult de atât…

   Lavinia Braniște îndrăznește să deranjeze și să încalce aceste granițe fragile ale minții, ale minții care își construiește singură stările necesare pentru a fi condusă în lumea fără întoarcere în care o va păstra și în care o va ține însingurarea, lume din care lipsește o vale a plângerii și din care orice reper al posibilei (eterne) reîntoarceri în gălăgia caldă a luminii din care a plecat este inexistent, la fel ca și fiecare moment al bucuriei vieții, moment pe care mintea refuză să îl recunoască și să îl mai aducă în apropierea, în imediata vecinătate a stărilor ei.

---

Gabriel Enache – n. 1971, Târgoviște

studii: Facultatea de Litere și Comunicare, Jurnalism, Universitatea București

colaborări și activitate: radio, edituri, publicații

editor: Logos, Indagatoris

nu știu dacă sunt mai bun publicist decât scriitor, sau mai bun scriitor, decât publicist. sunt așa cum trebuie și cum se cade: nici așa, nici altminteri(I.L. Caragiale).

sunt, în continuare și mai departe: cititor, căutător, explorator (indagatoris, lat.), cam așa.

despre toate acestea și despre tot ce se întâmplă atunci când încerc să le lămuresc, scriu și povestesc în continuare. cu cuvintele mele.