De la ce a pornit acest volum – „Colecționarul de vise” (Editura Junimea, 2021) ? Și cât a durat să germineze înainte de a fi publicat?

A pornit de la un tablou. Mi-am închipuit cum ar arăta un tablou văzut din spate. Am avut revelația asta la Muzeul Prado, la „secția” Hyeronimus Bosch, unde, îndreptându-mă spre Tripticul Haywain (pictat în ultimul an de viață) – după ce-mi gustasem timp de o oră stupoarea cvasi-apoplectică în fața Grădinii deliciilor – am observat că dosul jaluzelei din stânga era pictat. Trecând de panoul central, m-am dus la jaluzeaua din dreapta. Și aceasta era pictată pe dos. Intrigat, m-am întors și am avut noroc să mă dumiresc numaidecât, căci plasma de deasupra ușii de intrare în marea sală (care studia filmic detalii din tablouri) tocmai înfățișa dosul tripticului, în care aveam să descopăr o versiune a unei alte lucrări semnate de Bosch, datată dendrocronologic 1516 (chiar anul morții sale!), Călătorul. M-am așezat pe canapea și mi-am închipuit, printr-o reverie învăluitoare, cum ar arăta un muzeu cu toate tablourile întoarse pe dos. Ce povești ar spune spatele fiecăruia dintre tablouri și ce epopee s-ar putea însăila cu dosul tuturor tablourilor! Această povestire, Colecționarul de vise, ce dă și titlul volumului, vrea să facă exact asta: să privească un tablou à rebours, strecurat însă printr-o crevasă temporală.

Vorbim și despre copertă cu o fotografie impresionantă….Cum ați ales-o?

A fost, așa cum se întâmplă mai totdeauna, un joc al coincidențelor. Am dat întâmplător peste o fotografie făcută cândva, mai demult, în Muzeul de Artă Comparată de la Sângeorz-Băi, o bijuterie muzeală, imaginată de bunul meu prieten, sculptorul Max Dumitraș; poza reprezenta stilizat, ceva, o lucrare, un șir de frunze mari ale unui copac invizibil. Poate chiar Copacul vieții! Fiecare frunză avea marcată vizibil rețeaua de nervuri, spre a se apropia cât mai bine de natură. Apoi, a doua fotografie. Ultima oară când am văzut-o pe mama mea, în septembrie 2020, la Spitalul Sf. Anton din Păulești, am făcut un film cu ea și i-am fotografiat palmele. Se agitau frumos, se încrucișau, dansau ca niște îngeri, pluteau, dirijau parcă o piesă de muzică, ori se lipeau ca într-o rugăciune neștiută… Peste o lună, aveam să i le văd așezate una peste alta, inert, galbene ca ceara, iar, între degetele lor, o lumânare aprinsă. Și atunci, am făcut suprapunerea., am luat palmele mamei și le-am pus pe copertă, peste o frunză. Tocmai fiindcă acest volum – care n-a făcut vâlvă, nu-i bai! – i-a fost dedicat ei. La urma urmei, sunt mulțumit că s-a mulat perfect pe memoria ei scumpă, cu aceeași discreție cu care ea însăși, Ea, Mama Universală, a trăit.

În jurul prozei dumneavoastră se vorbește foarte mult despre optzecism. Care credeți că sunt filoanele, sau, mai bine spus, care este „formula” pe care o includeți  și care face ca scrisul pe care ni-l oferiți să fie legat de acest timp/curent?

Optzecismul, o formulă de radical semantic și lexical confortabil, a însemnat în primul rând o situație de „congeneritate” asociativă foarte comodă pentru istoricii literari. Cine a publicat în anii `80 e clasificat (și calificat!) numaidecât drept „optzecist” (cam ca la atletism așa, unde alergătorii din cursa de 10.000 m sunt numiți „zecemiiști”!). Sigur, există un cod al acestei perioade literare – postmodernismul cu prețioase zăcăminte aluzionare, cu parabole,  cu infiltrații alegorice, cu apropouri subtile, cu metafore-paravan, cu similarități năstrușnice  și alte „chestii” subliminale – pe care îl întâlnim la majoritatea producțiunilor. Dar atât. Oamenii, în schimb, au fost foarte diferiți, unii – caractere puternice, răzbătătoare, alții – caractere molâi și pusilanime, unii – caractere dubioase și malversante, iar alții – pur și simplu răi… în fine, ca oamenii. Unii au dispărut, s-au dus la fund, alții, dimpotrivă, au dat din coate, unii au avut fibră de miracol și au rezistat ori – alții – s-au unduit în dansul sincron cu ritmurile vremurile. Doar puțini au izbândit cu adevărat. Vreau a spune însă că, în afara genului asociativ de cenaclu (foarte util la vremea aceea de restriște), fiecare și-a văzut de drumul său, de steaua lui, de treaba lui, după cum i-a fost „scris” la destin. (Paranteză: Frisonez de plăcere la amintirea că am debutat împreună cu Mircea Cărtărescu – parcă prin 1977 – în aceeași ședință a cenaclului Junimea, condus de Ov.S. Crohmălniceanu. După aceea, el a migrat spre „luni”, acolo unde s-au zămislit nodurile și semnele karmei lui stelare; în timp ce eu, prin intermedierea salutară a profesorului Dan Grigorescu, m-am întâlnit cu Radu Cosașu și Mircea Ciobanu. Toți trei „mi-au ținut cununa” literară. Plecăciune veșnică!… Am închis paranteza) Deci, draga mea Simona, optzecismul este o stare de spirit distilată într-o convenție la fel de agreabilă ca și fotoliul…„mutat spre sobă”! Altminteri, istoricii și criticii literari pot cu măiestrie descâlci (sau invers, cine știe?!) întreaga tărășenie. În ce mă privește, sunt gata să jubilez cumsecade, ba, să fiu chiar fudul, că am reușit, vorba lui Cioran, „să-mi îngrijesc complexele”!… Dar, apropo de asta, mi-aș permite un raționament, mai în glumă, mai în serios. Firește, logistic și silogistic. Așadar… (O altă paranteză: Aristotel a definit silogismul drept o „vorbire în care, dacă ceva a fost dat, altceva decât datul urmează cu necesitate din ceea ce a fost dat”. Un fleac. Iar fleacul de care se ocupa Stagiritul cu atâta aplecare (da, am fost şi eu acolo, în Stagira, în peninsula Chalcidia, la picioarele muntelui Argirolofos ce străjuieşte nordul Mării Egee şi da, există un parc-platou, un loc energetic, un Centru, numit mai târziu, de către bizantini, Siderokafsia („cuptorul care pufneşte”!), unde, în spatele statuii lui Aristotel, care stă şi priveşte imperturbabil înspre mare, sunt expuse toate invenţiile tehnice născocite de el (da, veţi avea revelaţii absolut năucitoare!), deci, da, nu-ţi rămâne decât să te apleci cu obidă, cu emoţie, cu respect şi cu solemnitate într-o reverență în faţa atâtor minuni din patrimoniul uzual al umanităţii, izvodite de mintea parcă neomenească a celui născut din iubirea dintre Nicomah – medicul regelui Macedoniei, Midas al II-lea, tatăl lui Filip al II-lea şi, totodată, bunicul lui Alexandru Macedon – şi frumoasa Phaestis!), aşadar – cu scuzele de rigoare pentru pliantul turistic rezumat rapid numai pentru tine – „fleacul” acesta, de care vorbeam cu atâta patimă, mai la deal, se numeşte silogism. Ce face parte – cel puţin aşa spune manualul de logică – din categoria raţionamentului deductiv. Cărţile deştepte pentru oameni ignoranţi ne bat la cap cum că silogismul conţine trei propoziţii: două premise şi o concluzie. Cel puţin o premisă trebuie să fie afirmativă, deoarece se întâmplă foarte rar – poate doar aşa, când dispare câte o paradigmă necruţătoare, cum ar fi prostia, să zicem, de pe faţa pământului – deci, foarte rar se poate formula o concluzie din două premise negative. Închei rapid excursul ăsta – mai banal decât un volum citit în fugă, dar premiat de către orice juriu imparţial din lume, indiscutabil, competent – adăugând, spre deplina ta lămurire, câteva detalii la fel de plăcute ca şi lectura unui roman citit atent, cu creionul în mână, de către orice juriu imparţial din lume, indiscutabil, competent, dar, prin urmare, nepremiat. Premisa majoră conţine termenul major, precum şi predicatul concluziei, premisa minoră conţine termenul minor sau mediu, precum şi subiectul concluziei şi, în fine, aceasta, concluzia, reuneşte subiectul şi predicatul. Le pune alături într-o sentinţă. Într-o apoftegmă. Pun capăt acestui acces de logică erectilă, amintind de faimosul exemplu cu însuși Socrate, care a fost plasat în mijlocul unui nemuritor silogism. Premisa majoră: Toţi oamenii sunt muritori. Premisa minoră: Socrate este om. Concluzie: Socrate este muritor. Deci, în pofida faptului că ocolul a fost poate obositor (dar măcar sigur instructiv tot a fost!), ți-aș pune capăt chinului, considerând că: Toți optzeciștii au avut complexe în anii `80 (premisa majoră). Sunt un scriitor cu complexe născute în anii `80 (premisa minoră). Concluzie: Și eu sunt optzecist… Am închis paranteza!)

La un moment dat, în proza „Oglinda” specificați că e bine să fie citită la adăpost de orice influență a vreunui model sau curent literar…De ce? A propos, proza aceasta – care mie mi-a plăcut în mod deosebit –  mi-a amintit în treacăt ca tematică de Akutagawa – „Paravanul-Iad”…

Da, e construită pe principiul virtual al stampei japoneze ce înfățișează un pavilion prin a cărui ușă se vede un tablou ce înfățișează un pavilion…și așa mai departe. La un moment dat, însă lanțul se rupe și naratorul pătrunde în tablou. E o scenă extraordinară în Dans le labyrinthe, romanul din 1959, al lui Alain Robbe-Grillet, unul dintre părinții „noului roman francez”, unde eroul principal, un soldat care umblă bezmetic să ducă un pachet la o destinație anume, se încurcă dramatic în drumurile sale, străzile seamănă unele cu altele, casele sunt identice, în fine. Și totul se taie când, ajuns într-un bistro, vede un peisaj pe perete și, atras parcă de o vrajă, se urcă pe scaun, apoi pe masă și… intră pur și simplu în tablou. Dispare. Tot așa, în Galeria cu viță slbatică, Constantin Țoiu are o scenă memorabilă. Miguel Angel Asturias, promotorul a ceea ce s-a numit „realismul magic” în romanul latino-american, se afla în vizită, prima oară, în România. Primit la Uniune cu pompă, eroic, sacramental, în „sala Phillips”. Acolo, buluc de scriitori (inclusiv cei din „cupola” vremii!). Și unul dintre ei întreabă (desigur, cu aprobare „de Sus”) pe înaltul oaspete ce înseamnă realismul magic. Liniște mormântală. Nici musca (tricoloră, bineînțeles!) nu se auzea. Emoții planetare pe bieții condeieri. În sfârșit, autorul celebrului El papa Verde le răspunde cu o parabolă. „Vă dau un exemplu: un pușcăriaș, oricât ar fi de bine zăvorât într-o celulă, el poate oricând să evadeze…” „Cuuum?” – îi sperie gândul pe cei care-și aminteau de Doftana. „Ei bine, mai întâi, zgârie pe zidul celulei o bărcuță cu pânze, plutind pe valuri și, apoi…gata. E liber!” „Hai, că-i culmea!” – se minunează corifeii realismului socialist ce nu admitea nicio fantezie în afara dogmei. „Ba da!” – se zbate guatemalezul. „Nu se poate! Așa ceva nu era posibil nici în ilegalitate!” – gândesc pieziș lăutarii istoriei noastre. „Ba da. Foarte simplu, dragilor – răspunde colosalul – se urcă în bărcuță și… gata! E liber.”… Eu, Simona dragă, pe partea mea, fără să mă așez la rând la filiații, n-am făcut decât să imaginez aici, ca și în altă povestire, Capcana sau Hoțul de mistere, cum ar arăta o putere imanentă, strivitoare, „dictatorială” aș zice, a Logosului. Un fel de fetiș (sau fetișcană?…) de realism magic. Apropo de Asturias și Guatemala, cred că știi că cel mai scurt roman a fost scris, în 1959, tot de un guatemalez?! Augusto Monterroso (1921-2003). Care suna așa: Cuando despertó, el dinosaurio todavía estaba allí. (Când se trezi, dinozaurul era încă acolo)…Teribili băieții ăștia din Guatemala, nu-i așa?Ca o coincidență, tot acolo se petrece și acțiunea celui mai recent roman al lui Mario Vargas Llosa, Vremuri grele!

M-aș opri și la „Femeie din mare ieșind” – un text/poem, un metatext cu o construcție pe voci. De la ce a plecat această proză?

Nu întotdeauna o proză e musai să plece de la o întâmplare, un fapt real, o dramă cu o damă pusă-n ramă sau mai știu eu ce și cum. Ea se poate naște din nimic. Poate un vis. Poate un coșmar. Deci, cu părere de rău, nu mai știu când a murit acel primum movens al textului care ți-a plăcut ție foarte mult. Poate, cine știe, odată cu dispariția dinozaurilor…?!

Așadar, „Colecționarul de vise” trebuie citit cu „glanda visării”  – „care să zemuiască în mod conștiincios”?  Care ar fi cea mai potrivită cheie de lectură, sau care v-ați dori să fie?

Încă de mic, fiind singur o bună bucată din carnea fiecărei zile, ca să nu mă afanisesc, pe de o parte, iar, pe de alta, ca să-mi ornez tortul solitudinii și cu ceva inedit, nu doar cu spaime, mi-am clădit un univers paralel, populat cu fantasme – moi, catifelate, galeșe și gingașe ca niște naiade – pe care l-am botezat Fantasmania. Valabil încă și azi. Unde totul se joacă fantasmagoric. Fără convenții, fără predicții, fără stereotipii. Fantasma e mai mult decât o ectoplasmă, cum nu e nici spectru, nici eres. N-are consistență, la fel cum n-are nici vârstă. Bref, e imortelă. Astfel că, de atunci și până azi, necontenit, fantasmele mele nu s-au fanat (n-au un rid măcar!), ci continuă să mă ademenească și ne distrăm împreună, râdem și dansăm neobosit. După notele aceleiași simfonii nelumești. Simfonia fantasmică.

Ați reunit toate aceste proze într-un volum – care ar fi fibra specială care să le lege, care să le facă să rămână una lângă cealaltă făcându-le să se înalțe reciproc?

Fibra sinoptică, marca `80, cu filamente subțiri de ironie în aspic și de ludicăreală a minții. O fibră doldora de cuvinte, de vocabule întoarse spre sine, din care curg, precum dintr-un corn al abundenței, șuvoaie de înțelesuri, de „frumuseți și prețuri noi”! Nu uita că sunt coborâtor din faimoasa statuă a libertății, din urbea Ploieștilor, unde șfichiul lui Nenea Iancu a basculat gândirea formolizată a unui popor vegetativ, iar sărutul lui Nichita, de sub „talpa piciorului…” ce a rămas să șchioapete „puțin după aceea”, a răsculat definitiv limba română, îndumnezeind-o. Fostul meu coleg și concitadin, un pic mai mic decât mine, candidul copil-minune al slovelor ploieștene, regretatul Nino Stratan, este ultimul vlăstar al urbei care s-a scăldat în apele sublimului acestei limbi.

Finalurile – în toate există un accent pe un detaliu (aparent) banal (fie el un cuvânt, un obiect, o trăsătură, o atitudine) care dă însă o cheie de interpretare și aruncă o lumină specială asupra întregului construct din urmă. Cât este de greu să scrii un sfârșit de text?

Ai auzit de podeaua-privighetoare? În general, da, podelele care scârțâie sunt teribil de enervante. Numai că, paradoxal, ele pot avea și altă menire. De pildă, în societatea japoneză arhaică, mai ales la familiile regale, podelele ce scârțâiau nu erau deloc agasante, ci chiar dorite, fiindcă o podea care scârțâia și se „văita” la fiecare pas era, de fapt, un insolit sistem de alarmă, extrem de eficient. Așa și cu finalurile de nuvelă! Sunt ca podelele-privighetoare. Ele nu au scopul de a deranja, ci trebuie să, cum se zicea în ședințele de partid, „ridice o problemă”, să alarmeze. Cântând sfâșietor de frumos, ca o privighetoare. Orice detaliu capabil să răstoarne o ordine prestabilită – iar epicul își creează, cum bine știm, propria paradigmă logică – va crea o stare de alertă, în care atenția se va mări proporțional cu curiozitatea de a cunoaște urmarea. Deci, la finalurile de nuvelă, voi inventa mereu un trick care, la fel ca apoftegma prezenței fantasticului – emisă cândva de Tzvetan Todorov – este reductibilă la constatarea „Mai că-mi vine-a crede!”.

Și cum de v-ați oprit la acest titlu?

Cum ți-am spus, eu colecționez vise încă din copilărie. Când eram singur-singurel ore întregi (mama lucra în trei schimburi: schimbul unu, schimbul doi sau schimbul trei!), visele  m-au ajutat mult. Așa de mult, încât, cu vremea, am început să le așez pe mărimi, pe durată, pe culori, pe anotimpuri sau pe întâmplări (cum este aceea a zborului… cel puțin de cinci-șase ori pe an, spre exemplu, visez că zbor!). Și am ajuns la bătrânețe ca, în loc de monede, cutii de chibrit, capace de bere, broaște, timbre sau chei, eu să colecționez vise. Noaptea e cel mai ergonomic, fiindcă eu sunt convins că nu suntem ceea ce am vrea să fim decât în vis. Doar acolo ne săvârșim taina existenței noastre.

În raport cu „Tablouri văzute dintr-o parte” (eseuri) și „Depozitul de bătrâni” (nuvele) – volumele dumneavoastră anterioare, cum ați situa această nouă colecție de proze?

Într-un raport inedit-sincretic cu dansul. Chiar dacă un bun prieten al meu, eminent critic literar, a caracterizat volumul drept „pestriț” (ca și cum ar fi dansul de tinichea al unei balerine cu un picior de lemn!), eu mă încurajez singur și spun că acest volum e aidoma unui menuet. Mai liniștit și mai meditativ decât dansurile de societate (acele ballroom dancing) din celelalte volume (inclusiv cele două romane). Un menuet cum ar fi pictat de Degas, de pildă.

Este – pentru dumneavoastră – (mai) provocatoare proza scurtă în raport cu romanul?

Sunt nevoit să recunosc că da, spre a-i liniști pe grafomani. Din păcate, sunt estropiat în ce privește răbdarea și forța. De aceea, nefiind dăruit cu haruri balzaciene, deci, neavând abilități de construire tenace, de ziditor cosmic, mă mulțumesc cu puțin. Multul îmi dă dureri de cap. Abundența îmi osifică neuronii. Iubesc formatul mic. În loc de arhitect, sunt bijutier. Megaliticul unui roman îl suplinesc cu șlefuirea unei nuvele. În fond, o perlă are aceeași strălucire ca un templu.

Are literatura și un rol moralizator? În general vorbind și în particular referindu-ne la volumul dumneavoastră… Este (și) rolul scriitorului de a se implica în cetate, în etică, în stabilirea sensului bun al lumii?

Care sens bun al lumii? Literatura civilizează visul. Asta face! Îi dă rigoare, scoțându-l din mâzga spaimei, din zgura leprozeriei acestei realități și-i dă eleganța senină și înaltă a unei alte vieți posibile. Acolo unde, vorba lui Henri Matisse, un certain bleu entre dans votre âme. Căci, repet, numai prin vis ne putem mântui.

Interviu apărut în revista Ramuri, nr. 7/2021.