Împlinirea unui secol de la înființarea Partidului Comunist din Română a trecut aproape neobservată din mai multe motive, la care nu are rost să revenim. Cu toate aceste apariția volumului[1] coordonat de Adrian Cioroianu reprezintă o revizitarea a unui trecut foarte problematic, complex, plin de enigme, pe care cercetătorii care au trudit la redactarea acestor studii au încercat să le descifreze. Căci mișcarea comunistă din România Mare cunoaște multe  pete întunecate dată fiind modalitățile ei de operare, în ilegalitate dar și manevrarea ei de către Moscova prin Comintern. Din nefericire, din motive de spațiu, nu ne puteam opri decât asupra a patru dintre ele.

Dumitru Lăcătușu retrasează implicarea comunistă a Anei Pauker. Foarte interesantă este descrierea detaliată a procesului celor 19 lideri comuniști (în care se regăsea un singur etnic român, Alexandru Drăghici) grup din care făcea parte și Ana Pauker, din iunie-iulie 1936, de la Craiova. Inițial procesul fusese programat la București, unde a avut loc și o prima sesiune dar care s-a terminat cu confruntări între simpatizanți comuniști și Armată și Jandarmerie, de aceea a fost strămutat la Craiova. Se credea în mod justificat că în capitală ruralei Oltenii, comunștii ar fi avut mai puțini simpatizanți. În perioada iunie-iulie 1936 Craiova a fost probabil cel mai bine păzit oraș românesc interbelic. Toate ziarele importante ale României și-au trimis reporterii pentru a relata, atât cele de dreapta (Curentul sau Universul) cât și cele de stânga (Dimineața sau Adevărul). Presa vremii a cerut și opiniile unor mari intelectuali sau oameni politici ai vremii (precum Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu, Constantin Argetoianu, generalul Averescu sau Mihail Manoilescu, unii dintre aceștia, precum Argetoianu sau Gheorghe Brătianu murind tocmai în Gulagul celor care erau judecați la Craiova). Lotul comunist era apărat de avocați cu simpatii comuniste care urmau să devină și ei comuniști de frunte, precum Pătrășcanu sau Maurer dar și, în mod surprinzător, de Ghiță Ionescu, cel care avea să devină un cunoscut politolog anticomunist român, din emigrație. Strategia lor era aceea de a trage de timp dar și de a produce cât mai multă publicitate, acesta fiind scopul impus de Moscova. Chemarea unui număr imens de martori (3.000!) friza absurdul. Inculpații nu au recunoscut apartenența la Partidul Comunist chiar dacă dovezile găsite asupra lor erau evidente (bani, chitanțe, manifeste, carnete etc.). În mod logic, toți cei acre au fost implicați în derularea acestor procese (atât al lui Dej cât și al grupului din care făcea parte Ana Pauker) au avut de suferit din plin după 1945 (cei mai norocoși erau morți), ajungând-se la condamnări grele în Gulagul RPR chiar și de 25 de ani de detenție pentru crime împotriva umanității. Cei 19 au primit condamnări la închisoarea de la 10 ani (Pauker, Dimitrie Ganev, Șmil Marcovici[2]) până la 2 ani și șase luni. Din studiul Cristinei Diac[3] aflăm că viitorul Stalin al României comuniste și-a început cariera politică din tinerețe (fiind chiar minor). Ceaușescu a fost  numit secretar al UTCdR pentru regiunea Prahova, care din punct de vedere legal nu exista în perioada interbelică dar în organizarea PCdR pe lângă Prahova era înglobată și Dâmbovița. De altfel Ceaușescu a fost arestat în 1936 la Ulmi, lângă Târgoviște, unde se întâlnise cu niște simpatizanți comuniști. Siguranța din Târgoviște avea un informator în acest grup (care se întâlnea într-o cofetărie!). Miza comuniștilor erau numeroșii muncitori care trăiau și deserveau industria extractivă din Prahova. În arhive se regăsesc informații disparate despre aceste activități ale comuniștilor care erau bine cunoscute de autorități, fie prin informatori bine plasați, fie pentru că în activitățile lor dădeau dovadă de amatorism. Grupul de agitatori comuniști din Dâmbovița a fost judecat de către justiția militară la Brașov, din grupul de 19 anchetați, șase fiind achitați iar restul primind pedepse relativ ușoare, între șase luni și un an. Tânărul Ceaușescu a primit un maxim de pedeapsa de doi ani la care s-au adăugat alte șase luni pentru sfidarea Instanței. Și la Brașov s-a încercat citarea unui număr cât mai mare de martori, urmându-se procedura impusă de Comintern. Procesele trebuiau să producă publicitate pentru mișcarea comunistă. A fost trimis la Închisoarea Doftana pentru a-și ispăși pedeapsa, unde i s-au întărit convingerile, pentru că a dat de un grup de activiști cu experiență, bine îndoctrinați. „Închiderea comuniștilor laolaltă a fost o eroare. Conviețuirea în același spațiu claustrat, în secții aparte ale penitenciarelor, le-a întărit convingerile politice poate nu atât de ferme la momentul intrării în închisoare. Cel puțin în cazul lui Ceaușescu, pare că așa au stat lucrurile. La Doftana, proximitatea cu cele mai importante figuri ale mișcării comuniste interbelice i-au validat crezul pe care oricum îl avea”. În perioada 1936-37 Guvernul liberal al lui Tătărescu a hotărât să-i aducă pe toți liderii comuniști încarcerați prin țară într-un singur loc – la Doftana (o altă greșeală). În celebra închisoarea de lângă Câmpina[4] au ajuns viitori mari demnitari ai regimului bolșevic din România de după 1945 precum Dej, Drăghici, Vasile Luca, Moghioroș, Chivu Stoica, Gheorghe Apostol etc. Toți acești comuniști au declanșat mai multe mișcări greviste, protestând față de condițiile în care trăiau. Urlau noaptea, au recurs la greve ale foamei (care au durat două zile!), izbeau cu scaunele în uși etc. pentru a obține statutul de deținuți politici. Care le-a fost acordat în iarnă 1937/38. Comuniștii aveau dreptul la corespondență (de două ori pe luna), vorbitor (lunar), dreptul de a primi pachete, două ore de plimbare dimineață și două seară în curtea închisorii, înființarea a patru ateliere. Un regim de vis dacă îl comparăm cu cel insturat de comuniști după model sovietic, după 1947. La Doftana viitorul dictator a fost vizitat de sora sa, Niculina Ceaușescu, și a primit pachete de la mișcarea comunistă. Într-o relatare din 1972 Niculina povestea cum decurgea vizitarea fratelui său. Însoțită de un reprezentant al Ajutorului Roșu, lua un tren de dimineață din Gara de Nord până la Câmpina, de unde urca într-o garnitură (linie mai degrabă industrială) care făcea legătură cu gara din Câmpinita iar de aici, pe jos, până la Doftana. Ceaușescu a fost eliberat în decembrie 1938, justiția burghezo-moșierească reducându-i pedeapsa cu jumătate de an.   

Captivant este studiul lui Liviu Pleșa despre Vasile Luca și profunda lui implicare în PCdR. “Dat fiind faptul că la vârful partidului nu se aflaseră muncitori, liderii PCdR se arătaseră destul de dezinteresați de nemulțumirile reale ale acestora. Necunoscându-se nevoile lor reale – desigur, preponderant de natură materială, revendicările economice nu se regăseau în mesajele și lozincile pe care PCdR le lansa către muncitori”. Paradoxal, Vasile Luca avea să cunoască justiția Regatului Român și închisorile ei însă nu acestea aveau să-i fie fatale ci sistemul represiv la a cărui constituire a contribuit din plin, după 1945, când s-a întors de la Moscova. În cadrul luptei pentru putere din Partidul Comunist avea să sufere mult mai mult decât Ana Pauker, cunoscând și rigorile (bătăile) Securității, fiind încarcerat 11 ani în Gulagul RPR, din 1952 până în 1963 când a murit la Aiud, uitat complet de foștii săi complici. Probabil că ar fi fost eliberat de Ceaușescu.  

Coordonatorul volumului, dl Adrian Cioroianu recompune traseul unui intelectual pro-comunist acum complet uitat, dar care a cunoscut momente de glorie, Petre Constantinescu-Iași. Care s-a născut la Iași, în 1892, în familia institutorului Gheorghe Constantinescu și a soției sale de origine basarabeană, Liuba. Petre a devenit student la Facultatea de litere din capitala moldavă și ar fi luat parte la luptele Primului Război Mondial, fără să se remarce în vreun fel[5]. A fost demobilizat în mai 1918 iar la finalul anului a fost numit profesor de istorie la liceul din Huși. Atracția lui către mișcarea de stânga din Regatul Român s-a manifestat încă din studenție și a continuat și în perioada interbelică. Petre Constantinescu-Iași a fost mai degrabă unul din foarte puținii intelectuali autentici, de stânga, din România Mare. În 1927, în mod paradoxal pentru un filocomunist, a fost numit profesor la Facultatea de Teologie din Chișinău (care depindea de cea de la Iași) și pentru că scrisese o teza de doctorat despre arta bizantină (una reală). În tot acest timp a fost supravegheat de Siguranță dar, așa cum subliniază și Adrian Cioroianu, simpatiile lui comuniste erau deghizate oficial în cele antifasciste și pacifiste, la modă în interbelic (care au migrat și în capul lui Nicolae Ceaușescu rodind aberant în anii 1980). Ideile lui politice nu i-au frânt parcursul academic. Această spre deosebire de ceea ce avea să se întâmple după 1945. A participat și la Congresul Internațional împotriva Războiului pe care Romain Rolland și Henri Barbusse l-au organizat la Amsterdam în 1932 și care era un paravan pentru a-i atrage pe naivi, manevrat pe la spate de sovietici. În 1933 a participat la alte două congrese antirăzboinice la Paris. Implicat și în constituirea Comitetului Național Antifascist (în această calitate ajungea și la Ploiești sau Brașov, Cluj). Această libertate de mișcare, tipică epocii, presupunea și mijloace materiale care, mai mult ca sigur proveneau din URSS.  În 1934 a făcut un lung periplu balcanic (Bulgaria, Iugoslavia și Grecia, ajungând la Salonic) în slujba cauzei comuniste, pentru a sonda apele revoluționare, sfârșind tot la Paris. În noiembrie 1934 în mod logic, a fost arestat dar a fost eliberat la 12 ianuarie 1935, urmând a fi judecat în libertate. În cadrul unui proces desfășurat la Chișinău la Corpul III de Armata, Constantinescu-Iași avea să fie vedeta lui, încercând să îl folosească pentru a face propagandă cauzei comuniste. A fost condamnat la o pedeapsa mică, de numai 2 ani și șase luni de închisoare, perioadă pe care a petrecut-o tot  în închisoarea Doftana, bucurându-se de un regim lax[6]. Regimul imperialist burghez avea să-l grațieze după numai 11 luni! Odiseea lui pro-sovietică avea să continue. În 1939 preda limba română angajaților Legației Uniunii Sovietice la București (deci știa limba rusă) și oferea informații VOKS (organismul stalinist însărcinat cu intoxicarea/vrăjirea străinilor de vază). Dar a fost arestat din nou și trimis la Miercurea Ciuc. În primăvară anului 1942 a fost mobilizat și trimis să lupte în Crimeea dar foarte convenabil, s-a îmbolnăvit, petrecând cinci luni într-un spital, din Simferopol, înainte de a fi demobilizat. La 5 martie 1945 devenea în mod logic ministrul Propagandei în primul guvern comunist al României, condus de moșierul Groza. A dus apoi o viață lungă în slujba comunismului românesc, murind în 1977, primind nenumărate titluri și decorații.

 Captivantul și masivul volum coordonat de Adrian Cioroianu reconfirmă mai vechea ipoteză a istoriografiei românești de după 1990: PCdR a atras mulți etnici minoritari (raportat la cei români) care detestau România Mare și care doreau să o distrugă (ceea ce au și reușit într-un final, poate mai radical decât credeau în interbelic). Iar doctrina și metodele comuniste se potriveau ca o mănușă acestui obiectiv. Și, de asemenea, reiese destul de clar că acest mic partid nu ar fi ajuns niciodată la putere pe căi legale, democratice, într-o Românie ancorată în tradițiile ei politice (discutabile, nu neapărat complet democratice dar care putea evolua organic).

[1] A fost odată ca niciodată. Partidul Comunist Român 1921-2021. Pentru o istorie dezinhibată a viitorului luminos. Editura Polirom, Iași, 2021.

[2] Care avea să moară sub dărâmăturile zidurilor Doftanei în urma cutremurului din noaptea de 9-10 noiembrie 1940.

[3] Nicolae Ceaușescu tânăr, rebel, ilegalist

[4] Aflată acum într-un avansat proces de degradare, abandonată după 1990 când ea ar fi putut fi transformată într-un muzeu care să-i înfățișez adevărata sa istorie, mult mai complexă și bogată decât cea folosită de regimul comunist.

[5] și fără să lase vreo mărturie despre cele trăite, spre deosebire de multi alți intelectuali-combatanți.

[6] primea pachete foarte consistente de la familie, putea citi presă sau cărți

Articol publicat în Revista 22, numarul din 14 din 27 septembrie 2021.

CODRUȚ CONSTANTINESCU este istoric și scriitor. Volume publicate: Studii irlandeze (Institutul European, Iași, 2006) Enervări sau despre bucuria de a trăi în România (în colaborare cu Mirel Bănică, Polirom, Iași, 2007) Mirajul utopiei. Călătoriile în URSS, între control și propagandă  (Vremea, București, 2013) Viața și moartea în Gulag (Vremea, București, 2015) Epistolar genevez (Vremea-2016) Pe urmele celților. Peripeții și istorii irlandeze și scoțiene (Vremea, București, 2017) Pedalând prin viață.  Jurnalul unui biciclist de cursă lungă (Vremea, București, 2018), “Din mărturiile unor contemporani la făurirea României Mari” (Ploiești, 2019).