Postfață: Vitraliul
Iau exemplul lui Miki Ota, născută la Tokio. A locuit în Japonia, Suedia, SUA, România. Tatăl este japonez, mama din Pitești. Este cazul cel mai eclatant din carte al unei „cetățenii” universale, al unei biografii identitare de dincolo de granițe. Sau cel al bulgarului Grigori, găguz, ofițer în armata Republicii Moldova, vorbitor de limba română, care, ajuns la București, petrece ore întregi la Bellu, la mormântul lui Eminescu, ale cărui versuri le recită. Sau traseul familial-profesional al lui Edmun Napea: București-Grenoble-Firenze-Washington-Paris-București.
Despre asta este această carte, despre oamenii care, la un moment dat, și-au pus granița-n raniță, după versul superb al Adei Milea, și, într-un fel sau altul, au emigrat. Sau doar au călătorit prin lume. „Eu mi-aș băga granița-n raniță/ țara în raniță/și gata”. Despre infinitul de nuanțe personale ale acestui „și gata” este vorba.
Despre un vitraliu atât de divers colorat de personalități și circumstanțe, prin care intrând, lumina realității exilului ne oferă un spectacol impresionant. Despre oameni sfâșiați sufletește, pentru că au două „acasă” ca și cum ar avea două inimi.
Scriitorul și publicistul Ciprian Apetrei a avut o idee excelentă antologând 43 de povești ale unor oameni care au ales sau au fost obligați să părăsească țara. Prima trăsătură a ansamblului de mărturii este diversitatea.
Toți experimentează „ceea ce este altfel decât la noi”, adaptarea la mediul cel nou îmi pare un fel sui generis de infantilizare: trebuie să înveți din nou gesturi elementare. Sunt atâtea povești diferite ca epică și firește ca stil, încât impresia de viață imprevizibilă este pregnantă.
Avem un eșantion, se pot face studii sociologice pe aceste fragmente de viață, de altfel nu teorii asupra procesului emigrației găsim în carte, ci povești. Destine. Tristeți. Oameni diferiți ca formație și meserii (medici, actori, profesori, chimiști, scriitori, bucătari, economiști, întreg evantaiul) își descriu simplu experiențele.
Cealaltă trăsătură comună: căutarea identității între două, sau mai multe, lumi. Uneori, această libertate pare că te închide: Fără să-mi dau seama, am fost prinsă în capcana dintre cele două lumi și două ființe. Aveam o ființă de vară și una de iarnă, una de «țară», de «acasă» și altă de «afară» – (Vanessa Tudor).
Unii își planifică din timp plecarea, alții iau o hotărâre bruscă, provocați de circumstanțe. Impresionant este momentul în care hotărârea plecării trebuie comunicată părinților. Sau despărțirea de copii cu promisiunea: mă întorc să te iau repede. Și trec, uneori, ani… Sau acela în care trebuie să alegi cele câteva cărți pe care le poți lua cu tine „dincolo”.
Diferite sunt, firește, formațiile autorilor, dar și țările despre care vorbesc, o adevărată geografie aplicată pe destine: de la Oman în Canada, din Japonia în Tenerife, plus mai toate țările europene. Plutește un de ce în toate narațiunile: de ce a trebuit să sufăr această ruptură? Am emigrat și între timp am iertat România, spune cineva. Căci este, implicit, și un portret al țării, cu ale ei lucruri bune și cele respingătoare, exasperante. Se pot discerne trei perioade, cu emigranți deja diferențiați între ei: „fugiții” de dinainte de ’89, cei plecați după ’90, când încă mai era calvarul vizelor și, în sfârșit, cei plecați după 2007 când, intrând în UE, circulația devine liberă.
Oamenii pleacă, cei mai mulți dintre ei, pentru că nu mai suportă atmosfera de aici. Pleacă la studii, pleacă să-și facă în condiții mai bune meseria, pleacă în căutarea unui învățământ mai bun pentru copii, să găsească o administrație mai comprehensivă, sau pur și simplu din spirit de aventură, de cunoaștere, de autodefinire prin comparație.
Sunt și cazuri în care se întorc (simbolic chiar cu un asemenea caz se încheie cartea, familie de artiști, el scriitor, ea artistă de jazz, reveniți după 20 de ani din Spania și stabiliți la Telciu, județul Bistrița-Năsăud).
Sau mama care se întoarce pentru că simte (cum numai mamele pot și știu) că aici îi va fi mai bine copilului. Și ei în consecință. Cum se vede, sunt cazuri în care se pleacă pentru binele copilului și cazuri de reîntoarcere în același scop. Ambiguitate fundamentală a condiției de exilat. Dar sunt și, să spun așa, regrefări eșuate, oameni care se întorc, dar nu se pot readapta și trebuie să plece din nou.
Distanța face bine și țara este mai lucid observată de la o anume depărtare. Sunt priviri în același timp îndrăgostite și critice, comparația este modul de înțelegere și autodefinire. Spune Paul Gabor: Desprinderea este, printre multe altele, intenția de a înceta să fii un intrus atunci când scrii sau vorbești fără a aplica filtre propriului discurs, este șansa de a-ți oferi momente de reverie, de utopie hrănitoare într-o lume care nu mai are de mult asemenea preocupări lipsite complet de pragmatism. Este atitudinea față de locul pe care alegi să-l părăsești pentru că a reacționa, înseamnă mereu a acționa, de cele mai multe ori conștient, împotriva propriei tale persoane și a propriilor tale interese. Și devine frustrant. Nu poți trăi la nesfârșit într-o continuă iritare. Desprinderea mi-a arătat, de la distanță, că pot fi și mai trist uneori: de aici se vede mult mai bine că oamenii s-au specializat în a se urî și a se ucide fără regrete. Pentru că distanța îți oferă calm și o perspectivă diferită din care să poți analiza. Mi-a mai demonstrat și că pot să-mi explorez și să-mi înțeleg frontierele sufletului fără a muri de foame, fără a face compromisuri mizerabile la tot pasul.
Unii au plecat printr-o ruptură radicală: „desprinderea”, alții doar pentru un provizorat al câștigului material care a devenit durată. Este „plecarea în vederea întoarcerii”. Cu povești triste, precum a femeii care muncește în Italia pe rupte, trimițând toate economiile soțului din țară ca să ridice o mândrețe de casă și, putând greu reveni după ani, găsește că omul băuse toți banii.
Dar și relatări despre o căutare neîncetată, de trecere dintr-o țară într-altă în căutarea Locului, de împlinire.
Uneori de neaflat.
Locul poate fi pretutindeni sau nicăieri și această simultaneitate uneori traumatizează. După cum distanța înseamnă, de multe ori, o surprinzătoare redescoperire a țării de baștină. Inclusiv a ortodoxiei.
Departele devine aproape. Știu mai multe despre ea de când am plecat – chiar dacă doar pentru o vreme – decât când eram în ea. (Ohara Donovetsky)
După desprindere, pasul următor este câștigarea noii identități – Aparent simplu să alegi cine vrei să fii și care formă a ta te va mulțumi. Nu știi ce s-ar fi întâmplat dacă o alegeai pe prima, a doua sau a noua. Totul e joc până la urmă, o pierdere a memoriei unei posibile existențe și câștigarea alteia noi. (Lia Faur) Obișnuirea cu marile ritualuri sociale, de la locul de mun-că de exemplu, sau cu cele mici ale existenței cotidiene, cu oamenii atât de diferiți și de asemănători, nu este totdeauna lesnicioasă.
Sunt și prejudecățile: cerșetorii și hoții români de la metroul parizian, șicanele cu substrat etnic de la vamă ș.a.m.d., dar, mai presus de toate, câștigă sentimentul libertății.
De ce exilul se arată ca fiind mai prielnic desăvârșirii unei construcții lăuntrice, mai degrabă decât patria? Întrebare grea!
Cineva pleacă doar cu ce încape într-un portbagaj, dar e toată nostalgia înghesuită acolo. Mulți constată cu surprindere că, oricât de critică le-ar fi privirea față de realitățile din țară, parfumul nostalgiei le-a intrat iremediabil în bagaje – În ziua în care am aterizat în țară m-am izbit de depresia plecatului, revenit pentru prima oară după mulți ani. Un sindrom al emigratului, specific dezrădăcinaților. Ceva ce nu mai trăisem până atunci.
Era o primăvară rece în care copacii se chinuiau să înflorească și cerul să se albăstrească. Am condus până am rămas fără benzină. Nu mai aparțineam țării, dar nu aparțineam nici străinătății. (Georgia Mihalcea).
Apare inevitabil și cuvântul dor, dor de gesturile hieratice ale bunicii pregătind masa sau de mirosul de tei din prăfosul București – Apoi vine întrebarea: Ce mai aștept să-mi iau un singur bilet de întoarcere acasă? Simplu: Teama. Teama că România mea e doar România vacanțelor neîntinate de sudoarea realității și că percepția mea asupra ei nu e altceva decât o fibră mnemonică pietrificată ce se contractă sporadic într-o frumoasă amintire. Mă simt legată de ea cu un fir de liță invizibil ca cel pe care-l arunca bunicul pe baltă: elastic, subțire și alunecos care mă trage mereu înapoi, dar nu mă ancorează niciodată. Și apoi incertitudinea… dacă totuși nu e așa? Nu am răspunsuri, mai ales că acum nici nu mai știu care ființă îmi aparține, cine sunt. Un om înțelept ar spune că sunt toate ființele la un loc. Dar eu simt că nu e chiar așa. Sunt predominant ceea ce încă nu am devenit – ființă care și-a găsit finalmente casa. Poate că de asta sufletul meu vibrează fericit de fiecare dată când se întoarce în România – (Vanessa Tudor).
Contrastul acesta (contrastul este figura insistentă care tutelează România, știm din mai toate însemnările călătorilor străini pe aceste meleaguri, din veacuri și decenii trecute, că violența contrastelor sărea cel dintâi în ochii observatorului din afară) între aici și dincolo, sau între o România visată și cea reală apare în toate textele, devine tot mai acut, pe măsură ce omul se adaptează mai bine noului mediu. Autorii nu se feresc, și bine fac, de patetism, nu ne furnizează analize „reci”, ci experiențe sufletești împărtășite pentru limpezire de sine. Căci, oricât de bine s-ar încadra în noua patrie, memoria exilatului rămâne o amprentă de neșters – Noi nu aparținem nici unei lumi; ei sunt copiii lumii, fără accente, fără etnie, observă o mamă despre copiii ei. Suntem, poate, martorii unui proces de constituire a unei identități planetare, cu avantajele și dezavantajele lui. Oamenii ăștia au plecat cu o memorie traumatizantă – a comunismului – pe care restul lumii nu a asimilat-o, au plecat într-un crug istoric în care valorile tradiționale ale civilizației sunt puse în discuție.
Au găsit o lume diferită, uneori, de cea imaginată. România a cunoscut cel mai radical proces de emigrare din lume în ultimii 30 de ani. Explicațiile sunt multe și puține dintre ele cuantificabile. Plutim într-un domeniu delicat al deciziei moral-existențiale. Justificările pe care le dau autorii acestor mărturisiri arată că nu au plecat în general din motive materiale. Un fel de neașezare a țării, o lipsă de previzibilitate a mersului societății, un sentiment al nesiguranței personale par să fie cauzele subiective cel mai frecvent invocate.
Este interesant de urmărit și felul în care cei „de acasă” au reacționat față de „diaspora”. Din păcate, am avut aici de-a face cu o manipulare politizată la maxim și s-a trecut astfel de la o imagine edulcorată, superlativă, la una să-i zic stupid xenofobă, numai că „străinul” era acum chiar de-al nostru. Prezentând povești de viață cu ineditul și varietatea lor, o astfel de antologie combate tocmai asemenea perspective reducționiste. Casa mea este unde este familia mea – înseamnă o recunoaștere elementar pragmatică. Dar, la fel de important este și reversul: Mi-e dor de sentimentul de acasă, dar cred în continuare că nu există cer mai frumos ca al Bretaniei.
Nu e un pendul aici, e o simultaneitate. Această „Românie” transfrontalieră are deja un chip articulat, o structură funcțională și, poate, sperăm, un destin. Noi o așteptăm „să se întoarcă” precum un salvator venit de departe. E un ciudat mesianism în perspectiva obștească asupra zisei diaspore. Ce nu facem și nu re-ușim „noi”, aici, așteptăm resemnați să ne aducă „ei” de acolo.
Și nu e vorba despre bani… Deocamdată ne-a salvat economic, noi o așteptăm și ca pe un salvator moral, un fel de parte mai bună a noastră. Dar și ea ne așteaptă: să devenim calmi, civilizați, politicoși serioși, eficienți și încurajând meritocrația. Între aceste două așteptări reciproce ni se scurge istoria. Și viața…
N-am vrut niciodată să plec, dar sunt mai departe decât aș fi crezut vreodată că voi fi. M-aș întoarce în România, dar apreciez securitatea unei țări clădite temeinic. Simt adesea discri-minarea, dar îi mulțumesc lui Dumnezeu că au insistat să demonstrez cine sunt; m-au ajutat să mă construiesc. Am învățat ca tot românul care se respectă valoarea modestiei; îmi petrec viața azi citind despre afirmare personală, descoperirea vocii interioare. Îmi cert copiii-n franțuzește și îi alint în românește.
Mi-e clipa tehno și eternitatea colindă. Sunt un paradox eu: prizonieră într-o Europă Liberă! – (Anca Frunză Montagner).
CHRISTIAN CRĂCIUN, ex – profesor ca practică și, sper, vocație. Practic eseistica și critica literară. În ultimii ani am rubrici curente la revistele VIAȚA ROMÂNEASCĂ, ORIZONT și TRIBUNA. Am debutat târziu (nu sunt un ahotnic al publicării), în 2005, cu o carte de eseuri fragmentare: Intrări în labirint, care a ajuns, incredibil, la trei ediții, la trei edituri diferite. Prima fiind editura Libra. A urmat cartea la care țin cel mai mult, teza mea de doctorat: Ucronia eminesciană, scoasă la editura I.C.R. și având și ea o nouă ediție la Eikon, editura la care îmi public acum cărțile. Lucrez să îmbogățesc această carte intrată, am aflat, în bibliografiile universitare. Au urmatIsografii, eseuri și două volume masive în care am adunat cronicile culturale publicate în reviste, intitulate Lectio Incerta. Mai este un volum de articole social-politice Circumstanțiale.