Să mai tragem cu ochiul prin boema artistică bucureșteană

Protagoniști: poetul Minulescu și pictorul Dărăscu. 

Cafeneaua Kübler – undeva după 1908 (dar nu mai târziu de 1913)

Cafeneaua Kübler – era un fel de leagăn al simboliștilor de la noi, ba chiar locul în care – spunea emfatic Minulescu – era suficient să se strângă în jurul mesei doi-trei boemi, „că se constituiau într-un fel de Curte supremă care condamna fără milă aproape tot restul activității omenești.” Însuși proprietarul ei – papa Kübler – un tip gras cumsecade, colecționar de pipe și icoane vechi – cochetase la tinerețe cu boema Heidelbergului și purta o mare admirație scriitorilor și artiștilor (chiar dacă boema trebuia servită adesea pe credit și de la ea nu încasa bacșiș). Cert e că la această cafenea, date fiind discuțiile aprinse ale boemilor – după cum spun contemporanii, te puteai distra de la 7 dimineața până la miezul nopții mai bine și mai ieftin decât la orice spectacol bucureștean. Vechea cafenea funcționa pe Podul Mogoșoaiei la numărul 59, la parterul Hotelului Imperial (e de amintit că este și locul în care Macedonski a înființat cenaclul Literatorul și tot aici ar fi citit și o epigramă malițioasă la adresa lui Eminescu), ulterior avea să se mute pe strada Academiei (posibil să își fi schimbat și numele, pentru că într-un Ghid al Bucureștilor din 1913, nu mai apare ca atare).

Minulescu își face apariția la cafeneaua Kübler după anul 1904, proaspăt sosit din capitala Franței și devine repede un obișnuit al locului, cu atât mai mult cu cât odată întors în țară și stabilit la București, locuia chiar la Hotelul Imperial, la al cărui parter se afla cafeneaua. Diminețile și le petrecea în tihnă deplină, savurând un șvarț și răsfoind presa, operațiune pe cât de fină pe atât de necesară ocupației sale de gazetar, mai ales a unuia care își semna articolele cu pseudonimul Koh-I-Noor (unul dintre cele mai mari diamante care acum face parte din bijuteriile Coroanei Britanice). Răsfoia meticulos ziarele, cu mâna grăsuță cu unghii îngrijite, mutând havana dintr-un colț în altul al gurii, în timp ce pe inelarul stâng îi strălucea un corindon oval, roșu, montat în aur, pe care era incizat un cap de gorgonă.

Era un tip mai degrabă rubicond, care venise de la Paris cu mintea plină de vise și care între buzele senzuale strângea adesea o havană. Lovinescu și-l amintește cu un trabuc veșnic lipit de buze, agresiv și pururi nemulțumit, iar Vianu îl vedea ca pe un produs al marilor orașe, un boem literat. Înalt, spătos, corpolent și miop, cu o pălărie cu borul larg, nespus de agreabil în societate, spiritual și cu replică  (Eugeniu Speranția e generos cu poetul), Minulescu era o apariție la Kübler.

Atrăgea în mod aparte excentricitatea lui vestimentară, dar nu era singurul, de departe era eclipsat de eleganța avangardistă a pictorului Dărăscu, proaspăt întors și el de prin marile capitale ale lumii. În care firește, dincolo de viziunea impresionistă și de lecțiile de la Academia Julian, dăduse o raită și prin magazinele de pe Rue de la Paix sau de pe St James s Street și Piccadilly. Oricum, cert e că și Minulescu va dovedi consecvență în ceea ce privește ținuta vestimentară, își va cumpăra toată viața fulare englezești de culori diferite, va purta cămăși cu monogramă, un rest de lavalieră, pălării cu boruri imense și tot timpul va folosi parfumuri de la casa Guerlain.

Dărăscu e și el un boem, mai degrabă un dandy. Înalt, slab și cu un aer rafinat. Mă rog, poate nu atât de boem în avangarda artistică așa cum a fost  pictorul Iorgulescu-Yor care sfârșește prin a se sinucide într-un sanatoriu clujean. Dărăscu este însă un dandy pasionat de călătorii, de navigație și, pe  undeva, era firesc să cutreiere la bordul unor ambarcațiuni țărmurile Mării Negre și nici nu e de mirare că a ajuns și pe la Balcic de unde ne-a lăsat câteva marine superbe.

Dărăscu simțea atracția mărilor albastre nu numai ca pictor, dar și ca navigator, căci mânuia velele ca un adevărat lup de mare. Navigația era marea sa pasiune – poate era de vină și originea sa grecească – și în acest scop și-a vândut în câteva rânduri atelierul, mobilele, cărțile, covoarele pentru a porni un mic iaht pe Delta Dunării sau pe mare. Dincolo de arta sa și de pasiunea sa pentru pictura en plein air, lui Dărăscu îi plăcea să călătorească mult, era atras de marile metropole și nu rezista la tentația lor. Zambaccian ne povestește în Însemnările ale că din marile orașe Dărăscu se întorcea cu îmbrăcăminte, pălării, cravate și mănuși, cumpărate de la cele mai în vogă magazine londoneze. Purta pălăriile celebrului „Lock” –  Lock & C. Hatters. o firmă englezească datând din secolele trecute, a cărei clădire cu vitrine păstra aspectul epocii, aidoma unui muzeu. Chestiunea eleganței, îl afectează tare pe Minulescu. Pictura îi e indiferentă, dar batistele lui Dărăscu îl atrăgeau ca un magnet, iar cafeneaua Kübler e martoră la multe asemenea discuții elitiste. Cunoscut ca având slăbiciuni de snob, obsedat de modă și de detalii, Minulescu  nu înceta să îi admire croiala hainelor lui Dărăscu, cravata și cămășile. Ba chiar mergea până acolo încât îi oferea prețuri duble ca să aibă și el măcar o pereche de ciorapi „ecosezi” sau cel puțin o batistă din prăvălia lorzilor, dar „Dărăscu îl asculta flegmatic și drept răspuns îi trimitea câteva rotocoale de fum din tabacul parfumat al pipei sale.”

De altfel, deși bun prieten cu pictorii, Zambaccian are și o anumită afinitate cu Minulescu, cu atât mai mult cu cât poetul îi oferise o frumoasă dedicație pe volumul  „Romanțe pentru mai târziu”: „Și tu, Zambacule, ești o romanță pentru mai târziu”.