Un roman, orice proză extinsă presupune un plan de desfășurare ale cuvintelor lor, mai multe strategii, structuri, tot felul de persoane căutate și observate pentru a împrumuta porțiuni din ele personajelor, teme, tematici, subiecte de discuții, de contemplare, aduceri în prim plan a unora, așezări cuminți în culise a altora etc.. Totul stă sub semnul și sub imaginea extinsă a unei pânze de păianjen, a unei țesături complexe, a uneia care trebuie să conțină în așezarea și în structura ei și expunere inteligentă și siguranță, dar să îi ofere și posibilitățile de a deveni, de a se transforma în capcană, în aceea în care își poate prinde bine în textura ei posibila și necesara hrană, potențialele rezerve pentru ca autorul ei, cel care a imaginat-o, care i-a văzut așezarea și care a construit-o să le poată consuma de-a lungul procesului contemplativ și admirativ ce urmează acestor momente. Aceste trăiri ulterioare scrisului sunt probabil cele mai grele și cele mai consumatoare pentru autor, fiindcă receptarea și așezarea rezultatului efortului lui în vecinătatea și în mintea și carnea cititorului este, cred, cea mai mare conținătoare de suspans prin care trebuie să treacă cei care și-au lăsat cărțile scrise din mâna lor în aceea a cititorilor.

   Cristian Fulaș este unul dintre autorii care își consumă aceste stări și în timpul scrierii, dar și după ce tot acest proces s-a încheiat, este modelul care își împrumută din ritmurile impuse de procesul de traducere, de aducere a unui text în limba lui, în aceea pe care el o cunoaște și pe care o stăpânește, iar acest efort se simte în proza pe care o scrie, se simt micile influențe care alimentează motorul scrierii propriilor texte, se simt timpii și ritmurile ce sunt împrumutate conceperii și construcției poveștii căreia îi acordă firescul, timpul și ritmul desprinse din tiparul său personal. Cristian Fulaș este un delicat caligraf al prozei, al timpilor ei, timpi care caută să își arate cuvintele în fraze lungi, molcome, în fraze care își caută propriul curs asemeni unei ape ce se revarsă și urmează să își formeze albia în care să se așeze și în care să își desăvârșească starea permanentă de curgere, a cursivității necesare și de adunare de afluenți care îi pregătesc și îi alimentează mai departe învolburarea.

… parcă nici nu-și mai aducea aminte și de la o vreme oricum aducerea aminte îi părea că devenea cu totul și cu totul altceva decât fusese înainte. Se apropia de vârsta aceea, dacă va fi existat vreodată o vârstă potrivită pentru lucrul care i se întâmpla lui, când timpul începe să fie lipsit de viitor și se face un amestec de amintiri nesigure, care toate par să se desfășoare în prezent, fiind prezente chiar și în timp ce prezentul e în desfășurare, chiar și atunci când prezentul doare sau bucură…

   Romanul Ioșca are în structura lui o țesătură de povești, una în care istoriile se desțelenesc și se scot la iveală una pe alta, care se completează și care se împing la lumină într-un proces atât de firesc, dar atât de sofisticat gândit în adâncimile lui. Toate vin dintr-un abis la care greu avem acces, iar izbucnirea lor este însoțită de adevărate explozii de percepții și de trăiri senzoriale mult amplificate de desfășurarea, de răspândirea lor și de toate completările ce sunt așezate în structurile lor acaparatoare, în corpurile lor care cresc permanent odată cu fiecare cuvânt așezat în pânza complicată și primitoare pe care se construiesc și se așază permanent, continuu. Ioșca își ține bine personajul în titlu și face ca povestea să înceapă odată cu lectura titlului ei, face ca impactul să fie receptat și asumat îndată ce privirea s-a așezat pe numele romanului, pe acela al personajului care își spune și impune încă de la început povestea vieții lui simplă țesută de cuvinte, cuvinte care se pun într-un univers magic atins de adierile metafizice ale ieșirilor repetate din timp, ale ignorării aparente a istoriei și a aducerii la vedere cu orice preț al fiecărui trup din litere al personajelor care i s-au alăturat pentru a-i face vizibil conturul și formarea unui corp vizibil, al personajelor ascunse în fiecare pliu al poveștii. Totul este așezat cu meticulozitate în locurile predestinate și absolut nimic nu este lăsat să se abată de la ritmul și  frazarea impuse de autor.

Puterea nu e a unui om, îi spunea Ioșca cel tânăr bătrânului său tată pe treptele casei, unde rămăseseră să închine un pahar și să vorbească; puterea e a celor răi, a celor care-o doresc mai mult și sunt în stare de orice pentru ea. Puterea e ca dragostea, doar cine luptă pentru ea o are, spunea tânărul. Și nu există îndrăgostiți mai înfocați decât aceia care vor puterea, nu, aceia sunt cei mai îndrăgostiți dintre oameni și vor ucide pentru dragostea lor cu ușurința cu care vorbesc sau merg pe stradă…

   Cristian Fulaș ne învață și ne arată cum se iese din timp discret, cum se poate pune la cale o ascundere de vremi și de vremuri, de recile ploi ale istoriei, dar ne arată și drumul de întoarcere în tumultul vieții concrete, a celei adevărată și foarte reală pe scheletul căreia sunt așezate toate aceste ieșiri și toate ascunderile lor. Folosește tehnici de învăluire seducătoare de a ne învăța cu liniștea contemplativă a expectativei, a ascultărilor și a privirilor de tot felul, și tot așa ne arată și pașii care ne aduc în aglomerările supărătoare și obositoare ale realității din imediata apropiere, care locuiește în tiparele concrete ale vecinătății. Toată cartea conține aceste jocuri ale apropierilor și ale îndepărtărilor care sunt reflectate de oglinzi așezate inteligent pentru ca imaginile reflectate de ele să se succeadă și să se arate într-u  flux continuu și coerent. Nu există goluri care să strice aceste fluențe, sau care să știrbească din exprimările consecutive ale continuității.

… atunci, vor fi existat ei oare? Istoria fiind exclusă din gândirea lor, nefiind nici măcar o posibilitate, nici măcar umbra vreunui gând sau a unei întrebări, exista ea oare cu adevărat? Există în lume vreun lucru cu adevărat istoric, dacă un singur om nu știe de existența lui?…

   În povestea țesută de Cristian Fulaș își fac loc, se lasă văzute și descoperite mici insule pe care sălășluiesc și se fac auzite solilocvii care propun și care indică anumite complexități care se fac vizibile odată cu aflarea și cu descoperirea lor. Toate apar după anumiți pași făcuți pe traseele poveștii și sunt impuse ca repere pentru a face vizibile anumite situații peste care nu se poate trece fără să le observi și fără să le așezi în corpul vizibil al existenței, al lumii în care suntem nevoiți să trăim și să îi trăim vremurile și istoriile lor. Sunt așezate în cuvintele lor toate aspectele vizibile și cele care pot fi scoase din registrul invizibil al vieții care (pe)trece împreună cu oamenii care o locuiesc temporar.

… icoana își pierdea puterea de a atrage privirea, devenea un obiect ca oricare altul printre miile de obiecte din acea încăpere pierdută în mijlocul munților, așa cum toate obiectele își pierd puterea de a atrage privirile odată ce sunt ascunse…

… lucrurile care nu se spun nu mor niciodată și doar cuvintele au puterea năucitoare de a ucide ființele și lucrurile, de a le șterge din lume și de a le face să fie uitate. Nu uităm lucruri, uităm felul în care sunt numite ele, nu uităm oameni, le uităm numele și prin asta ei devin nemuritori…

   În romanul Ioșca putem să privim și putem să înțelegem anumite ritmuri și rosturi impuse de viață și de poveștile ei făcute posibile, putem să privim și să admirăm pânza delicată și rezistentă de păianjen pe care sunt așezate poveștile concepute de autor, învățăm să trăim și să ne bucurăm de ceea ce trăim împreună cu personajele de aici și vom avea, totodată, revelația puținătății vieții și a întâmplărilor ei în raport cu puterea și cu longevitatea morții, a sfârșiturilor pe care ea le aduce la cunoștința fiecăruia dintre noi. Oricât de mult ne va bucura și vom empatiza cu viața arătată în registrele ei calde și magice din acest roman al lui Cristian Fulaș, vom conștientiza brusc imensitatea și puterea fără egal a morții care crește din fiecare gest trăit și asumat al vieții, al vieților care s-au așezat și s-au lăsat vizibile în proximitatea ei.

Gabriel Enache – n. 1971, Târgoviște

studii: Facultatea de Litere și Comunicare, Jurnalism, Universitatea București

colaborări și activitate: radio, edituri, publicații

editor: Logos, Indagatoris

nu știu dacă sunt mai bun publicist decât scriitor, sau mai bun scriitor, decât publicist. sunt așa cum trebuie și cum se cade: nici așa, nici altminteri(I.L. Caragiale).

sunt, în continuare și mai departe: cititor, căutător, explorator (indagatoris, lat.), cam așa.

despre toate acestea și despre tot ce se întâmplă atunci când încerc să le lămuresc, scriu și povestesc în continuare. cu cuvintele mele.