Două romane – „Balada” și „Diez” (Editura Creator) – diferite ca tematică și stil, publicate într-un an al izolării. Te întreb, dragă Adrian Lesenciuc, cât a durat documentarea pentru fiecare și de ce le-ai dat drumul în lume în același timp?

Drumul spre lumina lecturii e lung. Cărțile mele îl parcurg greu. Durează ani pentru fiecare proiect important în parte. Eu prefer să deschid multiple șantiere în paralel și să aloc fiecăruia dintre proiecte un anume timp, să lucrez într-un anumit ritm, în funcție de intimitatea pe care mi-o creez cu ideea. Sunt subiecte care cedează greu avansurilor mele, care se închid, care devin distante o vreme. Alte subiecte mă conduc pe căi ocolite. Niciodată nu mi-a plăcut lucrul pe subiecte facile, care să se deschidă complet. Subiectele care mă locuiesc ca dorință sunt cele la care nu renunț nicidecum. Sunt un om meticulos și mă așez temeinic în studiu. În anul 2020, al molimei, întâmplarea fericită a făcut ca două subiecte care au avut parcursuri diferite, care nu s-au întâlnit niciodată, să apară sub forma a două romane, în același timp și la aceeași editură. Anul izolării a fost în general unul al proiectelor de sertar, nu al ieșirii în lume a cărților. Marile edituri au resimțit din plin criza și au fost circumspecte în raport cu ieșirea pe piață. Curajul a aparținut editurii Creator din Brașov, care a ales să mizeze pe cele două titluri pe care i le-am propus (vorbim, totuși, despre o editură care face parte dintr-un grup de firme, Libris, care include și cel mai important jucător pe piața de carte online din România: libris.ro; în portofoliul editurii, care anterior se numea Libris Editorial, se găsesc lucrări importante ale elitei intelectuale românești). Dacă în cazul romanului Balada discuțiile preliminare cu editura începuseră a se purta cu mai bine de un an în urmă, în cazul Diez lucrurile stau altfel. Diez este un roman refuzat (cum, de altfel, a fost și romanul Limbile vântului, ajuns să fie nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din România în 2019). Este un roman care a parcurs un drum poticnit și care s-a rescris în bună măsură.

Documentarea pentru Balada a durat cel puțin cinci ani, iar scrierea romanului a fost dintr-o suflare, într-o singură lună, din 15 martie 2020 acesta până în Săptămâna Mare, când i-am făcut prima corectură. Șantierul Diez a fost deschis în 2016 și menținut așa până în 2019, când mi-am închipuit că am terminat. În urma sugestiilor primului lector al cărții, prozatoarea Simona Antonescu, am refocalizat povestea și am rescris în bună parte textul. L-am încheiat în ianuarie 2020. Balada a ajuns la Editura Creator în aprilie și a apărut în octombrie. Diez a primit refuzul și a fost preluat ulterior de Editura Creator, în mai, pentru a apărea tot în octombrie. Chiar dacă au avut, așadar, o naștere comună, cele două romane sunt gemeni heterozigoți.

 Să le luăm pe rând – „Balada” – un roman istoric, despre Ciprian Porumbescu și tatăl său, Iraclie, despre Bucovina. De această carte ești legat afectiv, așa cum menționezi și la început, printr-o legătură de familie. Cât de mult a contat acest aspect?

 În urmă cu nouă ani, într-o vreme în care eram adâncit în lectura romanului Toate numele al lui Jose Saramago, o întâmplare stranie din satul meu, Breaza din Obcini, m-a oprit în loc. În casa familiei Nichiforean – casa strămoșilor mei după mamă – a fost găsită în pod, păstrată printre alte lucruri, grinda-meșter a vechii case, dărâmate prin anii ’70. Grinda, care a atras atenția cercetătorului Ion Drăgușanul, conținea o inscripție în limba slavonă: „Această casă a fost construită de harnicii gospodari Ioan și Maria Golembiovschi, soția lui, în anul 1841 luna august”. Or, Ioan Golembiovschi nu este nimeni altul decât unchiul lui Iraclie Golmbiovschi (Porumbescu), adică fratele lui Atanasie (Tănăsucă) Golembiovschi, vornicul Suceviței. Mai mult, casa care era legată de grinda-meșter sau „inima casei”, cum i se spune în Obcini, este descrisă într-una dintre povestirile lui Iraclie Porumbescu din Amintiri, „Încă însurat nu fusesem”, în care este redată o întâmplare din Breaza, din septembrie 1843: „Vezi, acolo – zise tatăl meu către mine –, vezi, acolo, peste apă, casa cea albă, cu șură lungă, acolo șede unchiul tău, Ioan. Uită-te, apoi, acolo-n stânga, casa cea cu cerdac, cu ogradă largă și cu multe heiuri împrejurul ei, acolo șede vornicul Mihalachi. Ba de dor, ba de sfială, eu începui a tresări la cuvintele aceste, ale tatălui meu, și căutai lung, nu la casa unchiului Ioan, ci la cea mare, cu cerdac și cu multe heiuri împrejurul ei…”. Grinda-meșter a casei a fost achiziționată de președintele Consiliului Județean Suceava și donată Muzeului „Ciprian Porumbescu” din Stupca. În chiar prima sala a muzeului, sub chiar Cântecul Tricolorului scris pe întreg peretele din față, se găsește expusă grinda din casa strămoșilor mei după mamă, Golembiovschi-Nichiforean. În momentul în care am făcut legătura dintre această întâmplare și relatarea scriitorului Dumitru Florea-Rariște despre faptul că Mihai Eminescu obișnuia să vină în Breaza la odihnă și stătea – pentru a folosi expresia lui – „la părinții lui Toader Nichiforean”, am înțeles că cei ce se întâlniseră pentru prima dată în vara anului 1871 la Serbarea de la Putna, Mihai Eminescu, Iraclie și Ciprian Porumbescu, au continuat să colaboreze și să ducă împreună duhul acela bun care sălășluiește în „Ierusalimului neamului românesc”, până în chiar satul și în chiar casa din care, cumva, mă trag. Am început să mă documentez. Cea mai fericită întâmplare a fost aceea de a o cunoaște pe Nina Cionca, urmașă a Porumbeștilor care vine din neamul lui Iraclie și al Emiliei, fiică a pianistei Aurelia Cionca (cea care a primit sprijinul Reginei Elisabeta pentru studiu și care l-a avut, printre elevi, pe ilustrul Dinu Lipatti) și nepoată a Mărioarei Porumbescu-Rațiu, sora cea mică a lui Ciprian. Am scos, sprijinit de Nina Cionca, un număr special al revistei murale Aisberg (publicată într-un singur exemplar, pe pagini-afiș expuse pe clădirile istorice importante din Brașov, propunând o lectură itinerantă) dedicat lui Ciprian Porumbescu și am scris, în urma a trei ani de studiu, un mic articol intitulat „Rădăcini” și publicat în revista Hyperion, al cărui redactor-șef este Gellu Dorian, unul dintre autorii cărții Pașii Poetului (articolul avea mai puțin de trei sferturi de pagină, împărțite pe două pagini, și vorbea mai degrabă despre șederea lui Eminescu în casa strămoșilor mei din Breaza decât despre Porumbești). Am crezut că atunci, în 2014, povestea căutărilor mele – similară celei din Toate numele – s-a încheiat. Dar am reluat mai abitir cercetarea în 2018. Între timp, Nina Cionca a pășit în eternitate, la o vârstă neînchipuită pentru Porumbești: 93 de ani. Eu am rămas să caut singur, fără să mă gândesc că aș putea scrie un roman mărturie.

Cum ți-a venit ideea scrierii acestui roman? Și, mai ales, când?

Ideea scrierii romanului nu mi-a venit mie. Nu credeam că sunt în stare. Într-un fel, nici nu cred că l-am scris. În plină documentare despre Porumbești – despre care nu am mai scris nimic între timp – la o a doua invitație primită pentru a participa la Târgul de Carte de la Beijing, directorul Institutului Cultural din capitala chineză mi-a povestit despre ecourile vizitei actorului român Vlad Rădescu. În acea perioadă a anilor ’70 când se lansase filmul Ciprian Porumbescu, cinematografia românească reprezenta fereastra firească spre Europa pentru chinezii care începuseră să viseze alte orizonturi. Dramatica poveste de iubire dintre Ciprian și Berta, excelentul rol făcut de Vlad Rădescu în filmul lui Gheorghe Vitanidis din 1973, dar, mai ales, muzica acela care te cuprinde – muzica neamului, fie redată pe arcușul viorii, fie prin vocea inegalabilei Sofia Vicoveanca, prezentă în film – au făcut ca numele compozitorului român să fie foarte cunoscut. Vlad Rădescu s-a bucurat de simpatia chinezilor și a încercat ulterior, într-un interviu la Radio China Internațional, să explice priza la publicul chinez: „Am început să capăt cu timpul, în ani, diverse răspunsuri pentru confirmările succesului filmului. Una dintre explicații, dincolo de calitățile reale ale filmului, a fost aceea că lucrurile […] producția de film în China nu era atât diversificată, importurile de filme din China erau mici din cauza Revoluției Culturale. […]. Filmul împărtășește niște adevăruri românești care nu se vor schimba cât omenirea mai există”. Pe acest fond, al dialogului cu Constantin Lupeanu, i-am dezvăluit că mă trag din familia Porumbeștilor din Breaza și că am cercetat în amănunt istoria lor. Ideea scrierii romanului a aparținut, așadar, sinologului Constantin Lupeanu, iar cartea este însoțită de postfața lui Vlad Rădescu. E adevărat că am visat că Balada va fi citită cândva în limba chineză.

Care a fost provocarea supremă în timpul lucrului? Ai rescris? Care a fost ritmul de lucru?

 Odată întors de la Beijing, în august 2019, așadar, m-am apucat să scriu. Am scris un prim capitol, dar am simțit că nu se leagă nimic. Am încercat de mai multe să reiau. M-am îmbătat cu ideea că pot scrie romanul. Am deschis dialogul cu Virgil Oniță, managerul grupului de firme Libris, în vederea încheierii unui contract pentru publicarea cărții. Propunerea mea a fost imediat îmbrățișată. Virgil Oniță a cumpărat de la Electrecord drepturile de autor pentru Balada lui Ciprian Porumbescu, în interpretarea lui Ștefan Ruha (vioară) și a Orchestrei Simfonice a Filarmonicii din Cluj-Napoca (dirijor Emil Simion), în intenția de a o oferi gratuit cititorilor romanului. [Pe coperta 4 a romanului meu se regăsește codul QR prin intermediul căruia se poate accesa gratuit Balada]. Eu am continuat să spun că voi scrie romanul, fără să am convingerea că pot să o fac. Odată cu instaurarea stării de urgență, în 15 martie, așadar, m-am apucat de scris. Am recitit și rescris primul capitol. Apoi, celelalte pagini – care în formatul propus de editură sunt în numărul de 344 în total – s-au așezat de la sine în pagini în aproximativ o lună. Nu mi s-a mai întâmplat vreodată un asemenea lucru, ca după ani de documentare, de notițe, de „investigații” în cele mai diverse locuri, să las textul să se scrie singur într-un timp atât de scurt. Provocarea cea mai mare a fost aceea a imposibilității de a mă apropia de roman din august 2019 până în martie 2020. Mi-a fost mult timp respinsă intrarea în poveste. Odată intrat am fost ca în peștera lui Ali – fără putința de a atinge ceva din ceea ce se releva a fi parcursul poveștii, dar capabil să redau bogăția dinlăuntrul personajelor.

Cum arată documentarea pentru un astfel de roman?

Două sunt părțile importante ale documentării: cercetarea din teren și dialogul cu martorii sau mărturisitorii. Eu am copilărit în Breaza fără să știu că pe pârâul Făgețel, în drumul care urcă spre Tâmpa (există una și în Breaza, nu numai la Brașov) și Mănăila, în casa strămoșilor mei după mamă, se ascunde această comoară a neamului. A fost mai greu să merg pe firul poveștii în familie. Mama  mea, Viorica, e plecată la cele veșnice din 2006. Mama ei, Raveca Nichiforean, a plecat de tânără printre îngeri, pe când mama avea doar trei anișori. Soțul Ravecăi, Toader Lazăr, maramureșean așezat la izvoarele Moldovei, în Sulița, s-a văzut nevoit să aibă grijă de cei șase copii, dintre care cea mică, Elvira, avea un an și jumătate. Cum cei mari erau desprinși sau urma să se desprindă de casă, provocarea bunicului meu era cea legată de Viorica și Elvira. Bunicul, Toader Lazăr, a păstrat-o pe Elvira și a dat-o pe mama spre înfiere. Mama a crescut de la trei ani la Pojorâta, oarecum departe de familie. Întâmplarea a făcut ca ea să se întoarcă la 21 de ani în Breaza, măritată cu Vasile Lesenciuc, tata, și să își ducă viața până la sfârșit în chiar satul din care îi proveneau rădăcinile. Am aflat mult prea puține lucruri despre Nichiforeni din familie. Știam că tatăl Ravecăi, Toader Nichiforean, era învățătorul satului, un om respectat și iubit. Am căutat în documentele și relatările privitoare la acest sat. Fondat în 1818, el a avut și o condică parohială ținută cu sârguință de părintele Alexa Cormanițchi – în Imperiu era un fapt normal –, dar care începea de la 1843, anul vizitei lui Iraclie la Breaza. Despre fata cea mare a lui Ioan și Maria Golembiovschi, Maria, nu știm când s-a născut. Poveștile satului vorbesc despre un Nichiforean – unii spun că ar fi venit din Ilve – cu care Maria l-a avut pe Toader. Cei doi n-au fost căsătoriți, iar Maria a rămas în casa părintească, pe când celelalte două surori, mai mici, s-a căsătorit în sat. Străbunicul meu, Toader Nichiforean, născut în 1874, l-a privit probabil pe Eminescu în ochi. Am vorbit mult cu mătușa mea, Maria, sora mamei, și cu verișoara mai îndepărtată Felicia Nichiforean, dar nu am aflat prea multe. Am adunat, în schimb, un album de fotografii vechi, inclusiv fotografii cu casa lui Ioan Golembiovschi. Pe de altă parte am citit mult – plecând de la cele două monografii ale satului, datorate lui Ion Drăgușanul și Ioan Cosmeci – și am completat informațiile lipsă din puzzle în special după discuțiile cu Nina Cionca. Povestea a început să capete contur și fluiditate în interior. Astfel s-a născut Balada.

Care a fost pasajul din roman care ți-a făcut cea mai mare plăcere să îl scrii?

Cu certitudine, Epilogul, rostit de îngerul păzitor al locului – dacă o fi existând așa ceva – căruia îi spunem simplu, Balada. Epilogul înghesuie în câteva pagini povestea unui neam de la descălecatul lui Dragoș Vodă – despre care nu știu ce să spun ca „descălecat”, câtă vreme lingviști precum G. Ivănescu și A. Turculeț vorbesc despre unicitatea graiului câmpulungeano-maramureșean până cel puțin în secolul al XV-lea –, trecând prin episodul luminos Ștefan cel Mare, căruia Obcinile i s-au închinat grație viziunii integratoare și „pământene”, tradiționale, viziunii creștine asupra cârmuirii (altfel, spune Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldavie, așa-numita „republică” a Câmpulungului, după cum o vede savantul, preferând să-și mențină independența în raport cu orice curte), apoi, după alipirea la Imperiul Habsburgic, prin episoadele răzvrătirii, avându-l în prim-plan pe Ioan Darie Pomohaci, haiducul din Marginea din a cărui familie se trăgea mama lui Iraclie, pentru a contura aura de mare spirit viu al Bucovinei părintelui Iraclie Porumbescu, cel ce s-a risipit pe sine precum Iov pentru binele celorlalți și al neamului său, respectiv pe cea a fiului său, Ciprian, de asemenea risipit pentru a căuta catedralele neamului în sufletele românilor, în cântec. Această poveste împletește elita țării, adunată de pretutindeni în curtea Hurmuzăcheștilor în magnificul an 1848, anunțând ieșirea la lumina unei alte ere și împlinirea prin autodeterminare. Dar tot poveste răspândește cântecul pe țărmurile Mediteranei sau pe străzile înguste ale Chișinăului, Vienei și Brașovului, orașe-eroi în poveste. M-am apucat de scris cartea cu gândul la bucuria pe care mi-o va face scrierea Epilogului, pe care-l aveam în minte proaspăt și complet de la primul rând scris în acest roman.

Să trecem și la „Diez” – un roman diferit, scris într-un alt ritm și alt stil. De ce acest titlu? De ce complicitatea cu cititorul încă de la prima pagină? Sesisez și o revoltă, o ordine diferită, o (re)așezare, o (re)organizare în structura și subiectul romanului. De la ce a plecat acest roman, care a fost ideea declanșatoare?

Diez are altă poveste. Totalmente diferită. Ideea mi-a încolțit în decembrie 2016, după alegerile parlamentare, când am remarcat în societate o ruptură aproape ireconciliabilă între generații. Se creaseră două echo chambers – întâmplător simultan cu cele întâmplate peste Ocean, odată cu alegerea lui Donald Trump – în care două discursuri paralele au început să alimenteze adevărurile contextuale, subiective, puternic ideologizate ale tinerilor și pe cele modificate anterior de sechelele ideologiilor și narațiunilor din anii comunismului care țineau captive persoanelor în vârstă. După o scurtă perioadă de timp (postmodern) fără ideologii puternice, eventual pornind dinspre centru și limitând marginea, într-o țară în care (încă) nu avem nici un partid extremist în Parlament, spre deosebire de întreaga Europă, în care discursul iliberal se cațără pe eșafoadele totalitarismelor din secolul trecut, anul 2016 m-a aruncat într-o altă realitate. În această realitate am întâlnit pe de o parte o lume puternic divizată în urma topirii reperelor, valorilor, a amestecului nestructurat al acestora într-o pastă diformă căreia îi spunem Rețea, și în care nu se poate, practic, naviga, iar pe de alta am întâlnit un puternic reviriment al stângii, al marxismului reinstaurat sub masca dreptei. Am sesizat că în lupta dintre cele două ideologii – a celor în vârstă, care continuă să aștepte ca statul să se manifeste plenar, totalitar, dar indulgent cu cei binevoitori lui, și a celor tineri, care subminează statul în chiar fundamentele lui: cultură, educație, religie – există o unitate de viziune, chiar dacă sintagma „dușman de clasă” a început să fie înlocuită cu cea de „dușman de generație”. Ambele viziuni sunt stângiste – în fond, religia e opiumul popoarelor de multă vreme; niciun influencer actual nu a inventat această formulă –, dar în lupta pentru zona de depresiune de pe stânga eșichierului politic cei tineri au ales calea camuflării în structuri, oameni și acțiuni de dreapta. Într-o asemenea luptă pentru supremația stângii este dificilă menținerea în afara influenței.

Mi-am imaginat în 2016 că voi scrie – de fapt, m-am și apucat de lucru – un roman în care toate personajele să fie anti-eroi. Așa l-am și construit. În 2019, când i l-am dat Simonei Antonescu să-l citească, ea mi-a spus că nu poți distinge negrul pe fond negru și că e nevoie de o fantă de lumină. Avea dreptate. La nuit tous les chats sont gris. Personajele, și așa fără identitate (redate doar prin funcțiile pe care le dețin), încep să se amestece, iar lectura devine greoaie. Fanta de lumină trebuia să vină de undeva, din afara romanului. Astfel am ajuns la concluzia că în roman poate ajunge să lumineze doar cititorul – care nu este dinăuntrul lui, dar care poate oricând aluneca acolo – și am propus pactul de la prima pagină. Acest fapt, însemnând o lectură la distanță de măcar un semiton, m-a condus spre numele Diez. Dar la acest nume m-a condus înainte „întărirea” elementelor cu valoare ideologică din discursul în rețea, adică „hashtag-ul” care e reprezentat prin același semn, diez.

Cât din realitatea trăită de tine se află în pagini și unde începe de fapt distopia? Care este limita, sau care ar trebui să fie?

Scriitorul este un creator care lucrează cu fragmente de realitate cotidiană transpuse într-un cadru în care să primeze lumina interpretării universale. Așa mi-l imaginez eu, crezând că scriitor este doar cel care aduce în plan ficțional realitatea cu pretenția de universalitate. De aceea nu cred în coborârea actuală în biografismul fără noimă, fără alt scop decât acela de a mulțumi pleiada de congeneri cu faptul că au devenit personaje într-o operă amestecată, situată între genuri, într-o operă transgender. Rămas fascinat de puterea poveștii care recreează, mi-am propus să construiesc și prin Diez o lume ficțională care se alimentează din fapte și ipostaze ale personajelor din realitate, într-un amestec structurat (după legile pe care le impune autorul) coerent și purtător al unui mesaj de dincolo de cele strict aparținând realității. Într-un metadiscurs al amestecului de fapte și fațete ale personajelor, niciuna dintre fapte și niciunul dintre personaje nu se regăsește în pagini. Totodată, faptele și ipostazele cotidianului sunt din plin acolo. În plin absurd al luptei pentru supremația ideilor, pe fondul altor lupte fundamentate ideologic pe narațiuni demolatoare – a se vedea, de exemplu, cele întâmplate în Uniunea Scriitorilor din România, unde un grup minor, cu pretenția de a ajunge la putere, a declanșat o serie de procese absurde în instanță, sfârșind prin a se contesta inclusiv pe sine – am împrumutat din realitatea imediată fragmente cu care am încercat să construiesc mozaicul. Faptele și fațetele personajelor sunt realitatea, mozaicul construit de mine e distopia. Ele sunt congruente aproape în totalitate. Doar amestecul realizat de mine e cel care spune că vorbim despre distopie. Istoria care nu se uită (pe care n-avem voie să o uităm, mai precis) ne arată că în ipostaze similare alunecarea a fost mai gravă. Să privim cu nu mai mult de 70-80 de ani în urmă. Dorința de putere care deformează realitatea este totodată cea care permite revendicarea unui adevăr subiectiv (sau a unei minciuni repetate, devenite astfel adevăr în chiar mintea celui care o rostește) ca fiind universal. Ideologiile, adică transformarea ideilor în leviere sociale, cum frumos spunea sociologul Daniel Bell, sunt cele care cântăresc între adevăruri subiective, obturând parcursul unora și amplificând altele.

Nu știu ce aș putea spune despre cotele în care Diez se împarte între realitate și distopie. Unii cititori au găsit în roman o possibilia, care n-a fost să fie până acum din cauza diverselor bătăi de aripi ale fluturelui din Hong Kong, pe cale să producă uraganul. Diferența e minoră. Aș interpreta-o prin prisma teoriei bifurcației din matematică, cea care spune că schimbările majore de comportament (ceea ce e în paginile romanului Diez) se produc în urma unor modificări minore (în raport cu realitatea trăită). Realitatea „alunecată” într-un asemenea plan i-a permis lui N.N. Taleb să o numească lebădă neagră, adică fenomen rar, cu caracter izolat, așadar, dar cu impact deosebit. Diez este despre această impredictibilitate a alunecării dincolo, transpunând o realitate recognoscibilă, fragmentată, într-o lume ficțională aparent diferită. Citiți și vă minunați!

Ai știut de la început sfârșitul romanului sau s-a scris pe parcurs?

Da, am planul fiecărui roman în minte de la primul său rând încolțit. Și în acest caz, al romanului Diez, am „plănuit” totul de la bun început. Întâmplarea a făcut ca vârsta de 65 de ani – vârsta critică din roman – să devină referința în realitatea pandemică, în ceea ce privește programul special de limitare a libertăților în perioada stării de urgență. Întâmplarea a făcut ca soluția radicală din Diez, aceea a trierii în funcție de boală, să fie soluția trierii în politicile unor state în raport cu pandemia (Elveția, de exemplu). Chiar dacă aș fi putut scrie un studiu științific despre pericolul formelor diferite în care se manifestă opacitatea istoriei – acesta este un subiect pe marginea căruia sigur putem dezbate mult, dragă Simona Preda! –, nicio lucrare de acest fel nu ar fi putut crea un mai mare impact și nu ar fi putut produce nivelul necesar de awareness ca povestea. Taleb însuși – chiar dacă Lebăda neagră a devenit un best seller – spunea: „Metaforele și poveștile sunt – vai! – mult mai puternice decât ideile (…) Ideile vin și pleacă – poveștile rămân”. Eu am vrut să spun prin Diez o poveste care rămâne și care poate schimba lumea în bine, care poate avertiza, care poate limita efectele alunecării. Scriitorul este dator să lupte, prin opera sa, pentru valorile umanității.

În acel an, 2016, când schimbări profunde și reașezări s-au produs și în Statele Unite ale Americii, și în România, cea mai căutată carte a fost distopia lui Orwell, 1984. Am simțit nevoia să aduc din realitatea Rețelei o poveste distopică, una care necesită lectura de la distanța de un semiton.  

În momentul în care cititorul a terminat „Diez” ai vrea ca el să rămână cu sentimentul că….

… în ciuda faptului că timpul (vectorial vorbind) este unidirecțional și ireversibil, 1984 încă n-a venit.

---

(acest interviu a apărut într-un numărul 1/2021 al revistei Ramuri)