De ce Shakespeare? Știm cu toții că sunteți profesor universitar și că predați un curs despre acest scriitor, dar de ce l-ați ales pe Shakespeare? Pentru dumneavoastră, în ce constă geniul său?

De fapt am chiar trei cursuri despre Shakespeare: le predau studenților din anul I Sonetele și câteva mari piese în cursul magistral de istoria literaturii engleze, apoi am un curs special, unde schimb periodic piesele din programă, și mai predau un curs de master despre piesele politice ale lui Shakespeare.

Pasiunea mea pentru Shakespeare a început în liceu, în anii 1990, când excelenții și exigenții noștri profesori de engleză ne cereau să învățăm pe de rost monologuri hamletiene, fragmente din subversivul discurs funebru al lui Marc Antoniu, sau diverse sonete. M-au cucerit rapid grația, forța retorică, profunzimea filozofică, melancolia, dar și simpla eufonie a versurilor, consonanța silabelor care se îngână – gândiți-vă doar la perfecțiunea unui vers precum „And captive good attending captain ill” (sonetul66). Înainte de a fi un mare psiholog, capabil să coboare în cele mai adânci abisuri ale pasiunilor umane, iar apoi să ne urce cu viteză amețitoare, de roller-coaster, pe culmi ale sublimului, Shakespeare este maestru desăvârșit al limbii. O fi naturelul meu simțitor, sau e de vină deformația de filolog – cert e că mă emoționează până la lacrimi sintagmele, versurile sau frazele perfecte. Jubilez când Eminescu scrie „sufletu-mi nemângâiet/ Îndulcind cu dor de moarte”. Augustin, probabil cel mai mare stilist al prozei latine, produce aproape necontenit fraze și sintagme perfecte, precum „quoniam tua quies tu ipse es” („fiindcă tu ești propria-ți liniște/pace/nemișcare/odihnă”). Cât geniu al limbii, pe lângă profunzimea teologică! Sau Rilke, „Was du sehnst, meine Seele, sag’ es!” („Ce tânjești, suflete, spune!”).

Pentru a celebra perfecțiunea aceasta intraductibilă am învățat limbi și am devenit filolog. De aceea, mă întristează criticii care, obsedați de teorii, ignoră forma în literatură, și nu mă atrag scriitorii care nu-și lucrează cu minuție versul sau fraza. În fond, literatura vehiculează de milenii aceleași mari teme: viață, moarte, ambiție, dragoste, ură, Dumnezeu… Glosăm la nesfârșit asupra condiției umane. Dar frumusețea, mereu înnoită și infinit variată, a limbii și a muzicii sunt, vorba lui Keats, bucurii veșnice. În ce mă privește, Shakespeare îmi satisface în cel mai înalt grad această nevoie literară, atât de senzuală în ultimă instanță. În limba engleză, Shakespeare este echivalentul lui Mozart în muzică: vervă nesfârșită, perfecțiune formală, bogăție irepresibilă, structuri perfecte. Sigur, Shakespeare ne poartă mult dincolo de armonia formelor poetice și a construcției dramatice, în miezul umanului, deci satisfacțiile estetice sunt dublate de fiorul autoscopic.

De ce acum? – intuiția îmi spune că v-ați gândit cu mult timp înainte la acest proiect și de ce în această formulă – volume de dimensiuni mici, fiecare dedicată unor opere? Precizăm cititorilor că dialogul este construit pornind de la primele două volume publicate în această toamnă în cadrul editurii Polirom, unde vă propuneți să analizați întreaga operă shakespeariană într-o serie de autor intitulată „Shakespeare interpretat de Adrian Papahagi”.

Acum mi-a permis viața și ceea ce numesc, mai în glumă, mai în serios, pax covidiana. Pur și simplu, două ture de carantină, anularea tuturor conferințelor și obligațiilor sociale, un semestru cu un singur curs (despre Shakespeare) mi-au permis să scriu netulburat din martie până în septembrie 2020. Am scris nu doar primele cărți din seria de la Polirom, unde intenționez să analizez toate piesele și poemele lui Shakespeare, ci și o carte în engleză, pe care am intitulat-o Providence and Grace (Cluj: Presa Universitară Clujeană, 2020), în care discut piesele-problemă și ultimele comedii, așa-zisele romances. Intuiția Dvs. e corectă: revin la Shakespeare după mulți ani în care m-am limitat la cercetări de medievistică, deși am continuat să-i citesc piesele și critica aferentă, să le predau în cursuri, să reflectez la ele.

Micile volume de la Polirom sunt strategia mea de a ocoli agonia redactării unui op masiv despre întreaga operă a lui Shakespeare. O asemenea carte m-ar monopoliza câțiva ani și ar fi intimidantă pentru public. În schimb, studiile despre două, trei piese, sunt mai digeste și mai ușor de scris. Am început cu texte la care mă gândesc de multă vreme, pe care le predau anual, făcând astfel un serviciu și studenților, întrucât am pus pe hârtie ceea ce vorbesc la cursuri. Sper deci că formula va avea succes (am primit deja ecouri încurajatoare de la câțiva prieteni scriitori, precum Horia Patapievici, Teodor Baconschi, Dinu Flămând, Sever Voinescu, Andrei Vieru, sau de la specialiști precum George Volceanov, Dana Percec, Monica Matei-Chesnoiu, Cristina Tătaru).

Trebuie să specificăm și cititorilor că lucrați de pe original… dar, cât contează, cât se pierde/se menține din subtilitatea textului în momentul traducerii?

Lucrez, firește, pe original, însă citez mereu și traducerile, iar atunci când am ceva de comentat sau de îndreptat, le evaluez critic și pe acestea. Mă grăbesc să spun, cu satisfacție, că astăzi cultura română a ajuns la o maturitate admirabilă: după traducerile sporadice, datorate uneori chiar unor mari scriitori în sec. XIX și în prima jumătate a sec. XX, au apărut două traduceri integrale, sistematice. Se poate spune că, în general, traducerea coordonată de George Volceanov (16 vol., Tracus Arte, 2016-2019) este mai aproape de text și deci preferabilă celei coordonate de Leon Levițchi (8 vol., Univers, 1982-1990). Pentru unele pasaje, am preferat traduceri din ediția lui Levițchi, sau chiar traduceri mai vechi (Șt.-O. Iosif, de pildă, pentru Romeo și Julieta), iar atunci când niciuna dintre traduceri nu îmi convenea, am tradus eu pasajul, fără pretenții literare. În cazul Sonetelor, am folosit traducerea colegei mele de la Cluj, Cristina Tătaru.

Unele subtilități sunt intraductibile sau greu traductibile: de pildă, răspunsul pe care îl dă Julieta mamei sale, atunci când aceasta o întreabă dacă îl poate îndrăgi pe Paris („I’ll look to like if looking liking move”). Alteori, însă, traducătorii ratează cuvinte cheie, sau chiar nume. Am criticat, de exemplu, opțiunea celui mai recent traducător de a reda numele Bottom prin „Nicu Mosor” și Puck prin „Prihor”. În fond, teatrul de păpuși din Cluj se numește „Puck”, nu „Prihor”, iar publicul românesc e destul de americanizat ca să recunoască în „Puck” celebra înjurătură cvasi-omofonă. Ori, în Visul unei nopți de vară, „Puck fucks up”, aș spune licențios. De asemenea, Bottom se joacă adesea cu numele său în piesă: visul lui e „bottomless”, adică fără fund, așa că nu văd de ce traducătorul a evitat să-l numească pe Bottom „Fundulea”. Sigur, opțiunile onomastice sunt complicate și creează incongruități — dar nu mai multe decât creează Shakespeare aducându-l pe Bottom din mahalaua londoneză în Atena lui Tezeu și Hipolita.

Care este elementul de noutate, în ce constă originalitatea interpretării dumneavoastră asupra operei lui Shakespeare?

Nu caut să fiu original, ci respectuos cu textul, pertinent și riguros. Încerc să scriu simplu, nu simplist, să fiu informat, dar mai presus de orice să nu folosesc textul shakespearian ca simplu pretext, cum se întâmplă prea adesea în critica shakespeariană contemporană, confiscată de teorii și ideologii moderne, adesea abuzive față de text. Multe lucruri pe care le spun au mai fost spuse sau observate în unele dintre cele peste 131.000 de cărți și articole recenzate în acest moment de World Shakespeare Bibliography. E greu să mai spui ceva cu totul nou despre Romeo și Julieta, sau despre Hamlet, iar cei chinuiți de obsesia originalității pot ajunge să spună tot soiul de bizarerii, sau se cantonează într-o critică istoricistă măruntă, căutând te miri ce corespondențe între pamflete elizabetane obscure și marile piese shakespeariene. La rândul lui, Shakespeare era foarte puțin original în alegerea subiectelor. Romeo și Julieta folosește surse italiene filtrate printr-un poem elizabetan, piesele romane sunt fidele Vieților lui Plutarh etc. Noutatea, originalitatea rezidă mai ales în vocea poetică, în forța introspecției, în soliditatea construcției, în perfecțiunea formei, în diverse accente surprinzătoare. Sper că am reușit să găsesc uneori câte-un unghi inedit, să fac o comparație surprinzătoare sau măcar pertinentă, să desenez un tablou coerent, să scot la iveală detalii relevante pentru nespecialiști, folosind corect lupa filologului într-o serie de close readings informate.

Am observat că pierzi enorm din subtilitatea textului atunci când ești spectator, nu cititor, și când, în plus, ai acces doar la textul în traducere. Engleza lui Shakespeare este dificilă și, probabil, obositoare pentru cei neobișnuiți cu ea. În plus, spectacolul distrage. Un regizor bun revelează multe, dar e obligat să facă alegeri, și de aceea poate să și oculteze mult. De exemplu, excelenta montare din Furtuna datorată lui Tompa Gábor și jocul minunat al lui Marcel Iureș, mi-au întărit imaginea unui Prospero crepuscular, testamentar. Totodată, ca spectator, am redescoperit câtă clovnerie e de fapt în piesa aceasta gravă și metafizică, despre care mi-am scris lucrarea de licență și pe care o citesc și o predau de decenii bune. Niciodată nu le acordasem atâta atenție lui Stephano și Trinculo. Poate că Tompa Gábor le-a oferit un spațiu de desfășurare prea generos de dragul spectacolului, sau poate că rolul lor e deja amplu la Shakespeare, din aceleași rațiuni. Dar chiar și Tompa, care a creat un Caliban extrem de energic și de exuberant, ratează unele nuanțe. De pildă, la sfârșitul piesei, Prospero și-l asumă pe Caliban: „This thing of darkness I acknowledge mine”, spune el – dar regizorul clujean omite acest vers. „Iar tuciuriul ăsta e al meu”, traduce George Volceanov, deși Prospero nu se referă la culoarea pielii lui Caliban, ci la natura sa tenebroasă. Caliban nu e doar un „tuciuriu”, ci e o făptură a tenebrelor, un monstru zămislit de un demon și o vrăjitoare. Deja în traducere se pierde ce voia să spună Prospero. Pentru mine, replica aceasta e esențială, după cum voi explica atunci când voi scrie despre Furtuna. Prospero își asumă partea monstruoasă din natura umană, bestia din om, care însă e atinsă de har în piesă și se dovedește mai puțin ticăloasă decât curtenii „civilizați”. Astfel de lucruri se pierd în traducere sau pe scenă, dar pot fi restituite în analiza critică a unui specialist.

V-am întrebat pentru că eu însămi, citind ce ați scris despre Romeo și Julieta, am descoperit o cu totul altă Julietă decât cea pe care o așezasem ca pe un arhetip, respectiv una ludică, speculativă, lucidă și emancipată pentru o adolescentă de 14 ani și pentru epoca elisabetană. Mai este ea o „donna angelicata”? – Citez replica pe care o dă mamei sale, pe care ați pomenit-o: „I’ll look to like, if looking liking move” și cea pe care o dă lui Romeo: „You kiss by the book”…

Da, așa e. Romeo și Julieta este o piesă mult mai rafinată și mai crudă decât realizăm. Eu am citit-o alături de Sonete, ca pe un soi de dramatizare a sonetului. Sigur, piesa e scandată de sonete, de la prologul actelor I și II, trecând prin primele replici schimbate de îndrăgostiți, care iau forma unui sonet, și încheind cu ultimele cuvinte ale piesei, rostite de Prințul Escalus, care constituie ultimul catren și distihul final al unui sonet elizabetan. Vârsta Julietei (14 ani fără 14 zile) reprezintă un nou clin d’oeil manierist, fiindcă sonetele au paisprezece versuri, după cum știe oricine.

În ce privește personajele, am trecut dincolo de clișeul romantic consacrat de filmul din 1968 al lui Franco Zeffirell și m-am apropiat poate de viziunea mai crudă a filmului lui Baz Luhrman (Romeo + Juliet, 1996). În lectura mea, Julieta e o ingenuă puțin perversă, extrem de inteligentă, ca mai toate eroinele lui Shakespeare. Adesea pare mai deșteaptă decât Romeo, așa cum Rosalind este cu siguranță mai isteață decât Orlando, Innogen (sau Imogen) decât Posthumus, Helen decât Bertram… și aș putea continua lista. Spre deosebire de inaccesibila Rosaline, după care suspină Romeo la începutul piesei, care însă nu apare pe scenă, rămânând astfel o simplă ficțiune petrarchescă, Julieta e excesiv de accesibilă, se oferă ușor și se lasă sărutată la prima întâlnire, fiind astfel opusul tipicei „belle dame sans merci” din convenția sonetistică. La rândul lui, Romeo e imatur, emfatic, declamativ, mai potrivit să figureze într-o comedie decât în această tragedie deopotrivă improbabilă și inevitabilă.

Cât de modern este de fapt Shakespeare? Cât de actual este? – și pun întrebarea gândindu-mă la universalitatea sa.

Dacă modern înseamnă „la modă”, el rămâne incontestabil la modă. Dacă „modern” înseamnă post-medieval, el este cu siguranță post-medieval, deși convenția sonetistică, amorul curtenesc, spiritul carnavalesc, sau sursele pieselor shakespeariene (Boccaccio, Petrarca, Gower, Chaucer) sunt adesea medievale. În ce mă privește, sunt profund ostil viziunii unei modernități aflate în ruptură față de evul mediu: modernitatea e născută din evul zis „mediu”, iar medievalii se considerau moderni față de antici. Dacă „modern” înseamnă ca noi, „contemporanul nostru”, cum spune Jan Kott, adică înaintea timpului său, cu siguranță Shakespeare este „modern” și în acest sens.

Să nu îl modernizăm însă abuziv pe Shakespeare, să nu-l anexăm pe acest poet al secolelor XVI-XVII duhului epocii noastre! El rămâne, cum încearcă să arate neo-istoriciștii, un om al epocii sale, contemporan cu monarhi aproape absoluți, aristocrați puternici, conflicte religioase și teatre închise de ciumă (ghinion, asta sună cam modern în anul Covid).

Dar în fond, cum spuneam și într-un dialog cu Sever Voinescu, Shakespeare nu e contemporan cu noi, ci cu universalitatea din noi, cu natura umană. Scriitorii care înțeleg perfect natura umană, ca Shakespeare sau Dostoievski, rămân inoxidabili chiar atunci când avem nevoie de note explicative și de dicționar pentru a înțelege diverse aspecte ale operei lor. Până la urmă, versul lui Ben Jonson rămâne valabil: „He was not of an age but for all time!”

Dar postmodern, îl putem interpreta? Vorbeați la un moment dat în interpretarea dumneavoastră despre gustul pentru desacralizare…

Dacă postmodernismul înseamnă desacralizare, deconstrucție, pastișă, relativizare sau impas absurd, Shakespeare e și „postmodern”. El depășește propria modernitate, propria tradiție – dar o face fără să o demoleze, lucrând în interiorul ei. Iată, în Romeo și Julieta construiește o tragedie cu ingredientele comediei. În Sonete, deconstruiește blazonul femeii iubite (acea donna angelicata eterată, blondă, celestă, inaccesibilă) atunci când pictează portretul negricioasei pe care o iubește, iar apoi îl dublează ludic prin ipostaza tânărului angelic și capricios, dar inaccesibil tocmai prin sexul său. Comedia spumoasă din Vis și Cum vă place preia tiparele noii comedii grecești și plautine, dar introduce în fundal, anamorfic, penumbra barocă a pădurii, rânjetul hârcii din Arcadia lui Poussin sau Guercino, supranaturalul venit taman din evul mediu fantastic despre care scrie Baltrušaitis.

Există riscul ca Shakespeare să fie interpretat și printr-o cheie ideologizantă? De fapt, care este riscul major, ce anume nu ar trebui să existe – și mă refer la o idee preconcepută – atunci când îl citim?

O, da, din păcate nu e doar un risc, ci o practică extrem de răspândită în lumea academică actuală, unde feminismul, postcolonialismul, neomarxismul și alte-isme l-au confiscat pe Shakespeare. Singura problemă a acestor ideologii e că nu s-au decis încă dacă Shakespeare trebuie înfierat cu mânie proletară pentru că era un exponent al patriarhatului, sau dacă trebuie adoptat ca precursor al emancipărilor de tot soiul; era Shakespeare „rasist” sau „umanist” în Othello sau în Neguțătorul din Veneția?

Într-un volum colectiv tradus și la noi (Mai este Shakespeare contemporanul nostru, ed. John Elson, tr. Dan Duțescu, București: Meridiane, 1994), la întrebarea dacă Shakespeare este „sexist”, regizoarea Sue Parrish răspunde astfel: „Răspunsul scurt este „Da” și răspunsul mai lung este tot „Da”…” (p. 82). Dar ce ne aduce aplicarea unui concept străin de Shakespeare și de epoca sa în ordinea înțelegerii operei sale? Sigur, se poate întreba orice, dar nu orice întrebare e relevantă. „Aproba Shakespeare votul universal?” ar fi o întrebare la fel de stupidă precum cea la care Sue Parrish răspunde, pe lung și pe scurt, „Da”. Feminismul excesiv face ravagii și pe scenă: am văzut la Teatrul Național din Londra o montare a piesei A douăsprezecea noapte în care Malvolio era jucat de o femeie și devenea Malvolia. Puțin contează că Malvolio e îndrăgostit de Olivia și e de fapt caricatura puritanului tipic, puțin contează voința și concepția autorului – important e să crească numărul de femei în piesă (Sue Parrish se arăta indignată că bărbații sunt de șapte-opt ori mai numeroși în piesele lui Shakespeare).

Ideologizarea discursului academic modern nu aduce nimic exegezei shakespeariene. În fond, discursul ideologic e un simplu discurs parazit. Dacă însă degradarea intelectuală produsă de stângism continuă, nu m-ar mira să se ceară eliminarea lui Shakespeare din programele universitare, cenzurarea unor texte sau pasaje vexante. Aceasta ar fi o crimă culturală de neiertat.

Aveți un citat preferat din Shakespeare?

Nu. Sunt mult prea multe. Am zeci de citate preferate în fiecare piesă. Nu am nici măcar piese preferate. Chiar și piesele considerate slabe, ca Titus Andronicus, sau scrise în colaborare cu autori mediocri, ca Pericles, au pasaje și idei surprinzătoare, simetrii de personaje și construcții impecabile. Shakespeare te surprinde mereu cu replici incredibile, care uneori trec neobservate. Când Prospero răspunde la exclamația Mirandei despre minunata lume nouă cu monosilabicele „’Tis new to thee” („Ți-e nouă ție”) el distruge vraja naivă a fetei cu fiecare silabă rece, simplă, nemiloasă. Trăiesc satisfacții enorme când realizez ironia salutului „Long live the king!” pe care și-l adresează paznicii de noapte pe meterezele castelului din Elsinore, căci regele viu merită și trebuie să moară, iar cel mort se pregătește să apară ca fantomă. Ca să nu mai vorbim de eufonia incredibilă a acestei fraze în engleză uzuală! Când ducele Burgundiei îi răspunde lui Lear „I know no answer”, omofonia know/no subliniază nihilismul, negația răspunsului prin care pețitorul o refuză pe proaspăt dezmoștenita Cordelia. Asemenea delicii se găsesc la tot pasul, dacă știi să citești și să asculți. Altminteri, firește, discursurile lui Marc Antoniu sau Henric al V-lea, diversele solilocvii ale lui Hamlet sau Richard III, sonetul lui Romeo și al Julietei sunt celebre. Ca Verdi sau Mozart, Shakespeare ne oferă în fiecare piesă hit după hit, arie perfectă după arie perfectă: aproape totul e perfect în partitura sa.

În această perfecțiune generală, cititorul rafinat poate jubila suplimentar, precum gourmet-ul atunci când descoperă o aromă subtilă și nebănuită într-o mâncare previzibil, reputat, verificat excelentă. E și acesta unul dintre scopurile mele: să rafinez palatul celor care îl gustă pe Shakespeare.

(acest interviu a apărut într-un numărul 2/2021 al revistei Ramuri)