DOUĂ ZILE, FIUL IUBIT AL LUI PRICUS -Elena Claudia Constantinescu (fragment)
Claudia are doar 88 de prieteni pe facebook. Eu m-am nimerit printre ei, fiindcă am fost colege la filologie, în București, în urmă cu ani. În schița de autoportret de pe fb, ea se prezintă: „Inadaptabilă, timidă, plină de complexe.” Adaug eu, editoare încercată și atât de zgârcită cu laudele: TALENTATĂ. Foarte-foarte talentată. Cum ar fi trebuit să mă aștept. – Doina Jela
Elena Claudia Constantinescu – DOUĂ ZILE, FIUL IUBIT AL LUI PRICUS,
Capitol din Fiica Lunii (în lucru)
O pală de vânt umflă perdelele de voal până în mijlocul încăperii. Camera lui era cea mai mică din tot apartamentul și păstra un pronunțat aer aristocratic. Piesele de mobilier, puține la număr, tip Vintage, moștenite de la bunicul general, fuseseră recondiționate de nepoată, mama lui, și se aflau în cea mai perfectă stare. Nu-i plăcea aglomerarea de piese. Totul se reducea la o canapea în lemn de abanos, culoarea piersicii, un șifonier cu sertare în partea de jos, masa cu blat masiv, covorul gros și deasupra candelabrul impunător spânzurat de tavan în trei lanțuri groase. Un yucca verde într-un colț, un tablou oval pe peretele alb și ca obiect decorativ un sfeșnic din argint. Se apropie de fereastră. În zare munții nu se mai vedeau clar, acoperiți în mare parte de ceață. Păreau fantomatici prin pâcla alburie. Începea iarăși să plouă. La munte ploile sunt în general mohorâte și într-atât de enervante încât îi venea să se urce pe pereți. Hotărât lucru, de-acum nu mai putea spera s-o vadă. Făcu câteva ture prin cameră și se opri din nou la geam. De data aceasta nu mai privi spre Carpații bătrâni ci, în jos, spre îngusta bucățică de stradă, cuprinsă între cele câteva clădiri etajate datând din perioada regalității. De fapt era o alee bătută în piatră cubică, amintind de pavimentum roman de acum două secole și mai bine. Dacă o luai spre stânga ieșeai în strada mare care ducea spre inima orașului, dacă o luai spre dreapta aveai de coborât câteva scări, după care te pierdeai într-o aglomerare de case, cândva boierești, cu grădini pline de verdeață. De fiecare dată când o zărise se întâmplase să fie în fața celor șapte-opt trepte, așa încât nu reușise să-i admire decât câteva secunde silueta zveltă, rochia albă din dantelă, care lăsa la vedere gleznele de căprioară, în fața cărora și Marlene Dietrich, celebră pentru frumusețea picioarelor sale, s-ar fi simțit umilită. Purta o pălărie cu boruri largi, de sub care scăpau șuvițe bogate de culoarea mierii. Ar fi vrut s-o urmărească, să-i vadă chipul, poate chiar să-i vorbească dar, până să coboare scările în spirală, fata dispărea ca o arătare din lumea îngerilor.
Închise fereastra cu părere de rău. Era jumătatea lui august. Gândi că dacă vor începe ploile, domnișoara nu va mai ieși la plimbare și va fi privat de plăcerea de a o privi. Fata asta, necunoscută, era singura lui bucurie în ultima nenorocită de vreme. Auzea de-acum stropii de apă lovind plin geamul. Pe caldarâm săreau făcând clăbuci. Oftă și aranjă faldurile perdelei. Ușa se deschise și în odaie pătrunse capul mamă-si, acoperit de nelipsitu-i turban, savant executat din eșarfa albastră:
– Am pus de cafea. Trebuie să sosească Doina, am vorbit la telefon. Încearcă, te rog, să nu mai fii nesuferit. Este o fată inteligentă, mult prea educată ca să merite să te porți cu ea așa cum faci de-o bună bucată de timp încoace, de fapt de când te-ai întors în țară.
Mormăi că nu i-a zis nimic, nicio vorbă, cum poate afirma că s-a purtat urât?!
-Asta zic, nu i-ai adresat un cuvânt! Rușinos! Te-a așteptat atâta amar de vreme, ar fi putut să se mărite între timp, că, slavă Domnului, nu duce lipsă de admiratori. Trebuie să recunoști, adăugă, ce-i al ei, i-al ei, are pe vino-n-coa, nu trece neobservată.
Deschise gura să răspundă, că n-are chef azi de conversație, însă femeia închisese deja ușa, continuând să vorbească singură în drumul scurt spre bucătărie.
Se întinse pe canapea cu mâinile sub cap. Doina fusese eleva preferată a mamă-si, profesoară în cel mai bun liceu din oraș. O simpatizase și-o pregătise pentru toate olimpiadele de latină. Femeii i-ar fi plăcut s-o urmeze în carieră însă fata nu dorise să studieze o limbă moartă, terminase germana și engleza și lucra acum la un post de radio din localitate. Se împrieteniseră într-o excursie și legătura continuase și după terminarea liceului, devenind atât de serioasă încât toată lumea se aștepta să se încheie cât de curând cu o căsătorie. Mamă-sa, dintre toți, fusese cea mai fericită, fata îi părea nora ideală: prezentabilă, cuminte, politicoasă, descurcăreață, pasionată de bucătărie.
Auzi soneria și vocea prea bine cunoscută. Închise ochii. O plăcuse pe fata asta?! Da, o plăcuse, mai mult de-atât, o iubise. Cât timp a fost departe de țară s-a gândit în fiecare seară la ea. I-a fost dor. I-a scris. Dar acum, gata, n-o mai voia… Nu-și dădea seama ce se întâmplase cu sentimentele lui dar muriseră. Apăruse minunea albă. Câtă deosebire între cele două! Doina, tipul sportiv, tunsă băiețește, mereu în blugi și tricouri, cealaltă ca o zână din poveștile care-i încântaseră copilăria. De când o zărise pe misterioasa necunoscută nu mai avea altă dorință decât s-o cunoască, restul nu mai conta. Doina nu-l mai interesa. În sufragerie se schimbau amabilități. Afară părea că mica vijelie s-a oprit, nu mai auzea răpăiala. Se îndreptă pentru a nu știu câta oară spre fereastră, când se trezi cu fosta iubire în mijlocul încăperii. Avea părul ud, obrajii de asemeni, semn că plecase de acasă fără umbrelă și o prinsese ploaia pe drum. Era tristă:
– Spune-mi, am greșit cu ceva?!! Ți-aș fi recunoscătoare dacă m-ai scoate din ceață. De ce te încăpățânezi să nu-mi vorbești?!! Ce-i cu tine?!!
Zâmbea, nesigură pe sine. Lui abia i se mișcară buzele:
-Iartă-mă, nu sunt un interlocutor plăcut, răspunse apatic, mă simt obosit. Aș vrea să rămân singur, dacă nu ți-e cu supărare. Întreține-te cu mama, voi două vă admirați.
O văzu schimbându-se la față și părăsind năucită încăperea:
-Doamnă profesoară, îi auzi glasul gâtuit, zău, n-are rost să mai vin. Se poartă ciudat, mă simt aiurea. Ca să fiu sinceră, chiar jignită. Nu vă supărați… am să plec… îmi pare rău… mai am și câteva probleme de rezolvat pentru serviciu…
Înainte de a auzi din nou ușa, făcu eforturi să înțeleagă torentul de vorbe. Acum turuia mamă-sa. Supărată. Încerca să-l scuze. Erau pe coridor și nu mai ajungeau până la el decât frânturi… De câteva ori auzi pronunțându-se cuvântul Afganistan.
După plecarea ei se limpezi cerul și se arătă din nou soarele. Încet, încet, se risipea ceața, creștea lumina. Se hotărî să iasă, să arunce o privire prin curțile vilișoarelor din vale. Din bucătărie zburară spre el câteva săgeți otrăvite:
– M-ai făcut de râs, nu te mai recunosc. Ai înnebunit?!! Vrei să stăm de vorbă?
Ieși fără să zică nimic. Pavajul era ud și alunecos iar de pe frunze continua să pice apă. Verdele se înviorase. Aerul se curățase. Mirosea bine. Coti hotărât spre dreapta. La numai câțiva pași, printre cele două clădiri apropiate, coborau scările. Una, două, trei, patru, cinci, șase… șase scări. Îi trezeau amintiri amestecate: așezat pe ele stătuse de vorbă ani de-a rândul cu prietenii de joacă, tot aici alunecase pe gheață și-și fracturase piciorul, aici o sărutase prima oară pe Doina după banchetul de absolvire. Doamne, ce emoționat fusese în seara aceea! Și, iată, tot aici a răsărit ca din neant fata asta care îl scoate din minți. Parcă retrăiește episodul cu Anna Catherick, femeia în alb, a lui Sir Wilkie Collins. Dar aia a apărut în pustietate, la o răscruce de drumuri, luminată de lună, într-un roman, în timp ce a lui e vie, există în realitate și trăiește la doar câțiva pași de el.
Trase aerul cu nesaț în plămâni, îl simți curat, mai purificat după scurta ploicică. Era bine să fie acasă, să se simtă în siguranță. În Kandahar, pe valea râului Arghandab, relieful și clima erau vitrege. Solul numai piatră. Arșiță. Ei, zilnic, antrenamente și misiuni de protecție și consiliere. Nu știau niciodată dacă militarii afgani, pe care-i instruiau, erau de partea lor sau nu. Erau și mulți infiltrați, motiv pentru care trebuia să fii permanent vigilent. Se plimbă îngândurat timp de vreo oră, privind clădirile, grădinile, ferestrele, după care se strecură dezamăgit în casă, se schimbă în pijama și declară că nu ia cina. N-o văzuse de data aceasta. Se culcă odată cu găinile și adormi instantaneu, fără să se mai gândească la nimic.
De cum se trezi constată că nu mai are țigări. În ultima vreme fuma mult. Oare la chioșcul din colțul aleii deschideau la opt sau la zece?! Mai erau câteva minute și pendula de pe hol urma să bată de opt ori. Se hotărî să-și încerce norocul. Afară gunoierii răsturnau cu zgomot tomberoanele în mașina de gunoi. Șoferul vorbea cu femeia care mătura, dimineață de dimineață, străduța. De fapt aduna mai mult frunzele fiindcă, pe-aici, prin cartierul lor, oamenii erau civilizați. Dădu binețe și trecu mai departe. Când se înapoie, fără drogul lui, apucă s-o zărească pe cea care-i acaparase gândurile dispărând dincolo de scări. Când și de unde apăruse?!! Își simți bătăile inimii ca niște ciocane. În urma fetei, sprijinită în mătură, privea femeia care făcea curățenie. Mașina plecase. Grăbi pașii, aproape fugi, coborî scările câte două-trei de-odată dar nu mai văzu decât o pisică albă care-l privi galeș cu ochii ei albaștri, miorlăind subțire. Scăpă o înjurătură militărească, auzită la colegii de misiune. Hotărât lucru era urmărit de ghinion. Cum de nu se întâlneau niciodată față-n față?!! Se întoarse lângă bătrâna negricioasă:
– Am văzut că te uitai după tânăra care tocmai a trecut. Știi, cine e? O cunoști? Unde locuiește?
Îl privi ca de pe altă lume:
-Ce tânără visezi, bre?!! N-am văzut nicio tânără de când am venit.
-Cum, adică?!! Vrei să spui, că n-a trecut adineauri pe lângă dumneata o fată?!! Că n-ai privit-o?!! Una, blondă, subțirică, îmbrăcată în alb?!!
-N-au trecut decât gunoierii și mata. E dimineață. Pe-aici lumea e boieroasă se scoală târziu. Ți s-a părut.
-Nu mi s-a părut deloc, am văzut bine. Iar tu ai urmărit-o cu privirea, să nu minți…
Femeia își făcu cruce și bolborosi ceva, mai mult pentru ea, decât pentru el. Îl urmări cum se îndepărtează nervos și dispare în clădire. „Doamne ferește, Măiculiță”, murmură, și începu să măture mai departe, lălăind un cântecel.
Trecu august și veni peste ei un septembrie auriu. Se bucură că mamă-sa nu-i încă la pensie și trebuie să plece la școală. Ea în vacanță, el în concediu, nu prea era în regulă, se tot ciocneau. Cu tată-său, judecătorul, se împăcase bine, bărbatul nu intrase în sufletul lui, nu încercase să-i dirijeze viața dar din păcate murise, în urmă cu doi ani, chiar în Tribunal, de un infarct, în timpul unui proces. Fusese o mare lovitură pentru amândoi. Acum, dimineața, nemaiavând cine să-l bombăne, își lua pachetul de Kent, ieșea afară și se așeza pe una din cele șase trepte.
Din păcate ce aștepta el nu mai voia să apară. De vreo două ori i s-a părut că o zărește, mergând de data aceasta spre oraș, a fugit, dar nu a descoperit decât pisica albă ca neaua, probabil rasă persană, care s-a oprit și l-a privit cu niște ochi hipnotizanți cum nu mai întâlnise la alte mâțe. O privire albastră care te subjuga, te făcea sclav. Se întrebase ce-o fi cu ea, nu părea maidaneză. Gândi că, o fi avut pesemne o stăpână bătrână, care a murit, și de-atunci a devenit animal al străzii. Se obișnuise, zi de zi, să-i aducă bucățele de șuncă. Mâța nu se lăsa mult strigată. Apărea imediat, ea știe de unde, prietenoasă și dornică de alint. Îi mângâia blănița moale, vorbea cu ea. Mânca tacticos, apoi dormita la picioarele lui. Și astăzi, la fel. Scăpără chibritul și își aprinse o țigară. Măturăreasa se așeză alături, cu fundul pe scară:
-Ai, bre, și pentru mine una?
Îi întinse pachetul, femeia se servi, o aprinse, apoi trase fumul cu nesaț în piept:
-Ai găsit fata? Mă gândeam, c-o fi aia, de stă în casa doctorului… ăl de repară măsele… vila din colț, cu plăcuță de câine rău. Davidescu.
Tresări:
-Dentistul?!! Are o fată?!! Nu știam.
-Cică, i-ar fi nepoată. E venită de la București, baletistă sau cântăreață, nu știu precis. El n-are copii.
-Balerină?! De unde știi? Și, umblă într-o rochie albă?
– În ce umblă, nu mă-ntreba, nu mă benoclez la gagici.
Se întristă. Se gândi că, dacă-i din București, s-o fi întors în capitală și de-aia n-a mai văzut-o. Ideea, c-ar fi balerină, i se păru o explicație pentru silueta ei de silfidă. Oftă din rărunchi. Femeia îi simți dezamăgirea și râse descoperindu-și gingiile vinete:
-Te îndrăgostiși, așa-i?!! Ai foc mare la inimă…
-Asta nu te privește, e treaba mea.
-Întreb, fiindcă te-am văzut dând ocol pe-acilea, și mi-am zis că trebe să fie legat de domnișoara matale.
Se ridică. Înainte să plece simți nevoia să se descarce:
-Am multe necazuri, ce știi dumneata… în ultima vreme s-au îngrămădit, nu mai scap… Parcă mi-a făcut cineva farmece și trăiesc într-o altă realitate, din care nu pot să ies.
Îl rugă să se așeze la loc. Îi spuse confidențial că o cunoaște pe Gitta, ghicitoarea, Gitta Pișleagă. Se țin de rudă. Verișoară de-al treilea. E atât de bună, încât vin la ea și cei din Miliție să le rezolve cazuri. Oameni mari, judecători, afaceriști, bărbați din politică… Nu înțelege de unde și cum de i-a venit femeii harul, dar îl are. Doar ce te vede și îți spune ce și cum… Îți face și de dragoste. Ar putea merge, trăiește într-un sat pe poala muntelui, la nici douăzeci de kilometri distanță.
Dădu să plece:
– Fugi de-aici, scutește-mă cu prostiile! Auzi, Gitta Pișleagă… Ha, ha!… Pisica asta a cui o fi, e tare frumoasă.
-Cum dorești… da, dacă te răzgândești, aici mă găsești. Pisica? Habar n-am, a nimănui, bănuiesc… E bagaboantă.
-O s-o iau.
-Ia-o, bre, că-i frumoasă tare, ia-o, până nu o ia altul. N-o vezi, că are lipici la mata? Se vede de la o poștă că te place.
Înainte de a intra în imobil, spuse că îi plac și mamă-si pisicile, chiar își dorește una. O luase pe femeie peste picior, când îi vorbise de vrăjitoare însă ideea prinsese. La urma-urmei, ce-ar avea de pierdut dacă s-ar duce? Nu prea credea în ghicitori, descântători, farmece și alte minuni de-astea dar nici nu le nega. De când venise pe lume auzise întâmplându-se lucruri credibile și incredibile, unele aflate la limita anormalului. Ajunsese să accepte că orice este posibil în lumea asta. Peste o zi luă pisica, și peste alte câteva ceru adresa țigăncii, fiindcă măturăreasa era din etnie.
La urmașa lui Circe, vrăjitoarea, nu reuși să intre de la primul drum. Femeia avusese dreptate, baba nu prididea cu ghicitul. Așteptau mulți să intre. Chiar domni și doamne veniți cu bolizi scumpi. În curte dormita la soare un motan fălcos, un câine, și se plimbau câteva găini. În dreapta era un țarc gol. I se spuse, de către nepoată, să revină marțea viitoare cu lovele și o monedă de argint. De-abia la al treilea drum fu primit și invitat înăuntru de fetișcană, nepoata și ucenica ei.
Locuiau într-o casă modestă, nu într-una cu turnulețe aurii, cum își închipuise. Fu poftit într-o încăpere mică, de unde, de pe o canapea, în fața unei mese încărcate cu fel de fel de obiecte ciudate, îl țintuiră doi ochi pătrunzători, verzulii, aproape hipnotici:
-La ce-ai venit? Ce-aștepți de la mine?
Porni cu stângul:
-Mata, nu știi?!! Mi-ai fost lăudată că știi tot. Ei, spune-mi, de ce-am venit?!
Piranda cea tânără, care se așezase lângă mătuși-sa, îi spuse că-i nesimțit. Așa se vorbește?!
-Mucles! o înghionti baba cu cotul. Hacana! Apoi către străin, liniștită:
-Sas bursos? Își luă seama și întrebă, încă o dată, pe limba lui, cum îi zice pe numele mic.
-Vinicius.
-Haoleu, ce nume, bre! Cine ți-l alese așa bengos?!!
-Mama, care-i profesoară de latină. Dintr-un roman, Quo Vadis. Dar toți îmi zic Dinu, pe numele de familie.
-Vreai să-ți gâcesc, să-ți fac filtru de dragoste, de câștig?! De boală, de sănătate? De înțelegere în familie? Ce vraei? Simț că ți s-au aprins călcâile, că ești amorezat până peste cap.
-Păi nu știu, bre, ghicește-mi mai întâi… Vezi ce-mi cade.
-În tarot, palmă, bobi, glob de cristal sau cafea? De fapt, în cafea nu, trebe să-ți aduci de-acasă.
-În ce-ți arată mai bine.
Întinse mâna și-i ceru moneda de argint. O amestecă cu nouă boabe uscate. Îl sfătui să se concentreze, să se gândească la ce dorește să afle. Ea va descânta bobii și după ce va afla răspunsul lor îi va spune dacă i se împlinește dorința sau nu. În timp ce baba amesteca de zor și bolborosea, el închise ochii și se gândi că ar vrea să se întâlnească cu balerina, să-i vadă chipul, s-o cunoască. Ghicitoarea deschise palmele și lăsă să cadă totul pe masă. Boabele se așezaseră într-o linie curbă.
-Îmi pare rău, nu se rezolvă. Cel puțin, nu acum.
Se enerva ușor. Vru să afle, când. Femeia luă cărțile de tarot, vechi și unsuroase, și se apucă să le amestece febril. Îl rugă să tragă una și să se gândească iarăși la ce-l doare. Le întinse, le analiză îndelung. Scăpă niște vorbe pe limba ei:
– Te bengov, praleo! Te bengov, praleo!
Se supără:
-Ce-ai boscorodit?!! M-ai înjurat?!! De ce nu vorbești pe-nțeles?!
Începuse să se enerveze. Îi sărea țandăra ușor în ultima perioadă. Se certa și cu mamă-sa acasă. Fata interveni și îi traduse ambalată ce-a zis baba. Te bengov, praleao, la ei, la țigani, înseamnă să înnebunesc, frate! Nu-i nicio înjurătură, este el diliu. Baba părea concentrată, derutată:
-Nu mi s-a mai întâmplat așa ceva până acum. N-o văd pe fata aia… n-o văd deloc. Parcă n-ar exista dar în același timp parcă ar fi în casă la mata, nu știu, zău, ce să-ți spun… E ciudat rău, parcă și-a băgat Necuratul coada în viața matale.
-Lucrezi cu Dracu?
-Fac magie albă. Nașpa, e încurcătură mare aici. Am zi proastă, nu văz mai nimic.
-Să te ia mama dracu, cu minciunile tale, capră bătrână ce ești! Nimic nu vezi, nimic nu știi, doar iei banii proștilor! Tâmpit eu, că m-am luat după măturăreasă!
Se enervă și baba:
-Pe cine faci tu, capră bătrână, bulangiule?!! Vezi, c-acu, îmi slobozesc puterile! De unde să-ți scot eu gagică, dacă nu există, ha?!! Haoleu…Dacă n-o văd, nu-i! E în capul matale. Hai, valea, ja, ja, ja!
Tânărul privi contrariat spre cea mică. Înțelesese bine?!! Îl gonea?!! Aceasta îi spuse răstit că, da, mătuși-sa îl îndeamnă să plece. Își ceru banii îndărăt, fu refuzat. I se întunecă mintea și le răsturnă masa. Banii îi luaseră, sumă frumușică, dar nu-i spuseseră nimic. Strigă:
-Hai, slobozește-ți puterile, dacă ai ce slobozi, și nu te mai lăuda borîtură!
În clipa următoare, țâșni pe ușă. Simți că se petrece cu el ceva ciudat, o metamorfoză.
În curte îi auzi pe cei ce-și așteptau rândul:
-Uite-o capră, o capră!! Un țap!
– De unde-a apărut?!! Din casă?!!
– Baba face vrăji, își dădu cu părerea unul. Pisicile negre, broaștele, caprele, au puteri malefice. Lucrează cu ele.
-Deci, o ajută Necuratul, murmură o femeie și o luă iute spre poartă, făcându-și semnul crucii.
În cazul acesta nu mai voia ajutor. Alți, câțiva, o urmară în grabă. Vinicius privi în jos și descoperi în loc de pantofi două copite mici, despicate. Picioarele i se subțiaseră și erau acoperite cu păr negru. Până să se desmeticească se simți apucat de coarne și împins cu putere în țarcul gol.
-Mâine, spuse fetișcana, o să mergi la păscut cu Pamela și Brândușica, caprele noastre. Pedeapsă pentru ce-ai zis și-ai făcut. Două zile nu vei mai fi om, ți-ai făcut-o cu mâna ta, așa că, rabdă, nebunule, rabdă…
Vru să răspundă dar nu-i ieși din gât decât o behăială jalnică. Până spre seară, când fură aduse alte două capre în țarc, stătu într-o confuzie totală. Totuși începea să înțeleagă, fusese transformat, pentru patruzeci și opt de ore într-un rumegător paricopitat. „Două zile nu vei mai fi om”, spusese fata. Fu mirat să constate că înțelegea atât limbajul omenesc cât și cel al speciei din care făcea acum parte. Din bucuria și emoția caprelor nou-venite înțelese că este mascul. Măcar atât, baba nu-i schimbase sexul. Cele două se agitau pe lângă el, emoționate, și nu încetau să schimbe impresii:
-Ce mișto e, draga mea! Uite, ce coarne și țăcălie are! E mai sucar decât șeful!
-Da, mult, mult, mai sucar.
Era o ierarhie în turma lor, acolo, la pășune, care trebuia respectată. Acum făceau referire la țapul care le conducea turma. Vinicius le explică îndelung că el e om, locotenent în armata română, nu țap, iar ele behăiră subțire, mirate până peste poate. Spuseră înveselite într-un glas:
-Ce bengos, eee! Vaaai, ce bengos eee…
Brândușica începu să viseze:
– Îmi dă inima ghes să fac cu el câțiva iezi. Ar ieși frumoși tare.
-Ești bătrână, surato, el te vrea?!! Poate cu mine să-i facă.
Se făcu că nu aude, era mult prea supărat acum, deși ar fi fost o experiență interesantă. Când se făcu noapte și pe cer apăru constelația Capricornului, caprele încetară cu aluziile sexuale, deveniră brusc serioase. Îi spuseră, pătrunse, că trebuie să țină moment de reculegere pentru Pricus. Întrebă, mirat, cine-i Pricus. Asta le luă amândurora maul. Cum, nu știe?!! Orice capră, încă de la naștere, află cine e Pricus. Este prima lecție pe care o înveți, de îndată ce ești fătat. Pricus este tatăl lor. Le repetă, apăsând pe cuvinte, că el e ofițer infanterist, nu țap. Pe tată-său l-a chemat Bogdan. Bogdan Dima. A fost judecător, acum e mort. Cine dracu-i, Pricus, ăsta?!!
Află că Pricus, cel creat de Cronos, stăpânul timpului, era o zeitate din Olimp, tatăl unei rase de capre marine, strămoașele lor. În partea din față arătau așa cum sunt ele acum dar jumătatea din spate era de pește. Ființe curioase, inteligente, agile, (cum au rămas până astăzi) și extrem de neastâmpărate. Se cățărau într-o nebunie pe țărmul stâncos, se bucurau de soare uitând să mai intre în apă. Coada de pește li s-a transformat din această pricină în picioare. Și inteligența li s-a diminuat. Degeaba se dădea de ceasul morții Pricus și încerca să dea timpul înapoi. Neputând să le schimbe destinul i-a cerut lui Cronos să-l lase să moară, iar titanul l-a transformat într-o constelație. Da. El e, acolo, sus, pe cer, tatăl lor.
-Acum să dormim, a spus una dintre ele. E târziu. Mâine avem zi grea, iarăși ne vom război cu caprele roșii.
Vinicius n-a putut să adoarmă. S-a gândit tot timpul la disperarea mamă-si, care s-o fi dând de ceasul morții, întrebându-se cum de nu a ajuns el acasă, pe unde umblă noaptea, ce o fi pățit iarăși? I se făcu milă de ea. Iar, fata, aia, fără chip, i-a adus numai și numai necazuri, ca și când nu ar fi avut el destule pe cap. Ce o fi vrut ghicitoarea să spună, când a afirmat că se află în casa lui?!! O fi vorba despre pisică?!! Da, cu pisica e ceva în neregulă. S-a întrebat, la un moment dat, cum ar putea să-și explice coincidența asta ciudată. De câte ori a luat urmele domnișoarei, a dat invariabil peste pisică. Are ceva necurat mâța asta, altminteri nu ar fi amândoi leșinați după ea. O mângâie, o drăgălesc, i-a zăpăcit cu totul. Și ce ochi! Safir, granat albastru! Când te privește, gata, ești supusul ei. Pare angelică dar Dracu poate lua înfățișările cele mai gingașe când se hotărăște să-ți intre în viață. Îl scutură un fior. I se făcu frică. Frig. Se întinse lângă blana celor două capre, să se încălzească. Pamela îi plăcea mai mult. Era mai tânără, avea ochi blânzi și cârlionți pe frunte. Brândușica era mai bătrână, cu blana rară, plină de ciulini. Îi veni în minte Doina. Ce-ar zice, amărâta, dacă l-ar vedea acum, behăind și scoțând pe fund căcăreze? Pe el, atât de serios și de țanțoș, în uniformă de ofițer! Închise ochii și se trase mai aproape de preferată. O simți caldă, plăcută. Mirosea frumos.
Dimineață și-au făcut apariția doi flăcăiandri care se ocupau de cârdul de capre al oamenilor din împrejurimi. Frați săraci. Ieși în prag însăși Gita Pișleagă, masivă, cu picioarele umflate ca putineiele. Trăgea, ca un turc, din lulea. Unul dintre tineri deschisese deja ușa țarcului:
-Hai, Pamela, hai, Brândușica!
Dădu cu ochii de el. Întoarse capul spre casă, mirat:
-Ce-ai făcut, bre, tanti, ți-ai cumpărat țap?!! Nu te-am rugat să-l achiziționați de la mine, în caz că vrei unul?!! De unde l-ai luat?!!
-Nu-i țap, e ofițer, locotinent. Nu l-am cumpărat, dă-l dracu, sper să scap de el.
-Ofițer, mormăi flăcăul, fără să se chinuiască să pătrundă vorbele babei. Locotenent…
Pe drum se opriră și la alte gospodării să adune băieții animalele. În scurt timp părăsiră zona caselor și începură să urce o potecuță povârnită. Era frumos tare. Din pământ ieșea abur sau era doar ceața care se risipea încet-încet. Frunzele copacilor căpătaseră culorile toamnei. Predomina ruginiul. Vinicius văzu un puiet și se gândi că trebuie să aibă frunza fragedă. Se săltă pe trunchi să mănânce, fiindcă după o zi și-o noapte de nemâncare i se făcuse foame. Se trezi cu o nuia usturătoare în dos:
-Hai, mișcă, mișcă, dom locotenent, că ne-apucă seara… lasă, rumegatul…
Scăpă câteva căcăreze și porni mai departe. La pășune caprele erau împărțite în două cârduri. În stânga erau cele roșii, în dreapta cele albe, negre, bălțate, de toate felurile.
-Le vezi?!! îi șopti Brândușica. Sunt pline de râie dar coada tot sus o țin.
-Cine?!!
-Cum, cine?!! Caprele roșii… Au impresia că-s mai cu moț decât noi. Se laudă că dau oamenilor lapte mai mult, terapeutic. Iar, ăla, bărbosu, e șefu lor. Behăie toată ziua, că așa și pe dincolo… Culmea e, că sunt destule capre proaste care-i cred minciunile.
Îi trezise curiozitatea:
– Sunt mai de rasă decât voi?!
-Eh, aiurea, suntem toate la fel… Paștem aceeași iarbă, stăm sub același soare, bem aceeași apă… Beneficiem de aceleași avantaje. Natura e darnică, atât cât s-o mai putea… Doar culoarea ne deosebește. Câteva, dintre noi, ne-au părăsit, și-au vopsit părul în roșu și ne-au trădat…
N-o mai auzi. Două oi albe începuseră să behăie de mama focului chiar alături. Celelalte, înfuriate, îi răspunseră agresiv, gata-gata să le ia în coarne.
-Astea-s egologiste înfocate, niște nesuferite. Dacă ar fi după ele ar trebui să ne facem nevoile într-un singur loc, dincolo de pietroi. Sunt supărate că murdărim pajiștea.
Într-adevăr, ecologistele aveau principii solide, în care credeau, și doreau să le educe și pe surate. Dar educația se face anevoie, în ani, iar caprele astea erau puțin instruite. Cele două răgușiseră, zbierând:
-Ce-ar fi, zăludelor, să nu vă mai căcați pe unde vă apucă?!! Uite, în ce hal ați adus pășunea! Și apa e tulbure, mi-e scârbă să beau…
Se treziră luate în coarne și tăvălite. Era o behăială de nedescris.
-Calamandros! țipară caprele ghicitoarei, înveselite. Calamandros!
Adică, pe limba stăpânei lor, revoltă, harababură, cafteală. Vinicius ținu însă partea victimelor.
-De ce te-ai băgat?! fu mustrat de prietenele sale. Libertatea e un drept al nostru, câștigat…
Vinicius fu mulțumit când coborî soarele și luară drumul înapoi spre casă. Avusese de gând să le explice ce-i cu libertatea asta dar se lăsase păgubaș, tot nu l-ar fi înțeles. Nu mai avea răbdare, voia să treacă timpul mai repede. Nici nu intrase bine în staul că se trezi din nou tras de coarne de fătucă. Baba îl aștepta așezată pe aceeași canapea. Îl privi cu ochii ei tulburi din cap până-n picioare:
-Ți-a trecut pârțagul, cioflingarule, pișama-și pe tine, să mă piș! Mi-ai spart ghiocul cel mai bun, nebunule, care ești… Era adus tocmai din mările calde, și-mi șoptea la ureche profeții. Dar, hai, stai jos, stai jos, n-ai mai sta…
Fu surprins de invitație. Își coborî privirea și-l cuprinse eforia când își văzu pantalonii și pantofii. Se lăsă să cadă moale pe scaun. Era din nou el. Deschise gura și articulă cu greu cuvintele:
-Sărut-mâna, mulțumesc. Sunteți maestră în divinație. Cea mai tare. Și, vă rog, iertați-mi ieșirea prostească, în ultima vreme sunt cam nervos. O să vă aduc câteva cochilii, am câteva. Tot din mările calde aduse.
-Să-mi aduci. Ai căutat-o cu lumânarea, m-ai provocat…Cum a fost?!
Ridică din umeri, bâigui ceva, nici nu știa ce să răspundă. Își ceru din nou scuze. A suta oară. Baba îl țintui iarăși cu privirea:
-Te-aștept cu ghioacele. Să ai la tine și-un fir roșu de lână și câteva crengi de salcie, să-ți fac o vrajă de iubire. N-o văd pe fata aia dar o să încerc altceva. Lovelele nu le mai vezi, aleluia, transformarea mi-a supt toată energia. Du-te, acum, ai grijă să nu fi luat râie de la căprițe. Au amândouă, trebe să le ung cu piatră vânătă.
De cum ajunse acasă, mamă-sa se aruncă în brațele lui. Plânsese. Îi sunase prietenii, sunase la rude, alergase încolo și-ncoace și până la urmă ceruse ajutorul Poliției. Unde a dispărut două zile?!! Îi povesti totul, nu ascunse nimic. Femeia rămase cu gura căscată. La orice s-ar fi așteptat, la asta nu. Murmură:
-Am crezut că medicii germani sunt buni. Văd că nu te-au ajutat nici ei, nici programele de recuperare. Ești încă zdruncinat, mamă dragă, nu ți-ai revenit după accident, trebuie să mergem neapărat la psiholog, chiar la un psihiatru, dacă e nevoie. Cum îți poți imagina, Dumnezeule Mare, că ai fost capră, țap?!! Auzi, capră, Măiculiță, Doamne! Și, nici fata aia, nu cred că e reală… Nu cred, nu cred, refuz să cred! Ai avut halucinații.
Îi promise mamei că va face tot ce va hotărî ea. El e total confuz, nu știe ce să creadă și, mai rău de-atât, nu i se pare că ar fi avut vedenii. Făcu o baie, se înfășură în halat și se retrase tăcut în camera lui. I se păru că-l mănâncă pielea. Luase râie?! Ce ți-e și cu autosugestia! Se scărpină până simți că-și rupe pielea. Se strecură în odaie și pisica. Se lăsă pe vine și se priviră o clipă ochi în ochi:
-Cine ești?!! Ești chiar pisică?!! Cum eu am fost țap, poate și tu ești altcineva. Ești cumva, fata în alb?!!
Mâța i se frecă de picioare și sări în pat. O mângâie gânditor. Nu mai știa ce să creadă. Înnebunise?! Se culcă dar adormi de-abia spre zori, când îl scutură un coșmar, pe care-l mai avusese de multe ori. Vis repetitiv. Era cald, orbea soarele, iar el se afla într-un camion militar alături de alți vreo nouă. Drumul era numai hârtoape și mașina îi zdruncina de mama focului. Tocmai îi povestea ceva lui Ionică când o explozie uriașă îi răsturnă, cu blindat cu tot, în șanț. Auzi urlete și lângă el vocea prietenului:
-Nu mai am picioare, nu mai am picioare!… Măiculiță, Doamne, nu mai am picioare…
Trase de pleoape. Printre gene văzu o fată frumoasă, lungită lângă el, care-l privea cu ochi albaștri, ochii pisicii. Sări în fund și se frecă la ochi. Nu avea pe nimeni alături. Vântul umflase perdelele de voal, albe ca laptele. Mâța îl privea fix de pe covor. Dinspre șoseaua principală se auzeau trecând mașini. Îl cuprinse groaza. Se scărpină. Înnebunea cumva sau era deja nebun?! Poate greșise când hotărâse să urmeze cariera bunicului. Poate greșise când se hotărâse să plece și să lupte împotriva talibanilor. Tată-său insistase să urmeze Dreptul, să păstreze tradiția din familia lui. Mamă-sa visase să-l vadă ajuns medic. Medic de femei, îi tot repeta, enervându-l. Nu dăduse niciunuia satisfacție. De felul lui era încăpățânat. Urmase Academia Militară, care i se păruse lui cea mai potrivită pentru un bărbat.
După câteva zile intră într-un cabinet psihiatric. Discută și cu un psiholog. Se supuse cuminte multor teste. După mai multe vizite diagnosticul fu stabilit: Sindromul stresului post-traumatic. Experiența din Afganistan, atacul cu dispozitivul exploziv improvizat, îl marcaseră mai mult decât se considerase inițial. Tulburările lui de somn, iritabilitatea, fuga de realitate, asumarea de identități noi, sunt doar câteva din manifestări, îi explicase cu blândețe și răbdare specialista. I s-au dat asigurări că simptomele apar după câteva luni de la evenimentul traumatizant și trec după circa o lună. Se va face sigur bine, nu, nu-i nebun. Va lua niște pastiluțe și va face un timp psihoterapie.
Mamă-sa se bucurase ca un copil:
-Slavă Domnului, o să te faci bine, fiule… m-ai speriat de moarte. Mi-aș mai dori să te împaci cu Doina. Unde mai găsești astăzi, o fată ca ea? Am păstrat legătura. E supărată, dar te iubește, suferă, are mândria ei .
Se gândise și el la împăcare. O auzise de câteva ori la radio. Îi reveniseră în memorie zilele de altădată, când mergeau împreună la ceaiuri și dansau până li se umflau tălpile, la excursiile lor, la planurile de căsătorie. Fusese fericit în perioada aceea, mai fericit decât în ultima vreme. Dar nu era lecuit total, gândul îi fugea zilnic spre necunoscută. Exista, nu exista?!! De văzut nu o mai văzuse. Așa că, după multe și grele frământări, într-o seară, își luă inima în dinți și îi telefonă. O abordă biblic:
-Tâlharul de pe cruce a fost iertat de Mântuitor de îndată ce s-a căit. I s-a promis și-un loc în Rai. Ai putea să ierți un păcătos care se căiește?
Evident au urmat motivele medicale ale comportamentului, scuze, rugăminți, declarații de dragoste reînoite. L-a susținut cu înflăcărare doamna Dinu. După numai o săptămână fata a sunat la ușă, îmbrăcată într-un pardesiu roșu flacără. Era elegantă, veselă, s-au sărutat. Printre picioarele lor s-a încurcat pisica. Miorlăia ciudat. Tânăra s-a aplecat, surprinsă:
-V-ați luat mâță?!! De când?!! Doamne, ce ochișori frumoși are!
A dat s-o ia în brațe însă felina a scos un miorlăit prelung, ca de atac, a făcut un salt neașteptat și i-a zgâriat până la sânge obrazul. După care s-a retras într-un colț și a continuat să scoată mârâituri înfundate. Ochii îi deveniseră tăioși ca diamantul. Nu o mai recunoșteau. Profesoara rămăsese perplexă, se întreba ce-o fi cu ea, ce a pățit, nu însă și Vinicius. După plecarea musafirei luă hotărât pisica în brațe și plecă cu ea spre oraș. La doar două străduțe, în colț, era o biserică, unde fusese botezat. De-abia păși în curte, că persana se sperie de un câine negru, ce tocmai dădea să iasă în stradă. Făcu un salt, i se smulse din brațe și dispăru ca scăpată din pușcă dincolo de lăcașul sfânt. O bucățică din sufletul său simți că a plecat odată cu ea dar nu o urmări. Intră, sărută icoanele, cumpără o sticluță cu ulei sfințit la Sfântul Maslu, își unse fruntea, luă câteva bucățele de anafură, apoi plecă trist spre casă. Se opri la cofetărie, cumpără prăjituri. O sună fără mare tragere de inimă pe Doina. Se gândea încă la pisică, nu se simțea liniștit, îl încercau vagi remușcări. Procedase bine?! Oare chiar era ceva necurat la mijloc?! Pe alee îl întâmpină măturăreasa:
-Mai ai una, de-aia, scumpă?
Scoase pachetul de Kent și-i întinse să se servească. Femeia ceru și-un foc. Scăpără bricheta.
-Auzi, bre, m-a rugat Gitta să-ți zic să-i aduci ghioacele și să-ți iei iedul.
Se miră:
-Ce ied?!!
-Puradelul, matale. A fătat Pamela.
Cerul plin de norișori albi tremură în fața ochilor lui, pământul și casele se răsturnară. Totul dispăru în ceață. Mai apucă să vadă gingiile femeii, să-i audă râsul diavolesc, apoi se prăbuși în fața celor șase trepte. Treptele de la care începuse toată nenorocirea lui.