Stradă cu galerii de artă și cafenele. Există un articol bun în Icelandic Times despre istoria străzii, Guðrún și Laugheiður contribuiseră și ele cu câteva mărturii pentru promovarea orașului. Articolele cu confesiuni de la oameni reali sunt interesante și inspiră. Prietena lor Ísgerður se pricepea la scris, după ce își pierduse părinții într-un accident de mașină mintea și simțurile i se ascuțiseră. Primele ei articole erau scrise fără curaj, îi era teamă, o teamă neclară, nu reușea să treacă de clasicele subiecte de blog cu cafea, căței, pisici, plante rare din Islanda. Blogul cu povești avea puțini vizitatori. Apoi a venit accidentul. Ísgerður s-a refugiat și în băutură. Islanda e o țară fabuloasă cu o climă dură. Stâncile se mutaseră temporar în inima lui Ísgerður. Scria bine acum, nu se mai temea. Lumea oricum comentează, abia așteaptă ocazia să spună răutăți. Guðrún era de părere că ar fi bine să scrie un roman despre adevărata viață a islandezilor. Nu ce se scrie în mod curent pe site-urile pline de peisaje pitorești.

Ísgerður a scris o poveste despre singurătate. Povestea unei străzi. Acum mai bine de o sută de ani avea două trei case și un turn, găsise o fotografie veche din care râdea un băiețel cu o căciulă imensă care-i făcea fața foarte mică. Între timp răsăriseră și alte case de la geamurile cărora sclipeau lumânări făcând nopțile de iarnă suportabile. Noaptea era lungă, foarte lungă de culoare albastră iar ziua persista ca un abur albicios. În decembrie soarele răsare pe la 11 dimineața și apune până în 4 după amiaza.

– Ah, suspina Guðrún, da, și Groenlanda. Nu am ajuns niciodată la Nuuk.

– Nu știu de ce tot vrei să fugi, se mira Laugheiður rozându-și unghiile.

– De mine fug, dar folosesc ocazia asta ca să văd lumea.

Skólavörðustígur iar.

Strada, o coloană vertebrală paralelă cu apele adânci, capul plecat cu privirea rătăcită, căutând în nisip rațiunea de a trăi. Ísgerður în povestea ei despre singurătate văzuse în strada celebră ceea ce nu mulți oameni puteau vedea, o ființă vie. Era însăși viața ei cu uși, ferestre și obloane, pavată cu grijă, folosită intens de trecători grăbiți, întâlniri aparent fără sens, nenumărate întâlniri. Și-a dat seama că familia ei venise pe lume și dispăruse exact la timp, nicio secundă nu fusese irosită și că timpul de fapt nu conta, pentru cel care trăise mulți ani sau pentru cel care trăise mai puțini, viața era de fapt aceeași și dăruise tot ce avea de dăruit. Când le-a cunoscut pe Guðrún și Laugheiður, era într-un moment dificil al vieții, imediat după moartea părinților. Superba fată cu părul roșu și amica ei reușeau s-o înveselească sau măcar s-o mute departe de temele grave ale nordului, cum le numeau ele râzând. Trăiește clipa, învățase de la ele. Chestia cu picioarele reci pe care într-o zi cineva tot o să le încălzească îi treziseră lui Ísgerður imagini cu aromă de cafea. Celebra cafea islandeză băută – chiar și în prag de seară – la una dintre cafenelele de pe strada Skólavörðustígur.

În weekenduri plecau în expediții spre țărmurile dantelate și făceau fotografii spectaculoase. Laugheiður era talentată. Pozele ei apăreau pe blogul lui Ísgerður. Într-o astfel de expediție îl cunoscuseră și pe Samuel. Un tip micuț, cu trăsături frumoase, rătăcit într-o lume dură, pe marginea drumului lângă mașina închiriată, întinsese o ditamai harta pe capotă și se holba ținându-se cu mâinile de ea să n-o ia vântul. Ísgerður nu-l plăcuse încă de atunci. Ce om e ăla care în epoca GPS-ului mototolește hărți de carton? L-au ajutat. Celebra ospitalitate nordică, doar nu erau să-l lase să se rătăcească prin văgăuni. I-au dezvăluit și secretul cafenelelor de pe strada Skólavörðustígur.

Ísgerður le-a însoțit pe cele două prietene și pe bărbatul abia cunoscut în mai multe cafenele mobilate cu bănci din lemn de mesteacăn, cu perne de toate culorile. Au încercat arome noi de cafea cu lemn de santal, piersic brazilian, sau noua Dalgona Coffee. Încăperile aveau un stil al memoriei, al amintirilor luate din mai multe zări, de la mai mulți oameni, un mozaic de texturi, un stil natural care inducea senzația de liniște și de „nu mai e nimic de făcut”.

 Samuel le-a propus mai în glumă mai în serios o viață nouă pe o insulă tropicală, visul nordicului stat prea mult în ploaie și viscol. Pe roșcată, Samuel a plăcut-o de la prima vedere. S-a comportat rece cu ea, intuind corzile sufletului ei sensibil și bănuind că într-o zi o să-i cedeze. A mers și mai departe, s-a arătat mult mai interesat de amica ei, de Laugheiður. Guðrún se făcea că nu observă deși cu fiecare zi delicatul ei suflet de femeie se fisura puțin câte puțin ca o banchiză sub prea mult soare. Ísgerður a fost categorică. Nu, n-o să cumpere visul tropical de la un necunoscut. Samuel zâmbea când o auzea cu necunoscuții ei, te-ai născut într-o lume plină de necunoscuți și asta nu te-a deranjat.

DELOC! Ísgerður nu se clintea.

Înainte să plece din Islanda, Samuel le-a invitat pe toate trei într-o  excursie la Jökulsárlón, laguna ghețarului, apoi la plaja de diamant.

Gheața veche „de o mie de ani” l-a încântat pe Samuel, peste încă o mie de ani o să fie doar vapori reciclați. Bărbatul se simțea în perfect echilibru. Barca amfibie îi purta printre stâncile albicioase, unele translucide, altele mate, cu dâre închise. Ísgerður l-a rugat să o ajute și să-i răspundă la câteva întrebări pentru blogul ei, de fapt voia să-l descoasă pentru pura ei curiozitate. Așa ceva nu se face, era de părere Guðrún. Nici ce face el, NU SE FACE, ai priceput roșcato? aproape că s-a răstit la ea blogărița.

O cafea bună. După toată vânzoleala zilei, noaptea nu a fost rezervată somnului. S-au cazat la o cabană numită Depozitul de cartofi aflată la o oră și ceva de mers cu mașina. Interior simplu, lemn natur și pereți care seamănau cu roca vulcanică. Apartament cu vedere la munte. Cazările sunt de obicei: cu vedere la ocean, cu vedere la munte sau cu vedere în curtea interioară. Clădirea aducea a depozit, asta era ideea, să arate cum îi spune numele. Ușor de identificat, râdea Samuel, ca să nu-și bată turistul capul. Au băut Brennivín, Svarti dauði (trad. moartea neagră), Ísgerður râdea des și zgomotos după mai multe pahare. Ce să facă ele în paradisul tropical?

– Multe nedreptăți ați suferit în trecut, se maimuțărea Samuel dându-și ochii peste cap.

– Cine? Noi!? s-a mirat Laugheiður.

– A, nuuu…nu voi neapărat….nici măcar islandezele. Toate femeile din toată istoria.

– E prea generală discuția, mi-e somn. Guðrún își împletea și despletea părul lung și roșu.

Chipul ei cu bujori în obrajii albi era nedumerit. Samuel o sorbea din ochi, apoi sorbea din paharul cu Svarti dauði. Timpul trecea în favoarea lui ca un faun care-și adulmecă prada. Laugheiður îl privea atentă și încerca să priceapă unde vrea să ajungă cu toată discuția lui.

– Depozitul de cartofi… a fost chiar un depozit de cartofi aici, să știți, a simțit Laugheiður nevoia să precizeze.

– În insula despre care vă vorbesc nu există depozite de cartofi, cazările sunt lux curat, camerele tapetate cu mătase, room-service, capace din argint peste farfuriile de porțelan.

– Și ce să facem noi cu astea? s-a încruntat Ísgerður.

– Să vă răsfățați! Partenerea mea de afaceri susține faptul că femeile trebuie să conducă lumea și că prin asta o să se rezolve o mare nedreptate.

– Vrei să spui că asta o să rezolve excluderea, diminuarea, umilirea, bădărăniile, violurile, violențele în general? s-a aprins Ísgerður.

– Nu, bineînțeles că nu…

– Eu nu pricep de ce băgați voi toate femeile din lume într-o găleată, ca și cum toate ar încăpea în laguna ghețarului, a zis Guðrún. Eu aș merge pentru plajă.

– Ei, hai că ești proastă! s-a enervat Ísgerður. Te lași păcălită de un frumușel cu ochi de foc și ești gata să-ți lași viața de aici. Aici măcar avem liniște.

– Dar nu aveți foc, a rânjit Samuel. Nu știți cum e să vă ardă inima de dragoste și să vă tremure picioarele de la atâta sex.

– Te înșeli…a zis Ísgerður.

– Nu-i treaba mea că vreți să rămâneți în depozitul de cartofi când ați putea foarte bine să îmbrăcați rochii de mătase și să vă scăldați în băi de șampanie, să călăriți căluți de mare, să vă descâlcească părul chiar zeul Poseidon înainte să facă dragoste cu voi, cu toate adică, pe nisipurile moi de la asfințit.

– E de la Svarti dauði…

– Samuel, uite care-i treaba, l-a luat tare Ísgerður. Eu propun să începem chiar aici în Depozitul de cartofi. Ce zici?

Afară era beznă și aerul nu se mișca, dinspre ghețari veneau unde ca o muzică de Bach, seriozitatea nordului se îneca în Svarti dauði. Din Depozitul de cartofi se auzeau zgomote limpezi, ascuțite, gemete de plăcere și strigăte.

Depozitul de cartofi se trezise la viață.

La cafea iar pe strada Skólavörðustígur.

Samuel, Guðrún și Laugheiður.

(Fragment dintr-un roman în lucru)

---

ALINA GHERASIM – n. 1973, București, Membru al Uniunii Artiștilor Plastici din Romania secția Pictură; 1992–1998 Universitatea Naționala de Arte București Clasa profesor pictor Henry Mavrodin.

Activitate ca scriitoare – Cărți publicate:

2016 – Cartea de proză scurtă “Femeia – valiză”, editura Oscar Print, 2016. Lansată la târgul internațional de carte Gaudeamus 2016.

2017 – Cartea de proză scurtă „Colonia de cormorani”, editura Oscar Print, 2017.

2017 – Romanul pentru copii „Noemi știe ea de ce”, editura Oscar Print, 2017

2018 – Romanul pentru copii „Noemi știe ea de ce e la Paris”, editura Oscar Print, 2018  Prezentare autor la librăria “La doua bufnite”, Timișoara.

2018 – Târgul Internațional de carte Gaudeamus – Lansare „ARMOR”, proză scurtă.

2019 – Heidelberg – Lectură publică. Roman și proză scurtă. Asociația A. I Cuza din Heidelberg

2019 – Târgul Internațional de carte Gaudeamus – Lansare roman „Liniște, începe apusul!”, editura Oscar Print