Posibilitățile suferinței de a salva, de a înfrumuseța și de a împrumuta lumii din experiențele nelimitate și din curajul ei sunt mari, sunt fără capăt și au capacități infinite de a încărca fiecare model trecut prin teritoriile ei cu toate aceste puteri, cu toate aceste puteri care presupun eforturi mari de asumare și de cunoaștere, de ajungere viu la capătul lor. Toate formele prin care suferința își face simțită prezența în lume tind să iasă din tiparul persoanei sau al societății care le trăiesc și trec prin toate aceste manifestări ale inimaginabilului, făcând ca cei care le întâlnesc și le consumă, care cad în vâltorile pe care istoria le ajută să se transforme în tăvălug, să le adune în corpul ei acaparator și să îi așeze tăcuți, amuțiți, sub vremi. Învățăm din fiecare experiență cunoscută despre suferință și despre puterile ei de a se transforma în mod de viață, că este de foarte multe feluri, că toate aceste feluri ale ei de a se face cunoscută sunt într-o permanentă amplificare și diversificare și că rezervele celor care intră în contact cu ele sunt, și ele, la fel de nelimitate și de dispuse să se adapteze pentru a le traversa, pentru a reuși să treacă de ele, să le învingă.

   Liliana Corobca a căutat, a studiat și a reușit să înțeleagă și să aducă la suprafață foarte multe dintre situațiile în care lumea asupra căreia și-a așezat privirea a trebuit să facă față istoriei și vremurilor ei prin examenul nedorit, dar de neevitat al suferinței, al acelui fel de suferință care, odată instalat într-o lume, în țesătura ei, în familiile ei, sau în aria mică a unei persoane rămâne acolo definitiv, iar posibilitățile de scăpare, de rupere a acestor lanțuri invizibile care îi țin pe toți legați acolo pare a fi ceva imposibil, ceva care nu mai are cum să se impună, pentru că toate metodele de traversare și de înfrângere a acestor situații par a fi uitate și pierdute definitiv de cei prinși în ele și tot efortul lor se îndreaptă doar spre încercarea supraviețuirii, a menținerii vii a speranței cât mai mult în aceste condiții impuse.

… Pâinea morților o mâncam noi, copiii, până erau ei aruncați afară și șterși de pe liste. Morții se prefăceau bolnavi, stăteau sprijiniți cu privirea în jos de pereții vagonului și primeau pâine sau altă hrană de la ei. Asta până nu începeau să se descompună, până nu puțeau în așa hal, că ne stătea nouă bucățica aceea de pâine în gât. (…) Nu totdeauna puteau fi aruncați, fie nu făcea trenul oprire, fie staționa în așezări umane și nu aruncam oameni din vagoane, să nu se sperie poporul acolo. Ca o pedeapsă pentru hapsânitatea noastră, stăteam cu ei încă vreo două zile și nici pâine nu mai primeam pentru ei, că-i tăiau soldații de pe liste, nici din vagon nu-i vedeam plecați. Și-n foamete, și-n duhoare. Ce rău e să chinuiești și mort fiind pe cei din jurul tău!…

   La capătul drumului este un atlas minuțios alcătuit al ororilor și al suferințelor care le completează, un compendiu al lumilor subjugate de istorie și de vremurile rele ale ei, lumi pe care Liliana Corobca le-a  înfășat minuțios în scutecele protectoare ale literaturii. Descoperim aici, în fiecare pagină, cât poate omul să îl facă pe om să ducă, să suporte și să își asume din suferința propusă, dar și cât poate să lupte și să îndrăznească să își mențină vie speranța și toate legăturile vieții, toate firele ei care reușesc să țină toate acestea legate de la începutul și până la capătul nevăzut și necunoscut al drumului fiecăruia. Poveștile de aici prind și cuprind în ele alte povești disponibile și dispuse la acest fel de protecție, la acest fel de păstrare și de rămânere a lor vii și cunoscute. Toate au fost încărcate de felul acesta salvator de a se ține bine una pe alta și de a conștientiza că astfel pot să se așeze în cuvintele literaturii care, cu ajutorul lor va reuși să ducă mai departe această față a lumii, această perioadă a istoriei care trebuie să nu fie uitată și, dacă se poate, nici repetată. Curajul de a salva istoria cu ajutorul literaturii, și cu al cuvintelor ei, este mare, este o metodă asumată conștient de Liliana Corobca de a-și elibera mintea de această colecție de orori cu care a trebuit să intre în contact și pe care trebuia să le facă (și așa) cunoscute.

… Mama a mângâiat și ea pâinea, de parcă nu-i venea să creadă, dar cu gesturi mai scurte, mai furișate, rușinându-se de mine, și am căutat apoi un loc unde s-o uscăm și, când cumpăram alta, mai întâi mâncam din cea uscată. Așa încât depozitul de pâine uscată nu se termină niciodată…

   Aproape fiecare propoziție a cărții are acea încărcătură poetică greu de așezat în forma de lejeritate pe care lectura obișnuită o propune unui cititor, iar toate aceste stări lirice îl fac să accepte această trevzie permanentă, acest buchet de stări care conține nesecatele mirări care covârșesc și îl mențin într-un fel provocator, de permanentă alertă senzorială, care să îl țină treaz pe cititor și mențin deschise toate receptivitățile sale disponibile. Liliana Corobca transformă astfel istoria și datele ei în trepte ale înțelegerii lor cu ajutorul literaturii, a poeziei incluse și tot timpul, cu sprijinul acestor legături nevăzute pe care asigură și le menține între ea și cititor, ține povestea legată de cel care intră în contact cu ea, făcând din acest act un ritual magic de transfer al cunoașterii, al apropierii de aceste suprafețe și a înțelegerii lor, cu ajutorul pe care autoarea ni-l dă pentru a accesa adâncimile acestor corpuri fragmentate ale istoriei pe care i le-a pus la dispoziție și pe care ea le-a întregit, și le-a construit un corp căruia i se face vizibil exteriorul, dar își pune la dispoziție și interiorul cu ajutorul cuvintelor ei.

… Am tot murit, am murit cu fiecare om scump care m-a părăsit și acum moartea nu mă mai sperie, nu mă mai doare. Am murit alături de copilul meu și i-am îmbrățișat sufletul…

   La capătul drumului conține toate rețetele pentru a găsi și pentru a ne asuma toate căile ascunse ale suferinței, dar și toate metodele prin care aceste moduri de a trăi în și în preajma oamenilor ale ei pot fi înțelese, traduse în datele vieții care este permanent protejată de platoșa invizibilă a speranței. Fiecare cădere și fiecare înfrângere sunt completate de un semnal vizibil al ridicării și al puterii de a merge mai departe, iar fiecare lăsare definitivă în urmă a cuiva este încărcată imediat de salvarea prin cuvintele care păstrează urma sa.

… La capătul drumului se află cerul. Sus cer, jos cer, stânga, dreapta și în toate părțile, cer, numai cer!…

   Aceasta este puterea literaturii și a fiecărei povești pe care ea reușește să o spună, să nu o lase închisă în parantezele uitării și ale oricărei scurte memorii. Fiecare cuvânt spus, sau scris, poate salva o lume și poate construi acea poveste care învinge ascunderea și amplifică posibilitățile salvării pe care fiecare o pune la dispoziția vremurilor și a istoriilor lor. Liliana Corobca a reușit să ascundă monștrii susținători ai suferințelor adevărate în spatele cortinelor care se dau de-o parte și lasă la vedere cuvintele salvatoare, cuvintele care pot ajuta nemurirea și permanenta cunoaștere a puterii lor.

Gabriel Enache – n. 1971, Târgoviște

studii: Facultatea de Litere și Comunicare, Jurnalism, Universitatea București

colaborări și activitate: radio, edituri, publicații

editor: Logos, Indagatoris

nu știu dacă sunt mai bun publicist decât scriitor, sau mai bun scriitor, decât publicist. sunt așa cum trebuie și cum se cade: nici așa, nici altminteri(I.L. Caragiale).

sunt, în continuare și mai departe: cititor, căutător, explorator (indagatoris, lat.), cam așa.

despre toate acestea și despre tot ce se întâmplă atunci când încerc să le lămuresc, scriu și povestesc în continuare. cu cuvintele mele.