Agasant. Sâcâitor. O durere cumplită de articulație mă face să mă contorsionez și să mă trântesc de nervi cu capul în prima pernă. E după-amiază. Încerc să adorm și îmi tot vine în minte imaginea cu oglinda de Murano. Aia de ieri de la prietena mea. Deșteaptă femeie! Și vodca. Vodcă n-am mai băut de când a murit bunică-meu. Și poate de aceea am avut curaj atunci să-i zâmbesc preotului – în timp ce se apropia de mine – și să-i șoptesc „comunistule”! Dar adevărul e că avea stil – cântase o oră pe nas ca grecii și mă amețise cu arta lui de a învârti cădelnița ca pe un nunceag. Dar nu, nu d-asta l-am făcut comunist, omul chiar adorase sistemul. Dar mama mă-sii, cum credea el că ar mai fi construit biserică la Târpești dacă lucrurile nu s-ar fi schimbat?! Un naiv magnetic…Vodcă! – mi-a spus prietena mea – că e trecut de cinci, putem să bem. Păi da, că mă concentram din ce în ce mai intens pe rama oglinzii. Cum, Doamne iartă-mă, să o transporți fără s-o spargi acum o sută cincizeci de ani?! Și ce măiestrie de mozaic auriu. Și iar durerea nu-mi dă pace. Fii-mea aia mare îmi trimite o poză din excursie. Mă uit cu coada ochiului și da…acea previzibilitate. Cel care o place îi ține gentil sticla cu apă. Zâmbesc și îmi amintesc de mine – eu căram cu o obediență asumată șervețele pentru toți mucoșii. Cum să nu danseze urșii?! – bieții de ei, le scoteau țiganii ochii, le smulgeau ghearele și îi puneau cu lăbuțele pe cărbuni aprinși. Și-apoi, ei băteau din tamburină. Cum să nu danseze?! – îmi repeta cu lacrimi în ochi prietena mea. Și a turnat peste vodcă niște suc de mere roșii. Brusc detest acea copertă de la care pornise discuția. Mda, ba chiar și florile de pe ramă tot din mozaic mărunt erau făcute. Când o să înceteze durerea asta insuportabilă? Nimic, dar absolut nimic nu am aflat de pe google. Ba niște vloggeri moldoveni o confundă pe Marthe Lebherz cu irlandeza Eileen Lane. Tind să cred totuși că Brâncuși a sedus-o mai târziu pe blonda cu cozi. Să îți iubești boala! – îmi spusese cu ani în urmă un tip cu veleități de duhovnic. Hai, fir-ar să fie, să luptăm cu ea! -urla medicul meu într-o iarnă învârtind pe masă un RMN. Cum să lupți cu ceva ce e în tine, e al tău, e tu?! Păi dacă-i a mea, trăiesc cu ea. Cine știe câte alegeri proaste aș fi făcut în absența ei? Măcar m-a scăpat de invidie, alerg de nebună pe o pistă goală și încă mă mai minunez de frumusețe. Îți priește boala – mi-a zis aseară prietena mea cu o admirație sinceră. Și ce culoare frumoasă căpătase lichidul din pahar de la sucul de mere! Mă ridic ușor spre oglindă. Aș vrea s-o văd pe ea, imensă, maiestuoasă, sclipitoare…dar mă văd tot pe mine. Zâmbesc prostește și mă așez să-mi beau vodca. Mă doare cumplit în continuare. Copilul meu mă mângâie pe păr. Mă ridic de pe pernă. Plec la o țigară.