Sunt cărți în al căror corp, odată intrat, există șanse mari să rătăcești pentru mult timp, fără a avea la îndemână posibilitatea de a găsi ușor calea de ieșire. Sunt acele cărți labirint care te prind și în care ești nevoit să sălășluiești un timp nedeterminat, unul infinit pe care nu îl mai poți stăpâni sau consuma. Destinul tău se convertește la noile reguli și devine text scris în literele acestui corp textual, iar restul vremii trebuie să cauți cu atenție să îi descifrezi mesajele care te pot conduce pe calea la capătul căreia este portița eliberatoare. Corpul acestor cărți este, de cele mai multe ori, compus dintr-o rețea densă, multistratificată, multiramificată și acaparatoare, întotdeauna pregătit să își prindă cititorul în toate aceste rețele bine construite și, totodată, să își așeze în ele fragmente generoase din carnea lui, acele relics care, odată oprite ca martor, se pot atașa de corpul pe care s-au grefat și își trăiesc această nouă identitate. Este un exercițiu subtil prin care un autor ajută trădarea disponibilă oferită de cititor. Aceste cărți sunt repere într-o literatură, sunt stații de neocolit pe traseul cunoașterii unor momente care rămân desenate pe harta oricărui teritoriu cultural.

   Ambasadorul este o asemenea carte, este cartea al cărei text crește chiar în timp ce îl parcurgi și este acel fel de text care conține o poveste ce se hrănește permanent din cea anterioară, se construiește cu prezentul în care se desfășoară și se revarsă neauzit, discret, în continuarea labirintică pe care o pune la cale. Tot acest proces este unul firesc și nefiresc în același timp, toate aspectele de aici curg ca cele de pe un film fotografic, unul în care se pot observa cu ușurință personajele conținute de el și toate fiind completate și însoțite de alte și alte imagini cu care se completează și se însoțesc în căutarea formării întregului, al acelui întreg în care toate se intersectează și se așază firesc în fiecare cadru desemnat de autor. Sunt aici povești care se fac din povești și imagini care se fac din imagini într-o defilare permanentă, concentrică, a tuturor formelor artistice alese pentru a spune, pentru a arăta și pentru a se conține una pe alta.

… dar aurul lustruit oferă privirii: timpul, mișcarea, spațiul, materia, substanța, ideea și grația, peste care, la o altă atentă cercetare, se suprapun: șapte armonice ale timpului, fiecare înflorind în altele șapte, purtând nume noi, șapte armonice ale mișcării sau spațiului și așa mai departe…

   Ioan Mihai Cochinescu este vizibil aici ca un maestru ceasornicar, unul care știe să mânuiască și să folosească timpul, dar și instrumentul care poate măsura viețile lui, ca unul care folosește toate acele instrumente și mecanisme fine, chiar foarte fine care spun ceva folosind orice zgomot al vieții, care poate deveni imagine sau cuvânt, orice mecanism ce poate să pună în mișcare un altul, care își poate așeza axul zimțat al rotițelor din trecut și din viitor, iar împreună pun în mișcare o mare structură vorbitoare și una care pornește și derulează, ca pe niște decoruri perpetue, imagini sofisticate, colaje amețitoare, strălucitoare. Este tot timpul în desfășurare în fața cititorului o partitură muzicală și modurile cum își face auzite notele într-o surdină bine controlată, printr-un sound care se propagă, ocupă și se așază pe toate traseele labirintului desfășurat aici. Totul este conceput și construit ca să umple și ca să acopere spațiul în așa fel încât sursele textului, ale fiecărei povești din corpul lui, să fie rătăcite intenționat și să fie văzute și citite sub pelicula translucidă și protectoare cu care le-a acoperit autorul.

… pe furiș, m-am întors la punctul meu de observare, pe culme, privind prin lunetă…

   Povestea se desfășoară și curge ca un fluviu, ca unul care nu s-a hotărât încă unde să își formeze o deltă, una în care să își poată desfășura toate membrele corpului care se construiește, care se adaugă cu afluenți ai altor corpuri care se așază pe traseul acestei călătorii. Locul căutat este cel destinat așezării și propunerii unei noi lumi, a unei noi Faceri, a unui nou început, este acela în care se pot face văzute și auzite noile lumi nenumite și noile obiecte necunoscute, dar și noile limbi nevorbite, încă. Toate caută să se facă vizibile prin această permanentă Ieșire căutată, prin adulmecarea noilor tipare disponibile, dar și folosirea celor rămase în memoria nouă din vechile lumi. Întreaga această desfășurare de game este cuprinsă în acest proces sofisticat de formare a unui nou univers și a instrumentelor care îi facilitează existența.

… Deci, un cuvânt, deja rostit. Deja gândit, prin urmare. Am eu puterea, oare, să mai gândesc o dată ceea ce a mai fost gândit?….

   Suntem prinși de-a lungul lecturii în chingile căutării permanente și ale descoperirii, ambele ca iluzii ale posibilității ieșirii din labirintul existenței, iar desfacerea acestuia este chiar acest lucru, căutarea și găsirea acelui nou început și al noii așezări necesare perpetuării fiecărui gând creator. Toate rămân necuprinse și neajunse de timp, toate sunt puse în imagini care nu rămân statice și care propun o (de)formare continuă, una care facilitează desprinderile necesare apropierii și înțelegerii propice locuirii acestui univers.

… Cuarț, caolin, feldspat, cretă și gips, amestecate cu apă. Și-o mare căldură, la ardere. Ce taină?…

   Ambasadorul conține textul prin care suntem făcuți martorii unor demonstrații de amnezii creative, ale facerii și ale desfacerii unor exerciții de reînvățare, de rememorare, de redenumire și de cunoaștere a unor lumi noi care rămân în urma fiecărui cuvânt care le dă nume de aici. Toate stările care au fost o construiesc pe cea care este și o pregătesc pe cea care urmează, iar acest perpetuum este bine scris pe o partitură care lasă să se vadă tot timpul aria disponibilă a începutului, deschiderea. Ioan Mihai Cochinescu ne arată și ne explică cum totul începe tot timpul, că începutul este neobosit și cum poate să alimenteze permanent acele desferecări necesare al minții, desferecări care facilitează micile pătrunderi ce mențin trează căutarea continuă și neobosită. Suntem învățați să trăim frumusețea fiecărei întâmplări, dar și curajul uitării ei, iar toate sunt așezate în acest text care se desfășoară neașezat în vreo posibilă limită.

… Noi nu putem da nume faptei, de vreme ce nu-i cunoaștem misterul…

   Ambasadorul este un vis fără sfârșit, un labirint poetic sofisticat și o sursă care alimentează orice aplecare spre rătăcire, spre cădere în păcatul căutării și al cunoașterii. Are în textul lui toate ingredientele care pot face să radieze căldura necesară oricărei dezvrăjiri, al oricărui proces de iluminare ca o consecință a înțelegerii cu ajutorul artei și ale felurilor ei de a spune despre lume și despre începuturile și sfârșiturile ei. Ioan Mihai Cochinescu se folosește de pretextul călătoriei pentru a construi acest adăpost cu toate cuvintele, imaginile și sunetele disponibile și, totodată, capabile să desfășoare dioramele compunerii acestui labirint fără ieșire care este lumea și în care este cuprins visul lui artistic fără sfârșit care ne ajută în cunoașterea și înțelegerea ei.

---

Gabriel Enache – n. 1971, Târgoviște

studii: Facultatea de Litere și Comunicare, Jurnalism, Universitatea București

colaborări și activitate: radio, edituri, publicații

editor: Logos, Indagatoris

nu știu dacă sunt mai bun publicist decât scriitor, sau mai bun scriitor, decât publicist. sunt așa cum trebuie și cum se cade: nici așa, nici altminteri(I.L. Caragiale).

sunt, în continuare și mai departe: cititor, căutător, explorator (indagatoris, lat.), cam așa.

despre toate acestea și despre tot ce se întâmplă atunci când încerc să le lămuresc, scriu și povestesc în continuare. cu cuvintele mele.