Volumul de față, „Viață cotidiană, divertisment, cultură“, încheie trilogia Bucureștiului fanariot. Tudor Dinu a adunat în cele 1500 de pagini ale acestei monografii roadele a zece ani de documentare în biblioteci, în arhive și pe teren, în depozitele muzeelor, inaccesibile publicului, și în colecții particulare. Pe lângă inventarierea și analiza exhaustivă a surselor scrise, fotografiile reproduse în cele trei volume alcătuiesc un spectacol vizual somptuos și readuc la viață această lume scufundată de care ne leagă încă atâtea fire.

Fragment din capitolul: Distracția în Bucureștiul fanariot. Plimbări cu trăsura sau la pas prin târg și prin împrejurimi (la Cișmeaua lui Mavrogheni, la Herăstrău, la Colentina etc.)

Sosind la București în anul 1808, oficialul rus Dimitri Bantâș‑Kamenski își exprima uimirea de „a întâlni la tot pasul“ pe străzile orașului „boieri munteni trândavi, plimbându‑se în caleștile lor, trase de o pereche de cai, având în față, în loc de călăreți, doi țigani, care alergau desculți ținând în mână câte o făclie“. Iar până în 1820 numărul echipajelor a crescut atât de mult – ne asigură Sir Robert Ker Porter –, „încât adesea nici nu se mai putea merge pe jos pe uliță“. Și faptul nu trebuie să mire, de vreme ce, în urma ocupării Bucureștiului de către ruși în 1806, „luxul“ de a nu ieși din casă decât în trăsură „a devenit obligatoriu“. Astfel, boierii au ajuns să creadă „că se înjoseau, dacă își foloseau propriile picioare“, așa că le‑au lăsat exclusiv oamenilor de rând „îndeletnicirea vulgară de a merge pe jos“. Prin urmare, chiar și multe dintre „acele case“ ce nu se găseau „printre primele nici ca rang, nici ca noblețe, nici ca venituri“ se îngrijeau să aibă „totdeauna o caretă și două calești grozave“. Așa se explică faptul că, încă din 1800, călătorul britanic Edward Daniel Clark evalua, în mod de bună seamă exagerat, dar caracteristic pentru impresia pe care o producea traficul bucureștean asupra vizitatorilor străini, numărul de trăsuri din capitală la patru mii.

Acestea nu erau însă decât rareori confecționate pe plan local, de regulă fiind achiziționate de peste hotare „mai ales din Ungaria și de la Viena“, de unde erau aduse cu corăbiile pe apa Dunării. Așa că, sesizând oportunitatea de afaceri generată de cererea crescândă în domeniu, junele conte ungur Festetics, cel „plin de însuflețire și îndrăzneală“, a înființat la București anterior anului 1786 „un depozit de trăsuri“ în care erau oferite spre vânzare clienților cu dare de mână „calești cu patru locuri (în valoare) de la optsprezece sute până la două mii de galbeni și tot felul de tipuri de vehicule foarte frumoase“. Ulterior, pe piața de profil a pătruns și afaceristul polivalent Johann Timpel din Gotha în Turingia – printre altele și primul producător de bere din Țara Românească –, ce oferea inclusiv serviciul de închiriere de trăsuri. Nici aceștia şi nici alți caretași din București nu se sfiau să achiziționeze vehicule second hand de la Viena, pe care apoi „le transformau, pentru a amăgi ochii, și le dădeau drept noi“. Iar boierii se lăsau ușor păcăliți, întrucât nu păreau interesați să aibă în proprietate calești trainice, ci doar „lucind sub podoaba aurăriei“. Și nici nu prea se sinchiseau că „la răstimpuri de un an sau de optsprezece luni“ trebuiau „să cumpere o altă trăsură“.

În plus, luxul ostentativ etalat de clasa conducătoare nu se mărginea la „podoabele bătătoare la ochi“ ale trăsurilor, ci se extindea și asupra interiorului acestora, a „îmbrăcăminții vizitiului și a feciorilor“ și a „cailor minunați înhămați“ la atelaj. Iar această practică nu era de dată recentă, odată ce, încă pe vremea lui Brâncoveanu, Anton Maria del Chiaro se arăta impresionat de „valtrapurile de culoare verde sau albastră“ cu care erau împopoțonați telegarii ce trăgeau rădvanele jupâneselor ori de confortul în care călătoreau acestea, de obicei nu șezând „pe banchete, după moda nemțească“, ci tolănite „pe covoare și perne mari, acoperite cu catifea“.

Zadarnic au căutat câțiva principi fanarioți, adepți ai unei politici somptuare mai austere, să se ridice împotriva acestei risipe, căci boierii nu erau dispuși să renunțe nici în ruptul capului la limuzinele lor. Prin urmare, constatând îndărătnicia acestora, Alexandru Moruzi nu doar reitera, la 8 august 1796, mai vechile sale ordine de interzicere a importului de trăsuri, ci impunea pedeapsa cu spânzurătoarea pentru orice vameș, vătaf de plai sau căpitan de margine vinovat de intrarea în țară a unui vehicul destinat comercializării și‑l amenda cu 500 de lei pe ispravnicul județului în care fusese depistat respectivul act de contrabandă.

Și mai îndârjiți s‑au dovedit de‑a lungul timpului domnii fanarioți în lupta împotriva surugiilor, care, pentru a face senzație, își conduceau rădvanele cu o viteză iresponsabilă, luându‑se la întrecere cu alți confrați și provocând accidente cu consecințe funeste („Ion surugiul a călcat o muiere și a omorât‑o cu roata carului“; „deunăzi au călcat un vizitiu pre un copil și i‑au sdrobit picioarele“; „un vizitiu al Lămotescului a dat peste o femee de au călcat‑o și au farămat‑o“; „vizitiul domniei sale Atanasie Comăneanu, […] ajungând pe un unterofițer Matfeiov, au trecut roatele butcei peste dânsul, spărgându‑I capul foarte rău“). Dar, cu toate că domnii dispuneau să li se aplice pedepse, fie mai blânde, fie mai severe (să fie arătați domnului ca niște neurmători poruncilor acestuia; „contra‑venitorul“ să fie „dat jos de pe capră“ și trimis prin spătar și agă la domn să‑și ia pedeapsa“, „după ce se va bate cumplit, (vizitiul) se va da în slujbă între rec(r)uți; „negreșit acel vizitiu, după ce se va bate strașnic, se va trămite apoi la ocnă“), surugiii vitezomani scăpau deseori basma curată ca urmare a intervenției fie a boierilor ai căror telegari îi mânau, fie a „cinstitei agenții“, în cazul foarte frecvent în care erau „sudiți austricești“ („cei mai mulți din vizitiii aceștia sunt nemți“).

În schimbul acestei protecții, dar și al simbriei, birjarii erau datori să‑i ducă în fiecare zi pe boieri nu doar la treburile lor, ci și la o plimbare „pe așa zisul Pod (al Mogoșoaiei) – una dintre cele mai bine podite ulițe de seamă ale Bucureștilor“, în 1820 chiar „pavată cu piatră“. Promenada avea loc fie „cam în jurul prânzului și mai înainte de a se întuneca“ „pentru a face să strălucească la soare măreția“ boierilor, care le aruncau trecătorilor „priviri pline de fală“, fie „după cina de seară, la lumina lunii“, pentru ca domniile lor să „soarbă un aer mai răcoros“. Iar pentru a nu bâjbâi prin beznă, înaintea fiecărei trăsuri defilau slugi „cu masalale numite păcură, ce nu puteau fi stinse de nici un fel de ploaie“. Și, ca să fie siguri că erau văzuți de toată lumea, boierii aveau grijă să străbată podul „în sus și în jos, de la un capăt la altul, întorcându‑se de câte două ori pe aceeași stradă“. Numai că îngustimea acesteia și „mulțimea trăsurilor“ laolaltă cu indisciplina din trafic („umbletul neregulat“) creau uneori ambuteiaje teribile („se încurcă, așa că sunt nevoite să stea câte un ceas, fără să se poată mișca nici înainte, nici înapoi, ba se mai întâmplă și pericole, răsturnări și striviri de trăsuri“). În plus, pentru pasagerii ce sufereau de diverse afecțiuni zguduiturile zdravene produse de deplasarea pe drumurile „așternute cu bârne stricate“ puteau avea consecințe medicale neplăcute. Astfel, lui sir Robert Thomas Wilson „toate rănile de la călărie i s‑au redeschis“ în urma unei promenade prin București, mai ales că trăsura pe care o folosea „nu avea suspensii“. Și încă și mai afectați par a fi fost pacienții plimbăreți ai lui Constantin Caracaș, medicul ce schiţează un tablou apocaliptic al problemelor clinice generate de niște simple hurducături: „femeile mai slabe au hemoragii, căderi de mitră, iar cele îngreunate au dureri de mijloc și de vintricel, uneori pățesc chiar avorturi; bărbații bătrâni au dureri de șale, amețeli, colici“. Iar situația nu se ameliora nici măcar în anotimpul rece, când boierimea, nemaiputându‑și folosi trăsurile, „alerga cu sănii împodobite, toată ziua și parte din noapte, plină de veselie“. Când aveau norocul „să nu se răstoarne în zăpadă și să nu li se vatăme organismul“ de la cădere, aristocrații valahi „căpătau guturai, tuse și câteodată pneumonie“, odată ce nu erau deprinși cu „suflul vântului foarte pătrunzător“, ci doar „cu camere foarte calde și blănuri multe“.

De toate aceste neajunsuri erau scutiți oamenii din popor, deprinși cu casele neîncălzite și nevoiți, indiferent de anotimp, să‑și folosească pentru deplasări propriile picioare. Aceștia nu se duceau să se plimbe pe Podul Mogoșoaiei, unde riscau să fie călcați de trăsuri sau sănii, ci hoinăreau „pe malul unui mic râu (Dâmbovița)“, de‑a lungul căruia fuseseră amenajate „alei frumoase“ umbrite de „bolte cu verdeață deasă“. Acolo, spre seară, se aduna „o societate foarte numeroasă“, plină de „însuflețire și veselie“, căreia i se alăturau și vizitatorii străini atrași de „răcoare și de priveliștea frumoasă“. Alteori, deopotrivă localnicii și oaspeții de peste hotare colindau „printr‑o vale de la poalele Mitropoliei“, care „se termina cu un chioșc și un havuz minunat înconjurat de alei și de mai multe rânduri de sălcii mari, la umbra cărora se putea vedea o fântână turcească destul de frumoasă“  (Cișmeaua de la Filaret) ori cutreierau „prin viile ce îmbrăcau dealurile dimprejur“, mai ales toamna, când acestea se umpleau de rod. Iar dacă oboseau, plimbăreții puteau poposi, pentru a‑și reface forțele, „în grădinile de vară pe care proprietarii le țineau deschise publicului și unde vindeau vin și alte răcoritoare“. Acolo, „poporul de jos și, mai ales, meseriașii“ – cârtea același medic Constantin Caracaș – „se puneau pe un chef“ zdravăn, „bând cât mai mult“, în loc „să‑și miște trupul sau să‑și distreze spiritul“.

(…)

TUDOR DINU (n. 1978) este profesor doctor abilitat la Universitatea din Bucureşti, unde predă limba, literatura şi civilizaţia greacă, și doctor honoris causa al Universității Democrit a Traciei (Grecia). A susţinut prelegeri şi conferinţe ca profesor invitat la universitățile din Atena, Tracia, Cipru, Berlin, Hamburg, Lund, Kiev, Brno, Sofia și Plovdiv, precum şi la mai multe societăţi ştiinţifice din Grecia. În ultimii ani a participat la cele mai importante congrese internaţionale de studii neoelene (Atena, Salonic, Ioannina, Chania, Chios, Paros, Komotini, Nicosia, Paris, Granada, Lund, Veliko Tîrnovo, Tbilisi). În 2014 a fost ales și în 2018 reales secretar general al Societăţii Europene de Studii Neoelene. Lucrările sale dedicate unor chestiuni de filologie, istorie, civilizație greacă veche, bizantină şi postbizantină, dar şi elenismului din Țările Române au fost tipărite în România, Grecia, Cipru, Franţa, Cehia, Letonia, Ucraina şi Georgia. Totodată, Tudor Dinu a publicat traduceri atât din autori antici (Aristofan, Plutarh, Iamblichos, Seneca, Plinius Maior), cât şi moderni (Iannis Ritsos, Nikos Engonopoulos, Andreas Embirikos, Hristos Yannaras etc.). Este fondatorul şi redactorul-şef al primei reviste româneşti de studii neoelene, Neograeca Bucurestiensia. La Editura Humanitas a publicat volumele Mihai Viteazul, erou al eposului grec (2008), Dimitrie Cantemir şi Nicolae Mavrocordat – rivalităţi politice şi literare la începutul secolului XVIII (2011), Bucureștiul fanariot. Biserici, ceremonii, războaie (2015), Bucureștiul fanariot. Administrație, meșteșuguri, negoț (2017), Oamenii epocii fanariote. Chipuri din bisericile Țării Românești și Moldovei (2018), lucrare distinsă, în varianta greacă, cu premiul Academiei din Atena. În duminica de Florii a anului 2018 a fost înnobilat la Constantinopol de către Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, care i-a acordat titlul bizantin de archón hypomnematógraphos.