Acum, 40. Teoretic, mai bine de jumătate. Din cele visate, îmi rămăsese să văd Parisul, dar cu timpul mi-am dat seama că a fost doar un capriciu trecător, și că aș fi vrut să-l văd doar ca să-l suprapun emfatic peste proiecția mea imaginară proustiană. Și-apoi, fiecare cu Parisul lui, al meu va să rămână încremenit în utopie. Mi-am mai dorit un cal. Nu, nu am să îl am niciodată. Dar el există, și e calul meu și mi-am imaginat de multe ori că stăm lipiți și eu îi aud răsuflarea, că îi simt jugulara pulsând. Că e viu. Că îl plimb ușor cu un căpăstru. Unul fin, pe care i-l aleg cu greu și pe care el îl acceptă docil. Că îl mângâi pe gene, îl ating ușor iar lui îi tresare pielea. Că îi cuprind capul mare cu brațele. Asta e splendoare. Ai îmbrățișat vreodată un cal? – atunci nu înțelegi. Să îl tachinez și să-i spun că seamănă cu un unicorn roz. Să-l împac dacă se supără. Să-l asigur că nici prin cap nu-mi trece să-i împletesc în codițe coama. Să bată vântul. Să bat fericită din palmele lipicioase după ce își ia el cuburile de zahăr. Și-apoi…Să mă pregătesc pentru când moare, ca nu cumva să fiu căzută când am să-i văd ochii tulburi și plini de muște – chiar așa, unde se îngroapă caii? – să-l pregătesc pe el pentru absența mea dacă mor eu, să-i spun că bun rămasul e o chestiune relativă și că e posibil să îl ratăm amândoi, că probabil n-o să existe. Și dacă o fi să se ducă el primul, să alung din minte mereu întrebarea despre cum putrezesc caii și dacă într-o groapă îi bagi cu picioarele țepene…sau îi arzi, sau unde o fi să dispară ei când sunt hoituri.

Dar până murim, să îi cânt îi urechi din Doors: My wild love went riding / She rode all the day / She wrote to the devil…
N-am să am niciodată un cal. Și lipsa lui mă sfâșie…