Celălalt capăt al poveștii (fragment)
Cu soră-mea Vica și doar cu ea, învoită de copii și nepoți pentru douăzeci și patru de ore, m-am mai dus o dată, în septembrie 2019 la Vadu.
Toate poveștile pitorești din satul copilăriei noastre așa cum arăta el înainte de a ne naște amândouă le putea confirma. Citise cu interes și plăcere din Caietul Unchiului Nicolciu puținele detalii despre apariția falsului Arkadi Artiom Agop și despre neuitata expediție la Histria, când a învățat de la prețiosul Mosafir („ce era al lui, era al lui”) lucruri care „i-au folosit o viață, și-i vor folosi până va închide ochii”, spunea în chip uimitor autorul. Dar povestea cu Polixenia, vraja ei sub care eu mă aflasem, și mai ales ( mai ales!) unica vizită a acesteia la noi, însoțită de „țăranul cu cravată”, nu o trăise. Ea a fost atunci „în celălalt capăt al poveștii”. Capătul în care la poartă s-a oprit căruța și a coborât Mama cu Dănuț în brațe și a aflat că au venit s-o vadă și să stea cu ei…
„Unghiul ei de vedere”, cum ar zice LRC, acela fusese…
N-a apucat să-mi descrie ce a văzut ea din acel unghi de vedere, aflat la celălalt capăt al poveștii. Tocmai se pregătea, cred.
Când dintr-o dată ne-am pomenit cu el, cu Dănică, în fața noastră. Așa cum făcea de când lumea, oricum, mai de fiecare dată când m-am întors eu în sat, singură sau însoțită. De parcă, și în câmp deschis și neted ca în palmă, și pe strada principală a satului, și pe drumul mai lăturalnic dintre cimitir și biserica bine păstrată, el ar fi răsărit brusc, speriindu-te, de după un tufiș, sau un zid. Surprinzându-ne, cum mergeam alături, vorbind relaxate, când apropiindu-ne, când depărtându-ne, pe toată lățimea drumului.
A venit glonț, direct la mine. Nu se schimbase deloc. Până și părul îi rămăsese tot negru-negru ca smoala. M-a străpuns cu ochii lui negri-tăciune, și-a întins spre pieptul meu un deget și m-a somat:
-Spune repede, fără să te uiți la afiș, cine-a jucat în Sandocan tigrul Malaeziei ?
Exact asta mă întrebase și acum vreo treizeci de ani. Când îmi spusese cine jucase în Sandocan, dar desigur, uitasem. O căutam disperată cu ochii pe Vica, oprită să salute, într-o curte, o bătrână care venea spre poartă să o întâmpine, parcă. A lăsat-o pe femeie la gard în așteptare și cu un reflex de soră mai mare, mi-a sărit în ajutor.
-Kabil Bedi, i-a spus ea, cu o voce calmă, dar autoritară și m-a apucat de cot.
Liniștit oarecum, Dănică mi-a făcut totuși din deget un semn mustrător:
-Nu știi, cum să știi ? De unde să știi ? Soră-ta știe, că i-am spus. Și eu vă știu pe voi. Vă știuuuuuuuuu, cotoroanțe bătrâne, hoaște bătrâne, hârci ieșite de sub liliac, sunteți amândouă ale lu Vasile Grecu, ăla pe care l-a păcălit escrocu…. Și voi nu știți cine-a jucat în Sandocan Tigrul Malaeziei ! Nici în Articolu 420.
Vica s-a întors din nou spre el și i-a spus :
– Raj Capoor.
Lângă el a răsărit, nu se știe de unde, Mița lui Vodă, neschimbată și ea, atemporală, care, adresându-ni-se, l-a completat, mult mai blândă, oarecum visătoare:
-Tu a cui ești ? și apoi, ca o explicație, ridicând din umeri, a neputință, exact ca în copilăria noastră : Toată lumea face drege, numai eu nu fac nimic…
Soră-mea Vica a sărutat-o pe obraz:
-Ce vrei să mai faci, tușă Mița ? Odihnește-te, ai făcut destulă treabă… Și am intrat amândouă, în curtea femeii care ne deschisese larg poarta.
– Ai vorbit ca Sonia cu unchiul Vanea, pe bune, i-am șoptit admirativă.
-Polixenia, Polixenia lu Gheniu, banditu și criminalu de faimă mondială, pe care a futut-o toți, numai ăla care și-a înfipt ochii în ochii ei ca niște cuie și acolo i-au rămas, n-a futut-o, s-a mai auzit o vreme glasul profetic al lui Dănică, amplificat de liniștea nefirească a satului în după-amiaza de septembrie. Se îndepărta, ținând-o blând, de umăr, ca pentru a o ocroti, pe însoțitoarea lui [1]…. :
-Știi că lui Dănică îi scria Tic Pitic? m-a întrebat soră-mea.
-Nu, i-am răspuns siderată.
Tic-Pitic era în copilăria noastră o femeie care se dădea la radio drept băiat și făcea niște emisiuni pentru copii. Își spunea „Poștașul emisiunilor pentru copii”.
-Dănică avea vreo nouăsprezece ani și erau singurele scrisori care veneau în sat cu adresa bătută la mașină, era foarte mândru de ele. Tic Pitic îl certa că scrie poezii triste. „De se rupe firul vieții/cum să-ți pară rău” și l-a îndemnat să observe ce se petrece în jur și să-i scrie ce se întâmplă în sat. Ce să se întâmple? Ce să-i fi spus? A fost luat și dus undeva, la Babadag, la întoarcere era nebun.
Abia acum aflam de ce era nebun Dănică Nebunu, pe care așa îl pomenisem.
-Tu mai știi ce strigam noi după el, nu?… am întrebat-o.
– Da, știu…
-Dar el arunca după noi cu păsări moarte, de-aia strigam ce strigam, nu? am întrebat-o, nu atât ca să verific, ci de parcă aș fi vrut să mă scuz…..
Nu știam cine era femeia care se dusese în bucătăria de vară să ne aducă niște apă de băut. Și exact când Vica îmi lămurea în șoaptă identitatea ei, Dănică se întorsese și striga rezemat de gardul femeii:
-Știi că a murit Mitu lu Gurgui? Întreab-o, întreab-o că e nevasta lui! Mitu lu Gurgui e ăla de se urca cu crampoanele pe stâlp, desfăcea firul și îl apropia de ureche și vorbea cu cine voia de la Corbu! Cu cine voia el!!! de la Corbu și din tot mapamondu. Mai vorbește acum, Mitule! Gata, și asta s-a terminat! Și asta s-a futut. Totul s-a futut! Du-te la PMR și la PCR și la Marea Adunare Națională și spune. Mie nu mi-e frică, Ceaușescu pică! Da eu n-am drum la București. Spui așa: În satul Vadu totul s-a futut.
*
Nu credeam că Vica o să fie atât de tulburată de expediția noastră.
Lăsasem mașina la intrarea în sat, pe marginea abruptă a podișului de unde se deschidea priveliștea întregii văi adâncite, cu mici ochiuri de apă și scheletele ruginite ale fostului combinat de prelucrare a uraniului sub care dispăruse casa bunicilor paterni și acum ne duceam s-o recuperăm și să pornim spre București.
Tăceam amândouă. Care dintre impresiile în avalanșă îi reținea soră-mi gândurile, nu știam. În mintea mea umbla catrenul inventat de unul dintre noi pentru a contracara frica inspirată de Dănică Nebunu, sau pentru a exprima pur și simplu cruzimea copiilor care eram atunci: Dănică Nebunu/Trage cu tunu/împușcă rațele/mănâncă mațele…
Și atunci Vica mi-a spus, cu un glas pe care nu i-l mai auzisem niciodată. Și când spun niciodată, nu exagerez. Treceam prin fața școlii unde până la a patra, învățasem amândouă, acum grădiniță, vopsită frumos în așteptarea deschiderii anului școlar:
-În legătură cu ce-i strigam lui Dănică Nebunu. Și cu… bătaia la palmă a tuturor copiilor din clasă din cartea ta…[2]. Eu am altă amintire, din altă zi…Tu întârziaseși pe afară, în recreație. Eu eram în clasa de vizavi a doamnei Fănica, soția lui. Iar Vlăducu a trimis după mine să mă cheme. Tu erai lângă tablă, în fața clasei și el mi-a zis: Uite-o, a întârziat. Dă-i o palmă. Și eu ți-am dat o palmă. Dar nu m-am mulțumit cu atât. Te-am mai și moralizat: De ce-ai întârziat, duduie? M-am găsit eu să te și moralizez…
Și soră-mea Vica întoarce spre mine un obraz congestionat, pe care plutea un surâs trist și nedumerit. Cred că avea și ochii în lacrimi.
Noi nu ne îmbrățișasem niciodată decât la plecare și la venire, una în vizită la cealaltă, sau la sărbători, când toată lumea se îmbrățișează cu toată lumea. Acum nu era cazul. În câteva clipe aveam să urcăm amândouă în mașină, și din neobișnuită, îmbrățișarea ar fi devenit de-a dreptul caraghioasă, ca-n Stan și Bran, că doar nu pleca una și rămânea alta, ci plecam împreună. În plus, mi se părea că-mi-aș arăta mărinimia, declarându-i că o iert pentru ceva ce n-aveam cum să-i iert, din moment ce nici nu-mi aduceam aminte că-mi făcuse.
Așa că m-am grăbit să scotocesc după cheile mașinii în geantă, spunând:
-Ce curios, Vica, ce curios! Nu pot să cred. Eu nu am în memorie nici o urmă a întâmplării ăsteia care pe tine te doare… Nu-mi amintesc decât momentul când tu și cu mama vă spuneați secrete rezemate de gardul școlii și eu m-am apropiat de voi, iar Mama, deranjată că vă întrerup, s-a uitat la mine și mi-a zis: Te pensași, domnișoară?
(din romanul în lucru Cuibul din inima ei)
[1] Cu expresia asta, cu cea a Miței lui Vodă („toată lumea face drege numai eu nu fac nimic ”) adevărată parolă și sesam, deschide-te pentru întreaga ei familie, reușisem să o scot pentru o clipă pe Mama din lumea ei, în ultimele trei zile în care nu și-a mai amintit cine sunt, și să obțin de la ea, ultimul surâs. Cel atât de prețios. Mița lui Vodă și Dănică Nebunu aveau și meritul de a fi fost singurii din sat care suprimaseră în fața oricui orice fel de cenzură.
[2] Villa Margareta, Polirom, 2015, p.216.
DOINA JELA – jurnalistă, editoare, traducătoare și scriitoare. A coordonat colecțiile „Procesul comunismului” de la Editura Humanitas și „Actual” de la Curtea Veche Publishing. A fondat Asociația Ziariștilor Independenți din România, filiala românească a Asociației Jurnaliștilor Europeni cu sediul la Bruxelles (AEJ). A contribuit la numeroase volume colective: Vînzătorul de enigme (1993), Analele Sighet (1997, 1998, 1999, 2001, 2002), Cum era? Cam așa… (2006), Cartea cu bunici (2007), Războiul de 30 de zile (2007). Volume publicate: Cazul Nichita Dumitru. Încercare de reconstituire a unui proces comunist (1995), Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat (1998, 2004), Drumul Damascului. Spovedania unui fost torționar (1999, 2002; carte ecranizată de Lucian Pintilie în După-amiaza unui torționar, 2001), Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste (2001), Afacerea Meditația Transcendentală (în colab. cu Cătălin Strat și Mihai Albu, 2004), Ungaria 1956: revolta minților și sfîrșitul mitului comunist (coord. în colab. cu Vladimir Tismăneanu, 2006), O sută de zile cu Monica Lovinescu (2008). La Editura Polirom a publicat Telejurnalul de noapte (1997; ed. a II-a, Vremea, 2005); Vila Margareta (2015) și Efectul fluturelui (2018)”.