À la recherche du Paradis
În ce măsură putem cunoaște paradisul? Sau, mai exact, în ce măsură putem stabili cu certitudine unde se află, care sunt căile prin care ajungem în proximitatea lui ba chiar să îi putem formula principii. Este cunoașterea și întâlnirea cu el doar o posibilitate sau există și ratarea lui? Îl căutăm instinctiv, sau este doar o opțiune circumstanțială? – sunt doar câteva repere în funcție de care Horia-Roman Patapievici se poziționează în analiza pe care o propune în acest cel mai nou volum al său, intitulat chiar Două eseuri despre paradis și o Încheiere (Humanitas, 2018).
Deși pare a se construi după structura unui curs (și argumentez în acest sens cu o anume oralitate, vivacitate și căldură a demonstrației, postulare a unor principii, coerență a ideilor pe care pare că le și schițează pe o tablă imaginară din care se multiplică tot felul de consecințe și legături) textul în sine se dorește un eseu. De fapt, două. Nimic de contestat ca gen, cu atât mai mult cu cât autorul îmbină cu măiestrie procedeele stilistice și nu iese cu nimic din morfologia stilului eseistic – oferă o soluție, dar nu o impune și nici nu o dogmatizează în pofida formulării unor teze/principii. Dimpotrivă, incită, invită la analiză, problematizează, speculează. Și o face cu o mare finețe.
Volumul conține două eseuri și o încheiere – primul eseu se intitulează Unde s-a dus Paradisul? – în care autorul schițează locul în care acesta s-a retras după ce a fost conceptual abandonat după momentul secularizării, iar al doilea este intitulat Principiul Paradisului – în care, pornind de la Cantos-urile lui Ezra Pound (ca exponent al poemului epic modern), argumentează de ce opera acestuia nu a putut culmina cu un Paradis după modelul dantesc. Încheierea are ca titlu o metaforă – Ochii de carne ai iubirii – o pledoarie în fond pentru aplecarea pe care creștinismul o are pentru trup plecând de la exemplul Mariei Magdalena.
Se pare că paradisul în sine și, mai concret, ideea aflării, a apropierii de el a fost o constantă, o temă de căutare a autorului inserată în al său modus vivendi și nu o etapă de cercetare. Ba chiar aș merge până la a afirma că textul respiră ceva din Confesiunile lui Augustin (paragrafele 7,17): „foarte târziu am înțeles că tema vieții mele a fost dintotdeauna paradisul (…) L-am căutat, fără să știu că îl caut, în toate formele de frumos la care, de-a lungul vieții, mintea și inima m-au făcut sensibil, recunoscându-l, întotdeauna același, cald, emoționant, încărcat de nostalgie și de promisiuni, în marile pagini ale marilor literaturi, în ideile metafizice ale filozofiei, în ecuațiile fizicii matematice, în construcțiile teologiei, logicii formale sau muzicii, raportându-mă mereu, ca la un orient viu și la un nord polar deopotrivă, prin el, la splendorile poeziei.” La urma urmei există o nostalgie care recheamă paradisul „setea de frumusețe ca dorință de fericire, fericirea terestră ca beatitudine cerească, în legătura lor cu paradisul, au devenit pentru omul european un soi de instincte ale paradisului, adânc înrădăcinate în el, care strigă după paradis ori de câte ori paradisul lipsește.” pentru că – și este prima teză pe care autorul o formulează în eseul său – „faptele senzoriale sau intelectuale ale amintirii, nostalgiei (…) sunt în mod fundamental impregnate, în cultura noastră comună, cu reprezentări paradiziace, care, deși inconștiente (…) sunt sădite adânc în măruntaiele culturii europene.”
În fond, fie că reprezintă un spațiu ocrotit, pășunea înverzită, apele limpezi sau apropierea de origini, de starea originară, sau – dincolo de antichitate, glisând către modernism – este ilustrată în programe iconografice faimoase sau proclamat de opere ale literaturii, ideea de paradis nu este în sine decât „o intersecție a tradițiilor referitoare la fericire.” A doua teză despre care vorbește autorul „este că lumea modernă s-a născut prin secularizarea paradisului. Și, pentru că nicio secularizare nu poate fi completă, în măruntaiele modernității continuă să trăiască, imposibil de eradicat ori dizolvat până la capăt, resturile paradisului, sub formă de instincte paradiziace. De acolo, oarbe în ce privește finalitatea lor, instinctele paradiziace continuă să-și depene lucrarea, luându-și forma năzuinței după paradis drept conținut al tuturor celorlalte năzuințe – mecanismul fiind setea nepotolită de a poseda fizic, în imediat, ceea ce nu există decât spiritual ori ideal ori metafizic ori imaginar, în depărtare.” Ceea ce definește în mod esențial creștinismul în raport cu alte religii și îl singularizează este și acest accent pe care creștinismul îl pune pe carnal. Ideea aceasta a valorizării, a prețuirii corpului nu mai există în altă parte și se regăsește cu atât mai mult chiar și în ideea paradisului. În ideea de paradis a culturii europene, aspectul fizic, carnal, și cel spiritual, celest, sunt întrepătrunse și identificate. Creștinismul nu poate fi gândit, conceptualizat în absența lui Iisus Hristos – Învierea în sine presupune o înviere în trup stricto sensu – ori acest aspect este în strânsă legătură atât cu transcendența lui Dumnezeu cât și cu așezarea laolaltă și fără separare și amestecare a divinului și a umanului. Această reconsiderare a trupului pornind de la ipostaza theandrică a lui Hristos – în fond suntem făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu – este recognoscibilă în aceste două eseuri despre Paradis dar mai cu seamă în Încheierea volumului.
Vorbim despre o pierde a Paradisului „nostalgia paradisului, viziunea Arcadiei ca Vârstă de Aur, promisiunea perfecțiunii fizice ca frumusețe transcendentă, setea de frumusețe ca dorință de fericire, fericirea terestră ca beatitudine cerească, în legătura lor cu paradisul, au devenit pentru omul european un soi de instincte ale paradisului, adânc înrădăcinate în el, care strigă după paradis ori de câte ori paradisul lipsește” sesizabilă îndeosebi în momentul modernității „când s-a născut în lumea noastră conștiința modernă, cu conștiința ei istorică, paradisurile deja dispăruseră. Rămăseseră numai, în inconștientul ei, să lucreze pentru a o organiza potrivit principiului enunțat mai sus, instinctele în care fusese sădită nostalgia paradisului și setea neizbăvită după aducerea lui la ființă.” dar și despre o permanentă încercare de recuperare, de recompunere a lui.
O discuție aparte și consistentă în contextul acestor eseuri ține de poziția lui Ezra Pound (autorul poemului epic par excellence al modernismului literar) – ales în mod special cu atât mai mult cu cât Pound nu se înscrie deloc în posteritatea celor care desconsideră paradisul. Dimpotrivă, venind pe o linie dantescă, se pare că Pound ajunge să înțeleagă că „în lumea postmodernă cel puțin, paradisul poate fi atins (dacă poate) numai în și prin fragmente“. În Cavalcanti Pound spune că „A existat o lume, pe care noi am pierdut-o” dar nu deznădăjduiește, mai există speranță și rămâne în continuare de fapt „în căutarea reactivării simțurilor paradiziace” pe care ne putem baza în perceperea, identificarea și recuperarea Paradisului. Ori tot acest demers constituie în fond dezideratul estetic al mișcării moderniste.
„Percepția comună este că accentul carnal trivializează iubirea; în fapt, îi conferă profunzime. Când e vorba de om, profunzimea implică întreaga fiinţă. Or, nefiind doar spirit, omul nu poate fi profund fără mobilizarea cărnii” – așa începe Ochii de carne ai iubirii, sau Încheierea pe care autorul o alege pentru acest volum. Este, din punctul meu de vedere, o mare demonstrație de sensibilitate și de ce nu de curaj și nu cred că în contextul eseisticii de la noi mai există o pledoarie pornind de la un sinaxar latin – pentru că fond asta este – pentru Maria Magdalena. Firește că femeia din Magdala este unul dintre personajele cheie ale Scripturii și incontestabil că momentul întâlnirii ei cu Iisus Hristos este unul absolut deloc gratuit, ba dimpotrivă, unul încărcat cu multiple semnificații. Ea este mai presus de orice „prima făptură care s- a făcut demnă de a primi în simțurile ei realitatea copleșitoare a Învierii (…) și anume una care a știut să iubească fierbinte cu ambele iubiri”. De ce ea, la urma urmei și nu o altă femeie a Scripturii? și ne putem întreba legitim acest aspect – pentru că „cine nu a cunoscut plăcerea nu doar că nu o poate la rândul său dărui, dar nu poate împărtăși nici grația, în care consună farmecul și harul.”
„E greu să scrii un paradis când toate aparențele te îndeamnă să scrii o apocalipsă.” – cu siguranță că nu e ușor să articulezi și să formulezi principii aplicabile acestui concept, dar, trebuie să recunoaștem că în formula provocatoare și chiar seducătoare în care îl ilustrează, Paradisul lui Horia-Roman Patapievici poate deveni un principiu al construcției lumii. Nu în ultimul rând, privim aceste eseuri și ca pe o invitație de a fi parte la îndumnezeire, la frumusețe pentru că „Paradisul schimbă natura umană: o face aptă să perceapă splendoarea”.
Notă: Acest text a fost publicat în premieră în revista ORIZONT, ianuarie 2019.