Prefațat cu entuziasm de Evgheni Vodolazkin și încununat în Rusia cu două mari premii, Zilele lui Savelie este un roman al pierderii și despărțirii, dar și al iubirii și frumuseții etern supraviețuitoare. El convinge prin limbajul rafinat și fluid, prin flexibilitatea și lejeritatea cu care autorul își manevrează structura narativă și prin complexitatea sa tematică și de gen: e în același timp pseudobiografie scrisă cu un zâmbet în colțul gurii, frescă a Moscovei de azi și de ieri și, nu în ultimul rând, metaforă a vieții omenești.

Secțiunea allegro din concertul L’amoroso de Antonio Vivaldi, o cutie de banane Chiquita, parfumul de aglică – iată primele amintiri ale lui Savelie din copilăria petrecută în grădina imobilului delabrat al Morozovilor, în vechiul cartier negustoresc Taganka. Savva, cum îl alintă mama și surorile sale, e un motan moscovit căruia nu-i scapă nici o șansă din cele pe care un destin fast i le scoate în cale. Din ziua în care Vitea decide să-l ia la el acasă, existența lui Savelie se schimbă, iar aventurile se înșiră una după alta: conviețuiește cu un papagal nebun și narcisist într-un apartament de bloc, devine angajat oficial al Galeriei Tretiakov,  ia parte la o comună pisicească în curtea catedralei din Elohovo… Apoi, în viața lui intră Greta, „moale ca mușchiul, neagră ca noaptea“, iar iubita sa Moscovă devine astfel cel mai bun loc din lume. Savelie învață să dea un nume fiecărei senzații și fiecărui sentiment care-i încearcă sufletul felin: nostalgie, dragoste, prietenie, recunoștință, pierdere, acceptare, regret.

„Nu există flâneur mai versat decât un motan vagabond, iar Slujitel este extraordinar de inventiv în a utiliza punctul de vedere al lui Savelie pentru a străbate lumea noastră și a ne-o povesti cu o privire înzestrată cu reînnoită ingenuitate.“ – Corriere della Sera

Fire independentă și predispusă spre reflecție, dar nu lipsită de instinctul conservării, iubitor de Vivaldi și de pictură, motanul Savelie vede lumina zilei în curtea unui vechi imobil moscovit. De acolo, viața îl poartă în diferite părți ale metropolei, prilej pentru agera felină să întâlnească o diversitate de tipuri umane, pe care le înfățișează cu acuitate psihologică: de la parveniți la bătrâni strigându-și necontenit credința și de la tineri veniți la Moscova din fostele republici sovietice în căutare de lucru la muzicieni sau reprezentanți ai unor subculturi la limita legii (narcomani, microbiști). Capitala rusă devine personaj cu drepturi depline în roman, iar peregrinările lui Savelie, până e prins într-o minunată poveste de dragoste, ne dezvăluie un oraș care, sub straturile de modernitate, ascunde „găuri ale timpului“, deschideri spre istorie și legendă.

„Grigori Slujitel descrie totul prin ochii motanului Savelie ca să arate lumii că iubirea și blândețea există peste tot și aduc laolaltă toate viețuitoarele. O viziune de o asemenea noblețe e specifică numai marilor scriitori.“ – lit-ra.info

„Cu o viziune asupra lumii și reflexe de pisică, Savelie e încercat de sentimente și gânduri omenești. Aici intră, în primul rând, povestea lui de dragoste, ideală și tragică. Căci nu, nu totul se sfârșește cu bine în roman. Dar să ne consolăm, în fond, eroul e un simplu motan. Ba nu, un motan moscovit care vorbește o limbă superbă, exemplară.“ – godliteratury.ru

„O proză sinceră, spirituală, profund omenească prin intonațiile ei.“ – baikalinform.ru

Fragment

Odată mă plimbam pe Ordînka. În restaurantul pescăresc Poisson era un chelner care mă cunoștea și din când în când mă trata cu câte o înotătoare sau cu vreun cap de crap. M-am oprit și de data asta lângă vitrina uriașă și am așteptat să văd dacă-mi aduce ceva bun. Prin geam deslușeam sala restaurantului: marmură albă, draperii roșii de catifea cu ceaprazuri aurii, ficuși în colțuri. Sub plafon atârna ca un fruct enorm o lustră de cristal, iar la intrare era o doamnă respectabilă cu o harfă. În mijlocul sălii fusese construită o fântână cu bazin, unde se înghesuiau crapii galben-portocalii care așteptau răbdători la rând să fie prinși de lunganul ospătar Jora (cunoscutul meu). Cu o expresie disprețuitoare pe față, Jora cufunda în apă un minciog cu care semăna el însuși uimitor de bine. Avea părul despărțit de o cărare absolut perfectă, iar sub nas o mustăcioară caricaturală subțire, coborâtă spre colțurile gurii. Plimba apatic minciogul, dând crapilor posibilitatea să aleagă singuri cui îi venise rândul să ajungă la bucătărie. Și peștii dădeau dovadă de o nepăsare incredibilă: nu cerșeau nici o clipă de amânare. Acceptându-și o dată pentru totdeauna soarta, nu mai puneau preț pe vreun răgaz în plus, dimpotrivă, intrau de bunăvoie în minciog. Erau de obârșie din Japonia și aveau în comportamentul lor ceva de samurai, ceva străvechi și profund național.

Așadar, în timp ce stăteam și urmăream toată această forfotă, deodată lumina s-a stins, ziua s-a schimbat în noapte. M-am trezit într-un sac negru, în care eram dus undeva. Fusesem răpit, lipsit de libertate. Poate, cine știe, urma să-mi iau adio de la viață. Am regretat că nu venisem pe lume crap japonez, ca să-mi întâmpin curajos sfârșitul.

Cei care mă prinseseră nu erau prea vorbăreți: pe drum n-au discutat decât despre fotbal și politică. Modul prozaic și experimentat în care mă prinseseră nu-mi plăcea deloc, căci dovedea că sunt versați în asemenea întreprinderi. Cel mai probabil, fusesem osândit ca victimă a programului „Un cartier curat“, adică urma să fiu supus așa-numitei eutanasieri „umane“.

Dar soarta avea alte planuri cu mine. N-am mers mult și am intrat într-o clădire. Am urcat și am coborât o grămadă de scări și până la urmă am fost scuturat din sac.

M-am trezit într-o încăpere nu prea mare, cu pereții plini de reproduceri și fotografii. Ici-colo se vedeau albe busturile unor artiști și mecenați cunoscuți. De altfel, într-o fotografie l-am recunoscut pe tizul meu – negustorul Savva Morozov. În fața mea stătea o femeie cu părul strâns în coc în vârful capului, cu ochelari mari cu lentile colorate gradat, îmbrăcată într-o fustă cadrilată până în pământ și într-o maletă verde-băltit. Și-a tras pe mâini niște mănuși de spital și și-a legat pe față o mască de tifon, apoi m-a examinat atent: mi-a verificat reflexele, s-a uitat în urechi și în gură, mi-a inspectat zona inghinală. La final a dat aprobator din cap către cei doi care mă aduseseră, după care am fost dezinfectat și spălat cu grijă. Și așa, fără nici un interviu prealabil și nici o perioadă de probă, am devenit angajatul Galeriei de Stat Tretiakov.

Situația era după cum urmează: în Tretiakovka se oploșiseră niște șobolani. La început, personalul încercase să se descurce cu mijloacele pe care le avea la îndemână: mături, curse de șoareci și otravă pusă drept momeală. Fără succes. Chemaseră apoi o brigadă de la serviciul de deratizare. Niște oameni în costume lucioase, clătinându-se pe picioare și respirând greu sub căștile de sticlă, atacaseră fiecare centimetru pătrat din suprafața muzeului cu un pulverizator cu miros înecăcios. Șobolanii dispăruseră, dar, odată cu ei, din unele tablouri dispăruseră de asemenea nori, copaci, fructe, medalii și, pe ici, pe colo, chiar escadroane întregi de husari. Iar dacă toate aceste crâmpeie pitorești se făcuseră nevăzute pentru totdeauna, șobolanii reveniseră, căliți în luptă, bine pregătiți și răi. Atunci cei de la muzeu hotărâseră să apeleze la o metodă veche și verificată, și anume pisicile. Să formeze un batalion de asalt pentru lupta cu rozătoarele. Da, chiar așa. Găsiseră deja două și mai aveau trei locuri libere.

Am început să locuiesc pe sofaua din holul de la intrare. Noul meu binefăcător a devenit portarul Sergheici.

„Toate trec“, îi plăcea lui Sergheici să repete, amestecând fideaua cu fierbătorul într-un castronaș albastru emailat. Și știa el bine ce spune, pentru că observarea trecătorilor fusese principala și singura lui îndeletnicire în ultimele cinci decenii. Cu obrazul sprijinit în palmă, încât unul din ochi îi mijea șiret, Sergheici îi întâmpina și-i conducea afară în fiecare zi pe toți vizitatorii și angajații galeriei.

Înfățișarea nu-i ieșea prin nimic în evidență: pe capul îmbătrânit purta o șapcă alungită, ca a unui dictator din Balcani, iar în partea de jos niște pantaloni de trening hărtăniți, cu bretele, și, firește, ghete de pâslă. Era o fire dificilă, nesociabilă, de aceea nu avea nici nevastă, nici prieteni. După regulament, ar fi trebuit să aibă un coleg, dar deja de mulți ani lucra solo. Pe unii îi enerva firea ostentativ tăcută și înfumurată a portarului, alții nu-i suportau fluieratul monoton și insistent, unii se plângeau de mirosul acru de nădușeală care-l însoțea peste tot. De altfel, mirosul acesta era la cuțite cu un parfum ieftin, grețos – care, trebuie spus, câștiga detașat disputa. În cazurile când între el și vreun coleg apărea un conflict deschis, adică, după expresia portarului, „nu se asortau psihic“, fără să aibă însă motiv de reclamație la direcțiune, Sergheici, scuturând ziarul, observa hodoronc-tronc pe sub ochelari, către oponentul său: „Drăguță, dar n-ai vrea să încerci să te duci dracului?“ Și, deși căpătase reputația unui mizantrop ursuz, avea o asemenea autoritate, încât conducerea rezolva orice neînțelegere în folosul lui.

Din afară, viața lui Sergheici ar fi putut părea un șirag de ani serbezi, fără nici un eveniment deosebit. Și părerea ar fi fost absolut corectă, pentru că așa și era. Ziua, portarul își îneca nevoia profundă de prietenie în țigările L&M, iar seara o dizolva în farfuria cu apă caldă, laolaltă cu supa de vită la pachet.

Anii treceau pentru Sergheici. Și iată că, la un moment dat, în holul de la intrare al muzeului am apărut eu. Cum se poate explica încrederea stabilită dintr-odată între noi? Nu se poate. Pe ce se baza comuniunea sufletească dintre un tânăr motan și un bătrân portar? Pe nimic. Nu ne rămâne decât să ne minunăm că așa ceva s-a petrecut, căci a ajunge la motivele ultime ale acestei tărășenii e cu neputință și nici nu e nevoie. Cum-necum, Sergheici și-a făcut un prieten. Mai mult, eram ceea ce se numește prieteni de nedespărțit. Împreună luam masa, împreună rezolvam sudoku, împreună împărțeam angajaților cheile încăperilor și le arătam unde trebuie să semneze pentru ele. Majoritatea timpului ne-o petreceam în tăcere: prietenii adevărați îi deosebim după faptul că știu să tacă în mod expresiv. Sergheici nu și-a forțat prea tare imaginația ca să-mi aleagă un nume. S-a oprit la primul care i-a venit în cap și mi-a zis Sergheici. În cinstea lui. Simplu și cu gust.

Cu ceilalți membri ai brigăzii mă vedeam exclusiv noaptea. Nu puteam decât să ghicesc pe unde-și petrec timpul liber din afara slujbei. Pe la unsprezece seara eram aduși cu toții într-o debara de la mezanin. Nu ni se dădeau nici un fel de explicații și de planuri, sarcina era oricum limpede. Pe ceilalți motani nu-i mai întâlnisem înainte. Toți, afară de mine, erau localnici și vorbeau cu accent clar de Zamoskvorecie1, detectabil de la o poștă.

După câteva cuvinte de încurajare, aceeași femeie în fustă cadrilată și ochelari întredeschidea ușa, iar noi ne împrăștiam la vânătoare prin nesfârșitele depozite ale muzeului. Eu luam în primire aripa estică. Acolo, în străfundurile întunecate, domneau curenții de aer, umezeala și șușotitul încordat al curentului electric captiv în cabluri. Mă lipeam de podeaua de beton și înaintam încet. Mi se părea că aici se împletesc nevăzute rădăcinile plantei care, la etajele superioare, se desface în inflorescențele portretelor, peisajelor și naturilor moarte – toate aceste coagulări de observații, fantezii și năzuințe. Era ciudat să te gândești la tablourile pictate pe zloată, pe ger, prin noroaie. Focuri abia mocnind, stoguri calde. Țărani bătrâni cu sprâncene îngălbenite, babe cu mutre roșii, copii cerând de pomană, izbe înnegrite, păduri golașe, iazuri înghețate. Și orașe de aur, fațade de granit, râuri largi cu apă glacială. Văduve frumoase cu ochi întunecați, bancheri rafinați cu barba despicată, studenți bănuitori cu țigări de foi și preoți cu cruci grele de câteva kilograme. Ce oameni fericiți erau pictorii aceștia, cu toată sărăcia, bolile, suferințele și starea lor deznădăjduită! Ce dragoste de viață aveau! Erau fericiți fără să știe. Câtă exaltare era în viața lor! Și iată, rămășițe din sufletele lor uitate erau adunate acum acolo sus, iar eu aici, în cloaca aceasta întunecoasă, îmi dădeam silința pentru ca ele să fie păstrate în siguranță. Conștiința sarcinii care-mi fusese încredințată îmi ușura împlinirea ei. Și – o, da! – eram chiar copleșit de ceva asemănător cu simțul civic sau, dacă-mi dați voie, cu patriotismul. Îndeplineam o îndatorire publică, salvam zestrea culturală de la pieire.

Coridoarele formau un labirint nesfârșit în beznă. Uneori mă întâlneam cu câte-un alt motan. Dacă n-aveam ce să ne comunicăm interesant, ne despărțeam în tăcere; dacă aveam, ne făceam încă de la depărtare semne din coadă, în alfabetul nostru. Să zicem că celălalt auzise undeva un chițăit. Făcea o estimare a forțelor și-și dădea seama că nu se poate descurca singur. Atunci pleca după întăriri. Văzându-mă, îndoia iute capătul cozii de la dreapta la stânga. Asta însemna: în zonă e o grupare a dușmanului, trebuie să-i luăm cu asalt. Eu porneam după el. Și, într-adevăr, în scurtă vreme dădeam peste un corp de șobolani. Guzganii sunt foarte șireți și periculoși. Singurul mod de a ieși învingător în lupta cu ei e să ataci brusc și decisiv, preferabil de pe cel puțin două flancuri. Cineva trebuie să țină parterul, iar altul să prevină loviturile din aer, pentru că sunt capabili să sară în înălțime aproape un metru.

După vreo două săptămâni, unul dintre ai noștri a rămas fără o labă, după ce atacase de unul singur trei șobolani. A fost, se înțelege, demobilizat și trimis la un azil de invalizi. Așa că, în ciuda avantajului nostru fizic, trebuia să fim tot timpul cu ochii-n patru.

Eram un colectiv unit și după fiecare vânătoare reușită ne întâlneam în colțul nostru. Omoram cam doi-trei șobolani pe noapte. La masa comună discutam cum ne mersese, făceam schimb de impresii, și în discuțiile noastre nu-și aveau niciodată locul obscenități sau glume grobiene de un anumit gen – probabil pentru că toți eram castrați. Ne împărtășeam unul altuia ce avem de gând să facem după ce serviciul aici avea să se încheie, de ce vrea fiecare să se apuce, ne aminteam de familie, de subsolurile, cutiile și vizuinile dragi unde locuiserăm. Cine știe de ce, nici unul nu se îndoia că slujba la muzeu avea să se termine la un moment dat. De unde această convingere? Blestemat să fii, război!

Spre dimineață ne despărțeam. Unde dispăreau ceilalți nu știu. Se poate presupune că în alte aripi ale galeriei locuiau, tot așa, câte un Petrovici, Mihalîci sau Ivanîci, care stăteau și ei la intrare și aveau în subordine câte un motan-vânător ca și mine. Mda, frumoasă teorie!

             În sălile de expoziție n-aveam voie să intru – lucru de înțeles –, doar că eu învățasem să mă strecor neobservat. Încercam poate sentimentul cu care pompierul-erou se duce să vadă clădirea maternității pe care a salvat-o cândva de la incendiu. 

Hoinăream prin galerii la răsărit, când muzeul încă doarme, dar tablourile sunt deja luminate de primele raze ale dimineții. Toate chipurile acelea, caftanele, crinolinele, panglicile, perucile caraghioase. Îmi închipuiam o foaie de hârtie făcută ghemotoc, la care suprafața netedă e distrusă, netezimea albă a timpului e spartă, încât dosul nu se mai deosebește de față. Sărmanele păcate și patimi, obiceiuri și distracții omenești, nici ele nu erau decât niște fibre împletite în această frânghie. Trepte fără de care uriașa scară s-ar fi prăbușit într-o clipă.

Soarele se ridica pe cer. Strecurându-se prin jaluzele, fâșiile de lumină galbenă atingeau ochii personajelor, încheieturile mâinilor, câte un evantai, o barcă, un catarg, aripa unui cupidon. Treceam din sală în sală și mă gândeam. Orice trecut pare pașnic și ordonat. Indiferent din ce ar fi făcut, se așază într-o construcție precisă, unde fiecare piatră se potrivește cu alta, de parcă ar fi fost toate cioplite și arse în același atelier. Dar eu știu că nu e așa. Viitorul habar n-are de nimic, însă trecutul seamănă cu un sac găurit care a pierdut pe drum jumătate din încărcătură.

La Petersburg, muzeul de artă a fost numit Ermitaj*. Ce cuvânt nimerit! Nicăieri nu te simți atât de singur, atât de sihastru ca aici, printre oameni morți demult, dar care îți vor supraviețui. Abia în sălile Tretiakovkăi am înțeles deodată că poate traiul oamenilor nu e cu nimic mai ușor decât al nostru, ba de multe ori e chiar mai greu. Pentru fiecare vârstă a vieții au la dispoziție șifoniere întregi pline ochi cu ținutele conveniențelor, caraghioslâcurilor sociale și ale feluritelor plăceri. La alegere. Și totuși exact aceste costume greoaie, niciodată cusute pe măsură, îi fac atât de nefericiți. Toată viața rămân apoi îmbrăcați cu șubele acestea mult prea mari, la care o mânecă se târăște pe jos, iar cealaltă abia dacă le ajunge la cot; femeile arborează pe cap o adevărată menajerie încâlcită în păr; pantalonii sunt trași pe mâini, și picioarele le rămân dezgolite. Și, ca într-un coșmar, la început omul e îngrozit, dar apoi, după ce aruncă priviri furișe în lături și se obișnuiește cât de cât cu inepția aceasta, își spune: „Probabil așa și trebuie să fie. Da, așa trebuie! Cum de n-am priceput mai devreme?“

Odată, într-o dimineață, mă plimbam prin săli și am observat în adâncul unei anfilade un motan. Din câte mi-am dat seama, nu era din brigada noastră și nu-l văzusem niciodată până atunci. Am ridicat coada în semn de salut și m-am îndreptat spre el. Necunoscutul îmi zâmbea șiret și a rămas nemișcat până când am traversat încăperea. Eram deja aproape lângă el, când deodată, fără să-și ia ochii de la mine, a ridicat coada și a însemnat peretele de alături, apoi a zbughit-o. Am luat-o la goană după el, dar a reușit să se strecoare în deschizătura pentru furtunul de pompieri, și ușița s-a trântit în urma lui. N-am mai stat să-l urmăresc. Ciudat motan! Și de ce nu-l mai văzusem niciodată aici? Abia atunci am observat că, din direcții opuse, spre mine se îndreaptă șontâcăind două supraveghetoare înarmate cu o mătură și, respectiv, un mop. Una dintre ele a exclamat cu răutate:

— Ah, pișăciosule!

Am mai apucat doar să arunc o privire la tabloul din fața mea și m-am năpustit într-o gaură din perete. M-am trezit într-un tunel lung și îngust. Din motanul de mai adineauri nu era nici urmă.

Ce mai fusese și asta? Fără îndoială, necunoscutul încercase să-mi însceneze un pocinog. De ce? Greu de spus. Să fi vrut să-mi curme cariera în serviciul public? Probabil. Ca să-mi ocupe locul? Posibil. Ciudată treabă! În fizionomia lui fusese ceva batjocoritor și de rău augur. Un soi de maliție, o dușmănie și o lipsă de orice compasiune.

Iar tabloul la care apucasem să arunc o privire s-a dovedit a fi fost portretul Mariei Lopuhina de Vladimir Lukici Borovikovski. Despre această pictură circula o legendă.

Cu câțiva ani înainte, în Tretiakovka începuse să vină în mod regulat un grup neobișnuit de bărbați. Toți purtau paltoane negre lungi și pălării late, tot negre, de cowboy. Nu e greu de ghicit că mănușile, ghetele, fularele și pantalonii le erau la fel de negre ca restul ținutei. Erau vreo șapte, de vârste diferite: de la cel foarte tânăr la un bătrân venerabil, singurul posesor al unor mustăți albe ca neaua. Nu-și lăsau niciodată hainele la garderobă, ci intrau cu pas hotărât în sălile de expoziție, arătând în ultima clipă supraveghetoarei de la intrare cardul de „prieten al muzeului“. Nu zăboveau în fața lui Rokotov sau a lui Levițki, nu le acordau nici o atenție lui Kiprenski sau Briullov, nu manifestau nici cel mai mic interes față de Vrubel sau Serov. Se opreau în schimb în fața portretului Mariei Ivanovna Lopuhina, și de aici nu mai plecau nicăieri.

Judecând după cât de des erau văzuți la muzeu (de cel puțin trei ori pe lună) și după faptul că scopul evident al vizitei lor era portretul Lopuhinei, se putea presupune că cei șapte formează un club de admiratori ai personajului. Se înșirau în fața Mariei Ivanovna în semicerc și timp de treizeci de minute o priveau în tăcere. Nu făceau loc nici grupurilor de elevi, nici delegațiilor chinezești. Nu lăsau pe nimeni să se așeze între ei și portret și nu reacționau la rugămințile supraveghetoarelor și ale paznicilor. La ce se gândeau membrii acestei societăți misterioase? Probabil prefirau în minte puținele repere ale vieții Mariei Ivanovna. Își închipuiau zilele banale ale scurtei și nefericitei căsătorii cu căpitanul de vânători Lopuhin. Pătrunși de privirea ei ciudată, arogantă, naivă și pe jumătate copilărească, se gândeau la propria lor viață, lipsită de izbucniri și patimi, prea apăsătoare și compactă ca să poată întrezări prin ea trecerea fulgerătoare a meteorilor și cometelor. Oare nu de asta o aleseseră drept simbol al propriilor iubiri eșuate pe Maria Ivanovna, cea în vârstă de numai optsprezece ani? Îi trasau cu ochii croiala gulerului și se gândeau la duioșia de care erau ei înșiși lipsiți, priveau spicele și florile care se leagănă în fundal și deveneau ei înșiși spice și flori. Prevedeau pe chipul acesta ftizia care avea să iasă în scurtă vreme la iveală. În sfârșit, îmbibat până la saturație de farmecul portretului, marele maestru al ordinului secret ridica două degete către ceilalți și, fără o vorbă, se urneau cu toții spre ieșire.

Părăsind galeria, o porneau către biserica Arhanghelul Mihail din mănăstirea Sfântul Andronic, unde se află cavoul familiei Lopuhin. Drumul de la Tretiakovka până la mănăstire le lua puțin peste un ceas. De pe Lavrușinski coteau pe Tolmaciovski, treceau pe lângă biserica Sfântul Climent, apoi, luând-o pe Sadovniceski, ieșeau pe podul Ustinski. Îl străbăteau în tăcere, îndemnați de un sentiment mistic tulbure, cu privirea mohorâtă ațintită în depărtare. Doi dintre ei duceau un coș cu flori și fructe. Poalele paltoanelor li se legănau în același ritm cu stegulețele de sărbătoare instalate de-a lungul podului.

Ninsoarea măruntă li se aduna în bobițe pe borurile pălăriilor, pe umeri și pe mușamaua cu care acoperiseră coșul. Iar ei mergeau întruna – pe Strada Iauzei, pe lângă Biblioteca de Literatură Străină, pe Nikoloiamskaia –, uimind trecătorii cu înfățișarea lor, culegând claxoanele mașinilor, trezind dangăt de clopote. Treceau pe lângă magazinul ABK, pe lângă foișorul de foc, pe lângă centrul de ajutorare a celor fără adăpost, și ajungeau la porțile mănăstirii. Aici își scoteau pălăriile și până la biserica Arhanghelul Mihail mergeau cu capetele goale. Intrând în biserică, coborau scara îngustă și abruptă până în criptă. În încăperea boltită, slab luminată, puneau coșul pe piatra scumpă a mormântului, se luau de mâini și, închizând ochii, recitau în cor, cu voce înceată, poezia lui Iakov Polonski „Ea nu mai e demult, și ochii ei s-au stins…“1 Ce statut aveau oare? Cu ce se ocupau în orele în care nu-și practicau cultul cavaleresc? De ce îi subjugase anume creația lui Borovikovski? Nimeni n-a aflat niciodată.

Fără să lase din mână mătura și mopul, cele două supraveghetoare s-au dus la șefă și i-au povestit în detaliu întâmplarea de dimineață. La cele relatate au adăugat o descriere a înfățișării mele și invitația de a adulmeca rezultatul năzbâtiilor pe care le făcusem pe perete. Șefa a refuzat politicos și l-a chemat la ea pe Sergheici. Am fost dat afară.

Cum aș fi putut să demonstrez că testiculele mele nu mai erau de multă vreme capabile de așa ceva? Cum să-i fac pe angajatorii mei să se uite la înregistrarea video ca să se convingă că sunt nevinovat? Rațiunea lor era surdă, inimile, împietrite. Asta era… Cel care-mi jucase farsa cu siguranță le mai rezerva câteva surprize. Dar atunci eu aveam să fiu departe și n-aveam să le mai aud strigătele târzii de căință. Foarte bine, fie cum vor ei!

Am fost zvârlit afară fără să apuc să-mi mai iau rămas-bun de la tovarășii de muncă sau să fac o ultimă plimbare prin sălile muzeului. De fapt, nu chiar. Sergheici a turnat apă clocotită peste fidea și, în timp ce aceștia se umflau alene și se îmbibau de condimente și de mirodenii, s-a întors spre mine.

— Ești un prost, Sergheici. Aveai de toate aici: casă, masă, un serviciu plăcut, un orar flexibil. Și tu? Eh! a oftat binefăcătorul meu, amestecând fideaua în farfurie. Nu-i nimic. O să te iau la mine. O să locuim împreună în Kuzminki, a adăugat el și a lins lingura.

Nu voiam să locuiesc în Kuzminki, oriunde-ar fi fost asta. Nu, nu voiam. Încă și mai puțin voiam pomeni, compromisuri și concesii. Am sărit de pe masa portarului și, pe ușa deschisă, am zbughit-o afară în stradă.

Se impunea să înnod firul câtorva cunoștințe și contacte. Trebuia să-mi găsesc un culcuș și un loc unde să iau masa în fiecare zi. Era în martie. Peștii, dând din cozile înghețate, se îndepărtau încet, lăsând locul zodiei Berbecului. Am băut dintr-o băltoacă niște zăpadă topită, apoi m-am uitat în jur și am observat cu satisfacție că lumea nu se schimbase în rău în lunile cât avusesem un serviciu. Dimpotrivă, căpătase culori și nuanțe în plus. Se înviorase, se înnoise și, cu forțe proaspete, era gata să-și deseneze tot mai bogat spiralele și arabescurile. Cu o înverșunare absurdă și superbă.

---

Grigori Slujitel s-a născut în 1983 la Moscova, într-o familie îndrăgostită de cultura franceză. În 1999 a absolvit Școala Internațională de Cinematografie din Moscova, iar la vârsta de șaptesprezece ani a lucrat pentru scurtă vreme în redacția de știri a ziarului Novaia Gazeta. A urmat apoi Institutul de Teatru și joacă permanent la Studioul de Artă Teatrală, filială a Teatrului de Artă A.P. Cehov din Moscova. Este ocazional actor de film și de televiziune și cântă (voce și chitară) în trupa O’Casey. Romanul său de debut, Zilele lui Savelie (Dni Saveliia, 2018; Humanitas Fiction, 2020), publicat în cea mai prestigioasă colecție de literatură contemporană din Rusia, a devenit bestseller național. În 2019 a câștigat Premiul Iasnaia Poliana – Alegerea cititorilor și Bolșaia Kniga (Marea Carte) – Premiul al doilea și Alegerea cititorilor, Locul al doilea. În prezent, este în curs de traducere în peste zece limbi. După debut, Grigori Slujitel a început să publice și în antologii dedicate tinerilor autori. Inspirat de cele două pisici cu care-și împarte locuința, scrie în mod curent articole și eseuri care apar on-line.