Este remarcabil atunci când două personalități culturale decid să se asocieze, să-și pună în comun informațiile și resursele (în cazul de față este vorba de cele fotografice) pentru un țel comun și, în ultimă instanța, pentru deliciul cititorilor (câți mai sunt). Beneficiarul final. În cazul de față este vorba despre ploieștenii Dan Gulea și Dorin Stănescu, care au realizat un spectaculos album[1] despre istoria unei statui. Dar nu orice statuie, ci una reprezentativă pentru comunitatea ploieșteana, care, incredibil, a rezistat tuturor schimbărilor politice de după 1881. Și nici nu are rost să la contabilizăm.

Pe scurt, despre autori

Dan Gulea este profesor la un prestigios colegiu local dar și un foarte activ critic literar, membru al USR, scriitor prolific. A analizat tematica avangardei românești, dar i-a adus în atenția publicului și pe scriitori români mai puțin cunoscuți, care au luptat și murit în Primul Război Mondial (Citind Marele Război. Antologia scriitorilor căzuți– 2017) precum și istoria unei edituri de renume, centenare: Cartea Românească. Ceea ce-i unește pe cei doi este dragostea pentru trecutul orașului Ploiești. Dorin Stănescu, colaborator al revistei Historia, specialist în istoria căilor ferate românești (muribunde acum), a avut o contribuție importantă la scrierea unei din cele mai bune monografii apărute în ultimul timp în România- Marea carte a Ploieștiului (trei volume care însumează mai bine de două mii de pagini și care nici nu este finalizată). Dan Gulea a analizat trecutul cultural al Ploieștiului sau dispariția arhitectonică a vechiul și frumosului oraș, distrus iremediabil de urgia comunistă (Orașul dispărut. Ploiești 2016) în timp ce Dorin Stănescu s-a concentrat asupra celebrei și atât de puțin cunoscutei Republici de la Ploiești (carte apărută în 2016). Pentru a înțelege ce-i cu această statuie, care poate fi observată chiar și astăzi în centrul orașului, avem nevoie să cunoaștem puțină istorie. Dacă în Ardeal s-au păstrat cartiere vechi intacte și cetăți sau castele medievale, noi, regățenii, ne mirăm când descoperim supraviețuirea unei statui.

Unul dintre cele mai controversate episoade ale lungii domni a regelui Carol I s-a produs la Ploiești. Evenimentele aveau loc pe fondul războiului franco-prusac din 1870, simpatia românilor îndreptându-se către Franța lui Napoleon al III-lea, care contribuise într-o manieră substanțială la formarea Principatelor Unite. România avea un principe de origine germană, adus în țară de numai patru ani! Rezumând, radicalii liberalilor au pus la cale o rebeliune mai amplă, care ar fi trebuit să cuprindă alte mari orașe, dar care până la urmă a avut loc doar la Ploiești. Printre personalitățile de frunte ale ei s-au aflat Alexandru Candiano-Popescu, Eugeniu Carada sau Radu Stanian. Se pare că în spatele întregii acțiuni s-ar fi aflat de fapt liderii liberalilor radicali, C.A. Rosetti și Ion Brătianu, nemulțumiți de faptul că regele Carol îi îndepărtase de la putere, preferându-i pe moderați. Complotiști adevărați, niciunul nu a păstrat documente care să ateste implicarea lor, astfel că atunci când locuințele lor au fost supuse perchezițiilor, nu s-a găsit nimic compromițător. Nu și-au scris memoriile.

Liderul rebeliunii avea să fie Candiano-Popescu, născut în 1841 într-o familie înstărită, cu ascendențe boierești. În 1854 s-a distins ca elev, fiindcă a aruncat de la etaj un pepene galben in capul unui soldat austriac, dintr-o colană care trecea prin Ploiești spre București, în contextul ocupării celor două principate de către armata austriacă în timpul Războiului Crimeii (1853-56). A fost salvat de directorul stabilimentului care știa germană. Ulterior a luat calea armelor, în 1859 devenind subofițer de artilerie, în condițiile în care embrionul armatei române nu avea tunuri. Domnitorul A.I. Cuza l-a promovat, având încredere în el. Cu atât mai mare a fost dezamăgirea domnului când Candiano-Popescu a făcut parte din grupul ofițerilor care l-au detronat  la 11 februarie 1866. Nu i-a iertat niciodată gestul. „Mișcarea a reprezentat ultima mare acțiune prin care se încheie revoluția de la 1848 si spiritul revoluționar al generației pașoptiste. Putem avansa si o alta ipoteza mișcarea de la 1870 poate fi privita si ca un refuz al modernității, cu un pronunțat iz xenofob si antisemit.” Evenimentele din 8 august 1870 au fost cât se poate de serioase, în ciuda imaginii ulterioare, de care se face responsabil mai ales Caragiale. Grupul de revoluționari, care era organizat dinainte, cu luni bune, s-a îndreptat dis de dimineață in dimineață către localul Prefecturii, care a fost  ocupat iar Candiano-Popescu s-a autoproclamat prefect al județului, numind subprefecți în județ dar și funcționar fideli, luându-le jurământ de fidelitate. Zvonul pe care îl răspândea grupul de inițiați era acela că domnitorul fusese detronat la București și se formase un alt guvern, de către liberalii roșii. Rebelii s-au îndreptat apoi către cazarmă, unde l-au somat pe maiorului Polizu să predea armele mulțimii (estimată cam la 3.000 de oameni). Aceasta nu a crezut telegrama privind detronarea lui Carol I, falsificată de Candiano-Popescu și i-a spus că-și va apăra cu arama în mâna cazarma. Cum rebelii nu dispuneau de prea multe arme (mai multe zeci de săbii!), au plecat. Candiano a trimis o telegramă unității de grăniceri de la Predeal, în care i se cerea să se deplaseze către Ploiești. Nici căpitanul acestei unități nu l-a crezut. După ocuparea Prefecturii, și eșecul de a prelua cazarma, mulțimea s-a îndreptat către Telegraf, modalitatea prin care se comunica în epocă, lăsând acolo doi revoluționari devotați, pe Ilie Trăsnea și Guță Grădinarul, pentru a controla obiectivul de o importanța strategică. Aceștia însă au început să celebreze victoria Rivoluției cam devreme, pierzându-i din vedere pe profesioniștii aparaturii. Care au dat de veste Bucureștiului despre rebeliunea care avea loc la Ploiești și nu au mai transmis mesajele lui Candiano-Popescu. A doua zi trupele venit din București au reinstaurat ordinea, fără vărsare de sânge, capii Rebeliunii alegând fuga sănătoasă. Alexandru Candiano Popescu nu avea să ajungă departe, fiind reținut la Buzău. „Lotul” de revoluționari republicani avea să fie judecat la Târgoviște și, spre stupoarea domnului Carol I, achitat, chiar dacă se credea că Târgoviște era un fief al conservatorilor.

Ideea comandării și instalării statuii ar fi avut-o fratele lui I.C. Brătianu, premierul acoperit de glorie, Dimitrie Brătianu, care a inițiat o chetă la nivel național, pentru a strânge banii necesari comandării statuii în Franța (cum altfel ?), considerată în epocă patria democrației și libertăților cetățenești. Plus republică în acel moment. Ideea era de a comemora nu Republica de la Ploiești (în 1881 foștii radicali liberali, roșii, se aflau la putere de cinci ani și aveau să mai stea până în 1886, devenind monarhiști convinși), ci mai degrabă lupta pentru drepturi cetățenești. În 1869 în ciuda strădaniilor puterii conservatoare de a-i intimida pe alegătorii cenzitari din Ploiești, aceștia aleseseră un deputat liberal.[2] La inaugurarea Statuii Libertății, primarul G.T. Grigorescu a dedicat primul toast Majestățile lor, Regele și Regina. Prefectul Furduescu a răspuns, în calitatea lui de reprezentant al Guvernului (liberal) în Prahova. Lucrurile se schimbaseră radical față de ziua de 8 august 1870. Lumea își reevaluase serios opțiunile, cotind-o ca la Ploiești. Tipic pentru Valahia și spiritul mioritic, Statuia a fost luată în zeflemea „de dușmanii Libertății”, considerându-se că a fost realizată după chipul soției primarului. Ploieștenii au cunoscut-o și sub numele de Madame Grigorescu/o. De fapt, ea este una din cele 400 de replici ale Mariannei franceze. Însă replică sa ploieșteană este mult mai decentă (și acoperită) față de suratele sale franțuzești! Putea I.L. Caragiale, fiu al Ploieștiului, să nu o menționeze în opera sa? Evident că nu. În „D’ale carnavalului” (1885) Mița o menționează „Jur pe tot ce mi-a rămas mai scump, jur pe Statuia Libertății din Ploiești, că are să fie o istorie!…(bate-n masă) A! Gelozie! Am să-i omor”

Nu numai statuia inaugurată cu mare fast în iunie 1881 a supraviețuit, dar chiar și localul liceului (Sfântul Petru și Pavel) unde s-a organizat banchetul (ironizat de Eminescu în Timpul) a rezistat și trecut prin învolburata istorie a Ploieștiului, fiind cruțat mai ales de bombardamentele din 1943-44 ale aviației anglo-americane care au distrus jumătate din oraș. În momentul de față găzduiește Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova. Și casa (de fapt mai degrabă palatul) lui Stanian s-a păstrat, fiind naționalizată după 1948 și transformată în Casa Căsătoriile, retrocedată în 2010 iar acum în plin abandon și degradare. În această casă a stat și regele Carol I. Ploieștenii sunt foarte mândri cu această istorie (chiar dacă o cunosc mai puțin) Există străzi care poartă numele lui Candiano-Poescu, G. T. Grigorescu, Radu Stanian. Numele lui Candiano-Popescu și Stanian au fost atribuite unor școli generale, iar Stanian are o statuie amplasată într-un scuar, în apropierea Bulevardului Independenței (cel unde se mai păstrează urme ale frumosului oraș de altă dată). Singura personalitate politică prahoveană care beneficiază de acest privilegiu, restul orașului fiind împănat de statui ale unor personalități naționale (Cuza, I.G. Ducă, Iorga- numia Carol I nu și-a făcut locul în Ploiești, o răzbunare târzie a puterii neocomuniste de după 1990). Fosta Cale a Câmpinei, demolată și reconfigurată de regimul comunist, a fost numită, previzibil, Bulevardul Republicii. Care republica, greu de spus, cea inexistentă a lui Candiano-Popescu, cea comunistă sau de democrată?

Statuia fiind amplasată lângă primărie, în centrul orașului, a reprezentat un punct important pe harta simbolică a Ploieștiului, asistând la evenimentele istorice ale orașului. Care nu au fost puține, capitala Prahovei având o mare importanță economică în Vechiul Regat dar și în România interbelică (numai pe Geo Bogza nu l-a impresionat deloc). Statuia a asistat la ocuparea orașului de către germani în noiembrie 1016. Divizia a 7-a infanterie care a intrat prima în Budapesta a fost întâmpinată de ploieșteni lângă Statuia Libertății în noiembrie 1919, odată cu întoarcerea triumfală din campania anului 1919. Statuia a rezistat și bombardamentelor din al Doilea Război Mondial, păstrată de comuniști dar care au reconfigurat aproape întreagă zona centrală (doar Palatul de Justiție din perioada lui Carol al II-lea, actualul Hotel Central și Catedrala Eroilor Prahoveni au scăpat[3]). Nu se putea un loc mai potrivit pentru a demonstra împotriva dictaturii comuniste decât fața Statuii Libertății! Căci regimul roșu a reinterpretat întreaga narațiune istorică în cheie proprie, iar momentul de la 8 august 1870 s-a transformat în lupta poporului unit împotriva monarhiei și regimului burghezo-moșieresc. 

Paradoxal este că în final marele dramaturg I. L. Caragiale a învins și a luat locul statuii, pe care a persiflat-o în nenumărate rânduri și locuri, căci Primăria Ploiești a amplasat un grup statuar simpatic (Caragiale admirându-le pe cele trei grații și zurbagiul Goe) în timp ce Statuia Libertății, veche de aproape un secol și jumătate a fost exilată într-un rod, complet inaccesibilă publicul, dar, prin forță împrejurărilor, tot lângă sediul Primăriei, care s-a mutat într-o clădire nouă și impersonală, lângă rond. 

Efortul celor doi autori este remarcabil și nu ne referim neapărat la asamblarea unor informații istorico-literare, unele inedite, dar mai degrabă în reușita editării unui album care conține  nu mai puțin de192 de fotografii color sau alb negru. Fără sprijinul autorităților locale, se înțelege. Sau al unui enigmatic Centru Județean de Cultură. Banii se păstrează pentru chestiuni mai importante.

[1] Statuia Libertății. O istorie republicană ilustrată. Ediție aniversară, Editura ATOM, Ploiești, 2020.

[2] În acea perioadă, Guvernul care organiza alegerile repurta victorii pe line, violența fiind un argument convingător.

[3] Diabolici cum îi știm, comuniștii au masacrat vizual frumoasa catedrală, construind în imediata apropiere un bloc cu exact 7 etaje.

CODRUȚ CONSTANTINESCU este istoric și scriitor. Volume publicate: Studii irlandeze (Institutul European, Iași, 2006) Enervări sau despre bucuria de a trăi în România (în colaborare cu Mirel Bănică, Polirom, Iași, 2007) Mirajul utopiei. Călătoriile în URSS, între control și propagandă  (Vremea, București, 2013) Viața și moartea în Gulag (Vremea, București, 2015) Epistolar genevez (Vremea-2016) Pe urmele celților. Peripeții și istorii irlandeze și scoțiene (Vremea, București, 2017) Pedalând prin viață.  Jurnalul unui biciclist de cursă lungă (Vremea, București, 2018), “Din mărturiile unor contemporani la făurirea României Mari” (Ploiești, 2019).