Nimic din ce a fost nu va mai fi la fel…
Ziua toridă se stinge trandafirie în apus, luna plină e grăbită să apară. Pe cer distanțele sunt clipe.
Dumnezeu este o apă limpede curgătoare.
Pe câmp se văd paiele rămase palide și triste de la atâta așteptare, o să prindă o altă formă, un paralelipiped sau un cilindru gros, hrana rumegătoarelor, a celor care merg fără încetare, se așază doar când e ora, la umbra somnului, fără gânduri, fără tulburare și fără teamă de moarte.
Nimic din ce a fost nu va mai fi la fel, așa cum nimic din istorie de fapt nu s-a repetat decât pentru a oferi viețuitorilor un decor miraculos în care să-și ducă viața, să o simtă pe pielea lor, să arunce asupra ei toate gândurile și sentimentele în speranța iluminării. Unii au descoperit sinele profund și etern, cosmosul simultan din inimă și din afara ei, libertatea fără de margini și aerul limpede, apa, focul cel fără de teamă. În clipa descoperirii au înțeles că nimic nu e de schimbat și că totul e bine așa cum e orânduit, pricepând că nu pierd nimic din ce nu poate fi pierdut.
Eternitatea nu e în expansiune nici nu se contractă.
Bărcile de salvare se făcuseră foarte mici sau poate că era iluzie optică, sufletul lui Samuel se ridicase și de acolo din văzduhuri vedea totul dintr-o privire. Moartea lui era un fapt obișnuit și care nu sublinia nimic. În tragediile antice toată lumea moare până la final, lanțul fragil al existenței, al cauzei și efectului sau al predestinării, se rupe încet încet eliberând din valea plângerii, rând pe rând, eroi, regi, regine, fii și fiice, oameni obișnuiți, toată suflarea.
Zeii nu mor.
Ei, stăpâni vinovați, rămân în pustiu să numere firele de nisip și să rearanjeze întâmplările.
*
După amiaza recepției.
Covorul roșu, lung, forfotă plăcută, conversații foșnitoare prin toate colțurile, muzică ambientală. Eliza îmbrăcase o rochie albă din tafta, arăta ca o mireasă picată din senin la nunta greșită, își căuta un loc în care să se fixeze cu un pahar de șampanie în mână. Nu știa pe nimeni, de fapt nu îi era clar nici de ce fusese invitată. Aburii alcoolului transformaseră evenimentul în ceva fără miză. Oamenii în grupuri mari sau mici arătau ca niște pinguini simpatici care se balansau în conversații, plescăiau, râdeau, tropăiau ușor pe parchetul lucios. Să nu îți găsești locul, să râzi, să plângi, să pleci, să împletești coliere și brățări, Elizei i se învârteau în minte gândurile: Uituca, așa mi se spunea, dar când, unde?
La un moment dat o mână a prins-o ferm de cot și a împins-o afară spre terasă. Eliza nu s-a opus. S-a trezit pe o bancă în fundul curții, în fața unei tufe de trandafiri, lângă un pâlc de păsări flamingo din bronz risipite prin iarbă.
– Lumi paralele, cică nu există, a zis Laugheiður.
– Ba se spune că uneori își fac simțită prezența, a replicat Guðrún.
Eliza râdea înfundat.
– Dacă te-ai auzi Matilda ai da de dracu, s-a enervat Laugheiður.
– Serios!?
– Stați așa, a zis Eliza. Ce căutați pe strada mea? Parcă locuiați în Islanda…
– A ta!? s-a mirat Guðrún. E a noastră a tuturor. Așa a zis Samuel când a plecat. A lăsat și un testament. Tuturor femeilor din viața mea, și te asigur că nu au fost puține…Islanda!? O, nu, e prea frig.
– Eu nu locuiesc aici….stau la câteva case mai încolo….pe strada….
– Hai că mă faci să râd. Pe insulă nu există străzi clasice, doar culoare de nisip, suntem de fapt pe o imensă plajă.
– Și grădinarul? s-a îmbujorat Eliza.
– Matilda l-a concediat pentru purtare nepotrivită.
– Dar, Guðrún, bietul băiat nu a făcut nimic….
– Mai avea puțin și ieșea un dezastru. Se îndrăgostise de tine.
– Nu cred…, a roșit Eliza.
– Șampanie cineva? a ridicat vocea Laugheiður. Ajută la înțelegerea lumilor paralele, și s-a pus pe un râs isteric. Există momente când lumile se deschid și poți privi prin mici fante către dincolo. Peste tot e dincolo, nu știu cum să vă explic. Noi am decis să rămânem unde e frumos. Depozitul de cartofi era mult prea auster pentru pielea noastră fină și apoi ne-am gândit că viața merită trăită doar în deplină splendoare. Strada Skólavörðustígur și-a pierdut farmecul odată cu invazia turiștilor, pe vremuri găseai cafea bună, mai ales pe la cafenelele vechi, apoi a venit marea pauză, lumea s-a oprit în loc, s-au închis toate negoțurile fine de pe stradă. Ce să mai facem acolo? Ghețurile veșnice nu o să ne încălzească picioarele. Mai ții minte? Mulțumește-te cu puțin, puțină cafea, puțină dragoste, puțini prieteni. Are și frigul șarmul lui, cineva tot o să vină să-ți încălzească picioarele. Acum nu mai are cine.
– Nu știu….a lăsat Eliza ochii în pământ. Iubirea e o compresă convenabilă. Celelalte fete unde sunt?
(fragment de roman în lucru)
ALINA GHERASIM – n. 1973, București, Membru al Uniunii Artiștilor Plastici din Romania secția Pictură; 1992–1998 Universitatea Naționala de Arte București Clasa profesor pictor Henry Mavrodin.
Activitate ca scriitoare – Cărți publicate
2016 – Cartea de proză scurtă “Femeia – valiză”, editura Oscar Print, 2016. Lansată la târgul internațional de carte Gaudeamus 2016.
2017 – Cartea de proză scurtă „Colonia de cormorani”, editura Oscar Print, 2017.
2017 – Romanul pentru copii „Noemi știe ea de ce”, editura Oscar Print, 2017
2018 – Romanul pentru copii „Noemi știe ea de ce e la Paris”, editura Oscar Print, 2018 Prezentare autor la librăria “La doua bufnite”, Timișoara.
2018 – Târgul Internațional de carte Gaudeamus – Lansare „ARMOR”, proză scurtă.
2019 – Heidelberg – Lectură publică. Roman și proză scurtă. Asociația A. I Cuza din Heidelberg
2019 – Târgul Internațional de carte Gaudeamus – Lansare roman „Liniște, începe apusul!”, editura Oscar Print