Varujan Vosganian (n. 25 iulie 1958, la Craiova) este economist, om politic, universitar și scriitor român de origine armeană. Este președintele Uniunii Armenilor din România (de la reînființarea acesteia în 1990) și prim-vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România (din 2005). Are o carieră politică de 31 de ani fiind, rând pe rând, deputat, senator, vicepreședinte și președinte de partid, ministru al economiei. În prezent, este vicepreședinte ALDE și exercită cel de-al șaptelea mandat de parlamentar ca deputat și membru al Comisiei de Buget, Finanțe și Bănci a Camerei Deputaților. Cărțile sale au fost traduse în peste 20 de limbi și au obținut numeroase premii literare. E suficient să amintim faptul că volumul său „Cartea șoaptelor” (Editura „Polirom”, Iași, 2009) a fost nominalizată pentru Premiul Nobel, bucurându-se de mare succes, atât în țară, cât și în strănătate. În dialogul de față, domnul Varujan Vosganian a răspuns, cu amabilitate, întrebărilor despre politică și cultură, literatură și responabilitate, dar și unora legate de pandemie sau corectitudine politică. 

Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Vosganian, acum câteva zile ați împlinit 62 de ani, o frumoasă vârstă la care poți, măcar pe fugă, să faci un bilanț (unii fac imediat după 40, odată cu criza vârstei de mijloc). Vă știu un om activ așa că nu cred că ați exagerat cu trasul liniilor. Cu toate astea cred că, totuși, ați stat puțin pe gânduri și ați aruncat câteva priviri în urmă, la drumul dumneavostră de până acum. Ei bine, cum vă apare? Ce ar spune adolescentul care ați fost despre scriitorul, omul politic, tatăl și soțul Varujan Vosganian? Ar fi mulțumit?

VARUJAN VOSGANIAN: Adolescentul din mine, cel de patruzeci de ani, al deplinei maturități, cel de acum, ce ar spune unul despre altul, ce ar face unul deosebit de celălalt? Mi-e greu să vă spun, pentru că eu îmi trăiesc toate vârstele deodată. Ceva din mine se schimbă, dar ceva rămâne neschimbat. Dacă ar fi să rezum într-o singură frază, aș spune că am trait o viață care merită povestită. Am trecut prin momente sublime, când credeam că totul e posibil, dar am avut și deziluzii amare. Am văzut moartea cu ochii, altădată moartea s-a mulțumit doar să mă privească. Am fost atras de mulțimi, mi-a plăcut să fiu în mijlocul lor și să le vorbesc, dar am fost captivat și de spațiul intim, al reflecției și al creației. Mi-ar fi plăcut să fac mai multe lucruri, cui nu i-ar fi plăcut, dar viața, oricând privești în urmă, rămâne o poveste neterminată. Îmi privesc uneori fotografiile din vremea adolescenței. Nu cred că adolescentul care am fost s-ar socoti întru totul mulțumit de mine. Oricât aș încerca să-i dau măsura faptelor mele ar fi zadarnic, căci adolescența e vârsta la care unitățile de măsură lipsesc. Cât despre anii pe care i-am împlinit, ce altceva pot să spun decât că de aici înainte nimic din ce mi se va întâmpla nu poate fi socotit prematur.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Vă invit să apelăm, mai întâi, la scriitor așa că vă întreb: care este credința dumneavostră despre literatură? Trebuie să fie ea responsabilă? Azi, se scrie orice, oricum, iar valoarea este dată, mai degrabă, de topul vânzărilor și de marketing. Rețelele de socializare impun și ele gusturi (destul de abrupte, exhibiționiste, dubitabile), personaje, clasamente. Cum apreciați poza a ceea ce se întâmplă în câmpul literar de azi?

VARUJAN VOSGANIAN: Literatura este adevărata istorie a lumii. Nu există nimic care să se fi întâmplat pe Pământ care să nu se regăsească într-o pagină de literatură. Spuneam, de pildă, studenților mei de la Academia de Studii Economice că le-aș putea preda economia politică utilizând numai pagini de roman: Balzac, despre ascensiunea burgheziei, Zola, despre conflictele de clasă, Anatole France despre decăderea burgheziei etc.. Tot așa, la noi, Nicolae Filimon, Duiliu Zamfirescu, Ion Marin Sadoveanu sau Marin Preda. Literatura e cel mai bun manual de istorie. Nu există niciun sentiment, nici o stare sufletească pe care poezia să nu o fi cuprins în versurile ei. De altfel, adevărata istorie au făcut-o poeții, nu împărații sau generalii. Tot ce au clădit stăpânitorii națiunilor și comandanților de oști s-a risipit, ceea ce au creat poeții a rămas, de la tăblițele de argilă de la Ninive și papirusurile egiptene până la cărțile din teascurile lui Gutemberg și e-book-urile de azi. Hârtia s-a dovedit mai durabilă decât piatra, memoria frunzei e mai puternică decât memoria fierului. Din punct de vedere civic, un scriitor nu trebuie să fie responsabil pentru că e scriitor, ci pentru că e cetățean. Dar din punct de vedere moral, el este responsabil pentru că este scriitor. Literatura este prin definiție responsabilă, pentru că a scrie o carte este un act de responsabilitate. Să ne înțelegem, însă. Când vorbesc despre responsabilitatea morală a scriitorului, nu spun că el trebuie să fie un propagandist al binelui. De altfel, nici nu cred că a părtini binele și a-l face să izbândească e literatură. Eroii cărților nu trebuie să fie neapărat buni sau numai buni. De altfel, un portret reușit e cel pentru care nu ți-e destul un singur adjectiv să-l caracterizezi. Când știi dinainte cine învinge, nu mai faci literatură, ci propagandă. Tezismul te îndepărtează de artă. Corectitudinea politică ucide arta. Literatura nu trebuie să fie un îndreptar de morală, căci ea nu trebuie să pună nicio concluzie. Ca și corectitudinea politică, concluziile omoară arta. Scriitorul nu este judecător, ci martor. Când vorbeam de responsabilitatea morală a literaturii aveam în vedere faptul că scriitorul este ca martorul care jură cu mâna pe Biblie că va spune adevărul și numai adevărul. Scriitorul poate scrie despre eroi mincinoși, dar el nu are dreptul să mintă. Literatura este o mărturie despre lume și viață. De aceea, cel mai adesea, cărțile nu au un final fericit, pentru că lucrurile care se termină prea bine fie nu au fost povestite în realitatea lor, fie nu au fost povestite până la capăt. Iată cum văd eu responsabilitatea literaturii ca mărturie. Ca să înțelegem decăderea Imperiului Austro-Ungar nu trebuie să consultăm manualele de istorie sau documentele epocii. E destul să citim Castelul și Procesul lui Franz Kafka, Peripețiile bravului soldat Svejk de Jaroslav Hasek și Omul fără însușiri al lui Robert Musil și vom înțelege de ce imperiul s-a destrămat. Literatura responsabilă nu e cea care ține cu tot dinadinsul să te convingă, ci care te ajută să înțelegi. Responsabilitatea literaturii este să te ajute să te situezi în lume, să-ți găsești pe cerul tuturor propria stea polară. Cred că literatura este o secreție endocrină a umanității. Ea a existat dintotdeauna, s-a scris mereu literatură bună. În perioada internetului se scrie literatură bună de limbă engleză, de limbă franceză, de limbă rusă, de limbă arabă sau japoneză. Se scrie literatură bună în limba română. Câtă vreme există oameni singuri sau oameni care nu-și găsesc răspunsuri la toate întrebările pe care și le pun vor exista și cititori. Cărțile vor exista cât timp va exista omenirea. Ba aș putea spune că dacă omenirea va dispărea vreodată, ultima carte va dispărea după ce va dispărea ultimul om.

Laurențiu-Ciprian Tudor: O caracteristică a lumii literare românești actuale este, după mine, o desolidarizare de breaslă și o regrupare în entități mici, exclusiviste, care își au până și proprii critici (sau măcar bloggeri) care le justifică și le dau o oarecare legitimitate. Am și eu o viziune policentrică a culturii, dar nu credeți că noianul ăsta de opinii, de mesaje, de opțiuni, adesea antagonice, confuzează receptorul/cititorul pe care îl vrem capabil să aleagă bine și să vadă valorile autentice? Nu e necesară o ordine, o critică oficială? Cum facem lumină și cum aranjăm acest hățiș și acest haos?  

VARUJAN VOSGANIAN: Nu cred că suntem mai puțin solidari și mai polemici decât acum o sută de ani. E destul să parcurgi istoria Societății Scriitorilor din România, devenită Uniunea Scriitorilor și să vezi ce-a pățit, de pildă, cel mai ilustru dintre președinții SSR, Liviu Rebreanu, acuzat până și de delapidare de fonduri. Grupuri și grupuscule au existat mereu, unele au născut idei călăuzitoare, altele s-au irosit în dispute sterile. Deosebirea ar consta, totuși, în amploarea cu care au loc dezbaterile. Internetul e o arenă în care toate șoaptele se aud în Epidaur. Acesta e motivul pentru care există sentimentul că orice e permis, dezbaterile sunt mai aprinse și patimile mai dezlegate. Dar așa cum o muzică nu e neapărat mai bună dacă sonorul e dat la maximum, nici argumentele nu dobândesc în calitate dacă au mii de vizualizări. Receptorul nu va fi confuzat de internet dacă va avea discernământ. Să nu ne înșelăm. Nu mesajele confuzează receptorul, ci propria lipsă de repere. Cât timp el se va simți într-o stare de imponderabilitate morală, lipsit de repere, și va fi gata să urmeze cu ușurință asmuțeli și fanatisme, atunci el însuși va fi sursa propriilor confuzii și ambiguități. Resping orice ordine oficială și desfid critica oficială. E ciudat că tocmai eu spun asta, care am ocupat atâtea funcții oficiale, sau poate tocmai de-aia. Ceea ce este oficial creează selecții adverse și perverse. Dacă vrei literatură oficială scrii Codul lui Hammurabi sau Constituția României. Dacă vrei critică oficială, mai degrabă institui Consiliul Educației și Culturii Socialiste sau, după plac, Consiliul Educației și Culturii Capitaliste, cu cenzura aferentă, ca să nu mai pierdem vremea cu eufemisme. Nimic nu poate fi oficial în literatura autentică, fie ea poezie, proză, dramaturgie, critică sau eseu, ca să nu mai vorbim de jurnale. Literatura crește de jos în sus, ca iarba, nu vine de sus în jos, ca iedera.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Vosganian, cum ați descrie pe scurt politica românească? Sunteți activ politic de 31 de ani.

VARUJAN VOSGANIAN: Politica românească e un fel de a coase nasturele fără să faci nod la ață. Ați vrut pe scurt, v-am dat o descriere pe scurt.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Există ideea că omul de cultură/artistul nu ar trebui să se înregimenteze politic, că acest lucru va periclita creația și receptarea ei, că cel răpit de un destin creator (L. Blaga) va avea de pierdut, că va fi murdărit ș.a.m.d.. Ce părere aveți? Pe de altă parte, dacă omul de bine și inteligent, școlit, nu se implică lucrurile nu vor sta bine. Să nu uităm maxima lui Edmund Burke: „Pentru ca răul să triumfe, este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic”. Cum rezolvăm dilema?

VARUJAN VOSGANIAN: Nu-mi place cuvântul „înregimentat”. Eu cred că doar cei care acceptă să poarte o uniformă trebuie să se înregimenteze. Mie nu mi-a plăcut să port uniformă, am făcut armata, am depus jurământ pentru țară, dar n-am reușit niciodată să fiu un soldat disciplinat. Nu cred că poți fi creator dacă ești disciplinat. Cred, mai degrabă, în indisciplina creației. Am scris un roman, „Copiii războiului” în care vorbesc despre relația de-a dreptul faustică dintre om și uniformă. Iar dacă vedem politica drept un fel de a purta uniforma, nu pe piele, ci de-a dreptul pe cortex, atunci cred că un creator nu trebuie să se înregimenteze politic. Dumneavoastră m-ați întrebat, însă, ce-ar trebui să facă omul de cultură. Politica românească are mare nevoie de oameni de cultură. Se spune că poporul roman s-a născut creștin, asta nu e ușor de dovedit, dar nici de contrazis. Cert e, însă, că politica românească s-a născut din cultură. Mai toți oamenii politici de frunte ai Regatului au fost mari oameni de cultură. Unii au făurit școli naționale, alții instituții de cultură, au fost modele, prin educația lor. Kogălniceanu, Maiorescu, Take Ionescu, P.P. Carp, Xenopol, Haret, Ștefănescu Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, Goga, Iorga etc. etc..  Dintre diplomați Ion Ghica, Alecsandri, Blaga, Mircea Eliade etc.. Cât timp politica românească a fost făcută de oameni de cultură, România a făcut politică mare. În clipa în care politica a ignorat sau disprețuit cultura, ba chiar a utilizat-o ca un instrument al autorității, România a ieșit în afara propriei istorii, a pornit pe calea unui exil interior din care nici până azi n-a găsit ieșirea. De ce am intrat eu în politică? În 1990 credeam că e un început de lume și că renașterea va fi culturală, o largă emancipare a mentalităților. În anii aceia mai toți oamenii importanți din cultură s-au implicat în spațiul public, fie ca angajare politică, fie ca activism civic. Am avut în Parlament colegi precum acad. Caius Iacob, Ștefan Augustin Doinaș, Alexandru Paleologu, Ion Rațiu, Domokos Geza, Nicolae Manolescu, Ovidiu Genaru, Laurențiu Ulici, Adrian Iorgulescu, Răzvan Teodorescu, Nicolae Cajal, Adrian Păunescu, Stelian Tănase etc. etc.. În spațiul civic activau Ana Blandiana, Romulus Rusan sau Dan Grigore. Vedeam în tranziție un proces esențialmente cultural. N-a fost să fie. Dar asta nu înseamnă că nu așa trebuie să fie. Recuperarea politicului nu se poate face decât prin cultură. Nu neapărat prin creatori de cultură, dar prin oameni de cultură, adică aceia pentru care înălțimea cărților citite e mai mare decât înălțimea scaunului pe care stau.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Mai clar, dacă cineva drag (fiica dumneavoastră, să zicem) v-ar spune că dorește să intre în politică ce i-ați spune? Ați încuraja-o? Ce sfaturi i-ați da? 

VARUJAN VOSGANIAN: Glumind, putem spune că fiica mea are talent pentru politică, drept dovadă a devenit actriță. Am luat-o adesea cu mine în periplurile politice, a avut prilejul să cunoască personalități politice de pe toate meridianele. Dar nu am încurajat-o să facă politică. E o fire sensibilă, pune totul la suflet. Și e autentică prin vocația ei. Ori politica, astăzi, riscă să devină o formă de alienare, de înstrăinare, de inautentic. Capătă, adesea, forme grotești, precum în litografiile lui Daumier. Politica e un fel de poză de grup a nuntașilor, dar fără mireasă. E destul ca unul să fie beat. N-o să se spună că e nuntă cu bețivi, ci că e nuntă de bețivi. Poți să fii catalogat drept bețiv fără să fi băut niciun pahar. Așa că, până una-alta, dacă ai o vocație, alta decât cea politică, e bine, în ziua de azi, s-o urmezi pe aceea.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Pentru că am vorbit despre relația dintre politică și cultură, cum vedeți atunci subtema sensibilă a relației dintre artist și putere? 

VARUJAN VOSGANIAN: Relația dintre artist și putere trebuie să fie asimetrică. Puterea trebuie să ocrotească artistul, dar artistul nu trebuie să ocrotească puterea.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Apropo de fiica dumneavostră, actriță și regizor de film. De curând, Armine s-a căsătorit (știu pentru că suntem prieteni pe facebook). Ce i-a spus tatăl iubitor? Ce sfaturi i-a dat? Ar fi vrut tatăl ca ginerele să fie armean?

VARUJAN VOSGANIAN: Ca tată iubitor am încurajat-o, dar nu i-am dat sfaturi. În ce privește iubirea și căsătoria, fiecare și-o face cu mâna lui. Fiecare trebuie să fie stăpânul propriului destin. Ideea tragediilor grecești potrivit căreia zeii sunt cei care decid soarta noastră a fost o iluzie. Predestinarea asta poate fi adevărată doar în măsura în care ne inventăm propriii zei. Dacă în ce privește filosofia, probabil că de la vechii greci nu s-a mai inventat nimic, în ce privește tragedia, literatura s-a eliberat, din fericire, de captivitatea predestinării. Când filosofii vor să emoționeze, ei devin scriitori, încetează de a mai fi filosofi La fel de nepotrivit e când scriitorii vor să explice, în loc să emoționeze. Și tot așa cu părintele care nu se mulțumește să-și iubească odrasla, ci vrea s-o și îndrume, să-i dea sfaturi. Ca și în cazul predestinării zeilor, predestinarea părintească poate naște tragedii.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Vosganian, ce părere aveți (pentru că este proaspăt și doare) despre transformarea Sfintei Sofia în moscheie? Vă mărturisesc că pe mine m-a întristat mult și lipsa de reacție fermă a Europei față de acest gest populist și sfidător. Mi-am amintit, fără să vreau, de faptul că Occidentul nu s-a urzicat foarte tare nici când Brâncovenii erau martirizați (oferind, vorba lui Nicolae Steinhardt, „cea mai shakespeariană dramă din câte au fost vreodată în lumea toată”) și nici când avea loc genocidul armean. Chiar așa de mult ne temem că dau turcii…drumul la refugiați?

VARUJAN VOSGANIAN: Europa trăiește, de o bucată de vreme, într-o stare inexplicabilă de vinovăție istorică ce riscă să devină și vinovăție culturală. Europa pare că e de vină pentru creștinism, pentru cruciade, pentru marile descoperiri geografice, pentru conflagrații, pentru încălzirea globală. Trăim o formă stranie de complex european, tocmai pe continentul  care a fost secole de-a rîndul stindardul modernității și, mai apoi, al  democrației liberale. Deși Europa acoperă doar un petic de pământ pe planetă, este o minoritate demografică și, în multe privințe, chiar și economică, ne comportăm de parcă tocmai noi păcătuim prin abuzul majorității. Orice agresiune împotriva Europei, de la iconoclasmul anticreștin până la valurile necontrolate de emigranți, transformă Europa, în mod paradoxal, din victimă în agresor. Această culpă istorică pe care pare a o trăi Europa o face mai timidă în dezbaterile și disputele planetare. Cazul pe care îl evocați este doar unul dintre cele față de care Europa ezită să ia o poziție clară. Gestul lui Erdogan este o sfidare la adresa Europei (e prea mult să spunem: la adresa Europei creștine?). Câtă vreme există astfel de acte de dispreț la adresa valorilor europene, ideea aderării Turciei la Uniunea Europeană este un proiect ce trebuie ignorat. Și asta Europa trebuie s-o spună răspicat.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Apropo de genocidul armean. Atunci când am lansat împreună romanul „Copiii războiului” am discutat despre relația dintre „Cartea șoaptelor” și acest roman. Am reținut atunci că ați vrut ca el să fie un fel de cartea șoaptelor despre români. Eu am încercat să înțeleg acestă cheie în recenzia pe care am făcut-o. Vă rog, însă, să explicați dumneavoastră ce s-a întâmplat cu noi.

VARUJAN VOSGANIAN: Am prezentat, pe cinci sute de pagini, șaptezeci de ani de istorie românească, de la Al Doilea Război Mondial încoace. Mi-e greu să o fac în câteva rânduri. Istoric vorbind, poporul român a trăit mereu după regulile impuse de alții, istoria noastră a fost concavă, centrul ei de comandă a fost în afara granițelor. Marile noastre proiecte naționale au fost parte a unor proiecte deja existente sau convenite în plan internațional. Asta s-a întâmplat de la Capitulații și până azi. Națiunea română trebuie să-și asume propriul destin, asta e ceea ce-ar trebui să se întâmple de aici înainte. Iar în privința asta, aderarea la Uniunea Europeană este o șansă, și nu un obstacol. Lipsa, cel mai adesea, a asumării unui destin național a avut drept consecință neputința de a avea o evoluție organică. La 1848 a fost arsă Arhondologia cu toate tradițiile boierești și am luat-o de la capăt. După 1945 toți miniștrii României Mari (cu una sau două excepții) care nu avuseseră inspirația să moară la timp sau să se exileze au fost întemnițați și iarăși am luat-o de la capăt. După 1989 am luat-o iarăși de la capăt. Fiecare nou Guvern inventează roata. Fiecare legislatură își creează propriile elite (altimetrice, nu valorice), ponegrindu-le pe celelalte. Așadar, cuvintele cheie pentru națiunea română sunt destin național și evoluție organică. Și pentru că veni vorba despre elite, rar un popor ca al nostru care să-și distrugă elitele cu atâta entuziasm.

Laurențiu-Ciprian Tudor: O altă problemă acută, azi, este sminteala corectitudinii politice ce a cuprins America și Apusul. După dărâmarea statuilor, după declararea creștinismului, a muzicii clasice și chiar a matematicii (da, e de noapte minții!) ca forme de manifestare ale suprematismului alb, oare ce mai urmează? Ce credeți că dorește stânga radicală? Cui prodest tot ce se întâmplă? De unde acest antieuropenism?

VARUJAN VOSGANIAN: Fanatismele sunt ca molimele. Se nasc, cresc ca un iureș, lasă în urmă numeroase victime și, în cele din urmă, dispar. Așa s-a întâmplat și cu iconoclasmul, cu inchiziția, cu tribunalele poporului, cu antisemitismul, cu extremismele de stânga și de dreapta. Așa o să se întâmple și cu corectitudinea politică dusă dincolo de orice limită. Probabil că omenirea are un preaplin pe care, din când în când, trebuie să-l dea în clocot. Încă o pagină rușinoasă în istoria omenirii. Trebuie, totuși, să învățăm din lecțiile trecutului și să nu lăsăm această sminteală să ajungă să guverneze, pentru că atunci s-ar putea ca cei care vânează astăzi statui să nu se mulțumească doar cu asta și să ajungă să vâneze oameni. Or, dintr-astea am mai văzut.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Evident toate acestea se petrec pe fondul de panică al acestei pandemii. Nici aici lucrurile nu sunt tocmai limpezi de vreme ce manipularea a reușit să creeze două părți destul de contondente: cei care cred că nu există Covid-ul (și că totul este jocul Ocultei Mondiale care vrea să ascundă tehnologia 5G și să inventeze o nouă sclavie, una tehnologică) și cei care cred cu tărie că el există, panicându-se și invocând fermitatea. Din păcate între cele două categorii nu prea avem un strat de prudență și de moderație. Care este, domnule Vosganian, adevărul? Care este poziția dumneavostră?

VARUJAN VOSGANIAN: A nega o molimă care a făcut până acum peste șapte sute de mii de victime este o încăpățânare lipsită de noimă. A spune, în același timp, că molima aceasta va schimba felul de a trăi al oamenilor, că va răsturna paradigme, că nimic nu va mai fi cum a fost e o viziune apocaliptică ce nu face decât să inducă teamă și incertitudine. Nu-mi place că această epidemie a pus în discuție alternativa dintre autoritarism și nesiguranță. Nu ne putem adăposti în brațele autoritarismului împotriva niciunui pericol, istoria ne-a învățat că autoritarismul este cel mai mare dintre pericole. Orice măsură care ignoră sau substituie drepturile omului, chiar și cu măsuri profilactice, ajunge, până la urmă să se îndrepte împotriva omului. În opinia mea, măsurile luate pentru limitarea răspândirii virusului Corona au fost disproporționate în raport cu amploarea epidemiei. Suferințele și pericolele născute din măsurile de limitare a pandemiei sunt mai mari decât cele provocate de pandemia însăși. Ciuma bubonică n-a schimbat cursul istoriei. Nici gripa spaniolă. N-o va face nici virusul Corona. Ne vom obișnui să trăim cu el, așa cum trăim și cu bacilul Koch sau cu hepatita C. Din păcate, apar exagerări și de o parte și de cealaltă. În România avem o atitudine oficială, rigidă și ideologizantă, care, ca orice poziție oficială, își găsește și propagandiștii de ocazie, ceea ce îngreunează calea unui dialog civilizat și o mai bună comunicare cu opinia publică.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Luând în calcul toate acestea, care credeți că vor fi costurile economice (și culturale) în viitor? Spre ce se îndreaptă lumea, Europa, România? Ne paște oare un nou război major?

VARUJAN VOSGANIAN: Nu cred că va fi război. Planeta e deja prea mică pentru un război atât de mare. O bătălie între armate ar fi o bătălie a Armaghedonului. Și, la urma urmei, de ce să lupte armatele, când un lap-top poate fi mai puternic decât o armată? 

Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Vosganian, haideți să încheiem zâmbitor. La ce să te aștepți când cunoști un armean? Care este cea mai mare calitate a lui? Dar cel mai mare defect? Comparativ, ce i-ați spune unui străin despre români?

VARUJAN VOSGANIAN: Despre armeni am scris multe lucruri în Cartea șoaptelor. Acest roman este considerat, chiar și în Armenia, o carte identitară pentru poporul armean. Și nu este întâmplător că un armean din Diaspora a scris Cartea șoaptelor și nu un armean din Armenia, căci numai cineva care trăiește departe poate ști ce înseamnă dorul de țară. Eu întâi spun că sunt armean și apoi dau bună ziua. Nu trebuie să mă judecați greșit pentru asta. Dimpotrivă, trebuie să aveți încredere în mine și în cei ca mine, pentru că vrem să rămânem noi înșine. Dacă aș încerca să ascund glasul sângelui și taina botezului meu, abia atunci aș fi un renegat și nu aș merita respect și încredere. Armenii din România au fost cetățeni loiali ai României. Ei nu uită că în momentele grele din istoria lor, poporul român le-a fost alături și pământul românesc le-a fost adăpost. Armenii au avut o contribuție însemnată în cultura și civilizația românească. Dau un exemplu, aproape la întâmplare: medicina. Iacob Iacobovici a fost făuritorul școlii românești de chirurgie. Ana Aslan a creat școala românească de geriatrie, Dumitru Bagdasar a fost întemeietorul școlii românești de neurochirurgie, Ervant Seropian a creat școala românească de alergologie, Levon Mirahorian pe cea de parapsihologie, Krikor Pambuccian a fost unul din marii anatomopatologi români. Eu vorbesc limba armeană, am și fost mulți ani profesor de limba armeană la școala duminicală a comunității noastre. Dar sunt scriitor de limbă română. E modul în care îmi manifest recunoștința pentru faptul că, acum un veac, străbunicii și bunicii mei au fost primiți aici. România a fost primul stat din lume care și-a deschis porturile pentru apatrizii armeni, supraviețuitori ai genocidului armean. Cât despre noi, românii, i-aș spune unui străin așa: pe un român poți să-l iubești fără să te temi. Îți va răspunde la fel.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Acum, aș vrea să vă invit să vorbim despre poezie sorbind cea mai bună cafea armenească din lume. Unde ar trebui să mergem? Și…ce mi-ați spune despre poezie? Ar trebui să se audă pe fundal un duduk?

VARUJAN VOSGANIAN: Cea mai bună cafea din lume o făcea bunicul meu. A pregăti cafeaua era un ritual inițiatic. A bea cafeaua cu musafirii, după amiază, pe perne moi, era cea mai senină și înțeleaptă formă de comuniune. Duduk-ul este un instrument miraculos. Odată cu sunetul principal se aud și armonicele, așadar sunetul se aude odată cu ecoul lui, toate clipele se adună într-o singură clipă. Se spune că melodiile cântate la duduk sunt triste, dar nu este așa. Duduk-ul este un instrument melancolic, iar melancolia o simți după ceva ce a fost frumos. Un om melancolic e un om norocos, a avut o viață care a meritat trăită. Despre poezie v-aș spune că e în tot locul, în miresmele pe care le respirăm, în deliciile pe care le degustăm, în buzele pe care le sărutăm. Poezia e arborele lumii, noi poeții nu suntem decât umili culegători ai fructelor lui.

---

Laurențiu-Ciprian Tudor, născut în 1973 la Brașov, este poet, eseist, jurnalist cultural, sociolog, trainer și educaționist. Este membru al Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România din 2014. A iniţiat şi coordonează, din 2007, împreună cu poetul Adrian Munteanu, Grupul de litere-sunete-şi-culori “Caii verzi de pe pereţi” din Braşov care organizează evenimente culturale. Este secretar de redacție la Revista literară “Libris” din Brașov. A debutat publicistic și editorial în anul 2003. A scris până acum 7 volume de poezie: “Teama de cerc şi fuga după aripi” (2003), “Memoria clipei sărutate – 70 cupidopoeme” (2004),“Apostolul verilor” (2007), “Capul cu păsări” (2012), “Nervi” (2014), “Licantropia poftei – poemele vârstei de mijloc” (2017) și “Jurnal de cuplu. A Couple’s Diary” (2019), volum bilingv, traducerea în limba engleză fiind realizată de poetele Liliana Ursu și Tess Gallagher. Pe lângă acestea este semnatarul a două cărți de dialog: “Adevărul are coaja tare – convorbiri cu scriitorul Daniel Drăgan” (2009) și  “365 de lămuriri în compania lui Laurențiu-Ciprian Tudor” (2019), un volum realizat împreună cu scriitorul și diplomatul Teodor Baconschi. Laurențiu-Ciprian Tudor este prezent în antologii și are numeroase apariții în revistele culturale din România (interviuri, poezie, cronică literară). În 2015 primeşte, din partea Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România, Diploma de excelenţă pentru evenimentul literar al anului 2015 (pentru organizarea primei ediţii a Taberei de poezie BRAȘOAVE), iar în 2018 i se decernează Premiul CARTEA ANULUI al Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România pentru volumul “Licantropia poftei – poemele vârstei de mijloc”.