Șah la rege sau despre arta strategiei

Apariția acestui volum („Despre marea strategie”, publicat la Polirom în cursul acestui an) în palmaresul lui John Lewis Gaddis  – profesor de istorie la Yale University și director fondator al Brady-Johnson Program in Grand Strategy – nu este deloc nici surprinzătoare, nici întâmplătoare, dacă privim la backgroundul său universitar și onorific (în anul 2005 i-a fost decernată medalia National Humanities, iar în 2012 studiul său referitor la George F. Kennan a primit premiul Pulitzer pentru biografie.) Dincolo de erudiție și de o capacitate de analiză impresionantă,  Gaddis este și posesorul unui stil dinamic și plin de charm – toate calități valorificate din plin în contextul acestui volum referitor la strategie, apărut în urmă cu doi ani și intitulat, cu pretenții oarecum exhaustive, „On Grand Strategy”.

Sursa acestui volum (tradus în limba română de Dan Sociu – „Despre marea strategie) rezidă atât într-o provocare – dacă apăruseră deja lucrări intitulate „Despre război” (Clausewitz) și „Despre tiranie” (Snyder) se impunea și o carte dedicată artei strategiei  – cât și în cursurile referitoare la subiect pe care Gaddis le-a susținut cu câteva întreruperi, începând cu anul 1975. Gaddis și-a luat libertatea – de altfel, seducătoare de dragul postfactualului și al demonstrației – de a sfida logica și cronologia și de a suspenda anumite constrângeri metodologice. Prin urmare, deși năucitor pentru cititor la prima vedere, asistăm la dialoguri între Sfântul Augustin și Machiavelli sau între Clausewitz și Tolstoi. Și totuși, demonstrația nu își pierde cu nimic din suplețe de dragul eschivei în zona ludicului.

Ce presupune de fapt această mare strategie – sintagmă în jurul căreia este construită cartea și în care adjectivul „mare” presupune de fapt valoarea intrinsecă a mizei? – Marea strategie este, așa cum menționează autorul, „alinierea unor aspirații potențial nelimitate la capacități în mod necesar limitate. Dacă urmărești scopuri care îți depășesc mijloacele, atunci, mai devreme sau mai târziu, vei fi nevoit să-ți restrângi scopurile ca să corespundă mijloacelor tale.” În fond „nu vei avea o strategie până nu conectezi aceste puncte în cadrul situației în care te afli” conchide acesta spre finalul volumului.

Orice mare strategie presupune o planificare elaborată care să anticipeze eventualele surprize. Un mare avantaj care ar putea fi valorificat ar fi ca, în cazul unui război, strategia să fie încredințată liderilor înzestrați cu spirit scrutător (și nu creator), mai curând cuprinzător (decât specializat), mai degrabă ponderat (decât temperamental).  Elocvente din această perspectivă, sunt cele două exemple – Xerxes și Napoleon – care, deși comandanți celebri – au eșuat atunci când au încercat să își intimideze și să își subaprecieze adversarii și au desconsiderat orice altă abordare a războiului: „Bătălia de la Termopile și cea de la Borodino au arătat că grecilor și rușilor nu le era frică. Bătălia de la Salamina și cea de la Tarutino au arătat că acum le era frică și persanilor și francezilor.” Altfel spus, șansa lor de a da șah la rege a fost anulată de limitarea vederii periferice și de pierderea forței deși circumstanțele erau evidente că se îndreaptă, fiecare în felul propriu, către un dezastru iminent. Cu cât vorbesc mai mult – afirmă autorul – cu atât se controlează mai puțin și ajung să vorbească tare și răspicat doar pentru a-și demonstra doar lor că au dreptate. Și totuși – ce trebuie să faci ca teoria invincibilității (alimentată adesea iluzoriu, din construcții verbale nefondate) să nu „se înalțe prea mult”, atât de mult încât să nu oculteze realitatea evidentă? – Nimic altceva decât „să nu îi ceri prea mult” – pare să conchidă autorul (ca și Clausewitz, teoreticianul războiului înaintea sa), pentru că este „nesăbuit” să deduci din orice realitate particulară „legi universale care să guverneze fiecare caz în parte, cu neglijarea tuturor perturbațiilor întâmplătoare.”

Dincolo de Hellespont, lucrurile par să se agite prin 480 î. Hr., și deși „marea este calmă și  Xerxes e mulțumit” la un moment dat „izbucnește în lacrimi” – ne povestește într-o manieră ludică autorul în debutul volumului, pentru ca două pagini mai târziu să insereze un subtil joc speculativ (cu inserții analitice care amintesc de pariul lui Pascal) în care Artabanus, sfetnicul său, îi ține o prelegere despre arta de a câștiga cu minimum de resurse și de riscuri. Platformele de strategie sunt net diferite încă de la debut: Xerxes – „Dacă încerci să anticipezi totul, riști să nu realizezi nimic.” Artabanus – „Dacă nu te pregătești pentru tot ce s-ar putea întâmpla, lași loc ca o parte din acele lucruri chiar să se întâmple.” Pledoaria și argumentul în favoarea sau defavoarea beligeranților continuă pe parcursul a zece capitole, autorul ajungând, în cele din urmă, de la Xerxes la Roosevelt. „Xerxes nu își putea îngrădi ambițiile, în vreme ce Artabanus nu își putea îngrădi fricile: amândoi au cedat, în moduri diferite. Pericle a trecut de la toleranță la represiune într-un singur discurs, iar Atena a făcut curând la fel. Octavian a avansat învățându-se să se stăpânească. Antoniu a decăzut pentru că a uitat să facă asta. Augustin și Machiavelli au lăsat posterității mâna grea și pe cea ușoară cu care Filip și Elisabeta au modelat lumi noi diferite. Napoleon și-a pierdut imperiul luând aspirațiile drept capacități; Lincoln și-a salvat țara pentru că nu a făcut această confuzie. Wilson constructorul și-a dezamăgit generația; Roosevelt jonglerul a depășit așteptările generației sale.” Mult mai târziu, prin 1936, F. Scott Fitzgerald conchide că arta strategiei presupune o viziune care să îmbine, postfactual, ceea ce Xerxes și Artabanus ar fi gândit individual, respectiv „capacitatea să ai în minte concomitent două idei opuse și să fii încă în stare să funcționezi.

 Succesul, șahul la rege realizat din minim de mutări ar fi fost mult mai lesne de realizat pentru liderii implicați în strategiile militare dacă – și aici speculează admirabil Gaddis – Xerxes l-ar fi cunoscut pe Berlin, iar Lincoln ar fi citit câteva pasaje din romanul lui Tolstoi  „Război și pace” -„Testul unei teorii bune constă în puterea acesteia de a explica trecutul, fiindcă numai dacă îl explică ne putem încrede în ceea ce ne-ar putea spune despre viitor.”

E important să recurgem la esență – la o contragere, fie ea și severă, a evenimentelor petrecute în timp – pentru a scuti auditoriul de încărcătura complexă care acoperă detaliile – afirmă autorul și conchide mai departe „teoria, când este concepută ca o distilare, te scutește de la a fi nevoit să le asculți pe toate iarăși. Nu ai timp de așa ceva când te duci la luptă sau în orice alt domeniu de activitate tensionat. (…) nu poți să rătăcești pur și simplu, ca Pierre al lui Tolstoi la Borodino.” Se pare că – indiferent cât de mult am specula în zona logicii – nu putem vorbi despre o mare strategie în absența cunoașterii (temeinice) a trecutului și, în mod special, a momentelor cruciale în care s-a rescris istoria unor armate sau a unor țări. În fond, o mare strategie, o bună judecată, presupune atât o menținere a echilibrului care necesită adesea regândirea unor ipoteze principale cât și „păstrarea perspectivei noastre existente asupra lumii.” Prin urmare, dincolo de o expunere sintetică a trecutului, de o teorie, care ar mai fi un ingredient sine qua non pentru o strategie reușită, pentru a da șah la rege? – improvizația, ne transmite fără ezitare Gaddis. care presupune nu doar „să inventezi pe parcurs” ci și „să ai în minte o gamă de opțiuni (…) bazate pe învățăminte câștigate cu trudă de la cei care au parcurs drumul înaintea ta.”

O ultimă discuție din volum este cea referitoare la raporturile pe care le are/le-a avut ideea de strategie de „mare strategie” cu dreptatea, cu războiul și, mai nou, cu corectitudinea politică. Ce grad de compatibilitate poate exista între echitate și libertate dacă ambii termeni sunt implicați în construcția a ceea ce autorul numește a fi marea strategie? Discuția nu pare să se închidă în finalul cărții și multe dintre interogații rămân încă în dezbatere. John Lewis Gaddis ne propune un volum scris într-un stil ludic, bazat pe surse complexe, argumentat cu eleganță, dar care, în pofida familiarității autorului, se adresează mai degrabă specialiștilor (sau măcar celor cărora nu trebuie să li se mai spună cine au fost învingătorii de la Termopile, Borodino sau Waterloo) și care vor să exploreze și o viziune alternativă a unor evenimente istorice.

John Lewis Gaddis, Despre marea strategie, Editura Polirom, 2020, traducere de Dan Sociu, 312 p.

Notă: Acest text a fost publicat în premieră în revista România literară, nr. 24/2020.