Ce înseamnă scrisul pentru dumneavoastră? V-ați dorit dintotdeauna să fiți scriitoare?

Bună ziua, Simona! Îți mulțumesc pentru interesul arătat pentru povestea lui Alice Hart și pentru că ai găsit timp să-mi iei un interviu pentru cititorii voștri. Să scriu a fost un țel pentru mine. Mi-am dorit să fiu scriitoare de când aveam trei ani, așa că am crescut și am trăit știind întotdeauna că scrisul este una dintre chemările sufletului meu, și asta nu s-a schimbat niciodată. A fost întotdeauna o parte a identității mele.

Ați lucrat într-o comunitate indigenă îndepărtată din deșertul australian și ați predat cursuri de scriere creativă în același timp la Universitatea Lancaster și unor femei din închisori. Prin urmare, latura voluntară, altruistă, este vizibilă – întrebarea mea este: de unde vine această înclinație socială?

Din fire, am fost întotdeauna curioasă și atentă. Încă de când eram fetiță visam să am o viață bogată în experiențe diverse. Eu și familia mea am călătorit foarte mult când eram copil, ceea ce mi-a dat darul de a avea un puternic interes pentru alte culturi, diferite de a mea,  și  dorința de a învăța și de a-i înțelege pe ceilalți. Am învățat să-mi deschid inima, să mă gândesc dincolo de propriile privilegii și experiențe, să ascult și să învăț de la ceilalți.

Drepturile copilului și ale femeii, violența în familie, abuzul fizic și psihic sunt subiecte găsite în romanul dvs. De ce sunt necesare aceste subiecte în literatură?

Pentru mine, a scrie ficțiune înseamnă a scrie adevărul emoțional. În procesul meu de scriere sunt foarte inspirată de Tom Spanbauer care spune: „Ficțiunea este minciuna care spune adevărul-adevărat”. Ca scriitor de ficțiune mi se oferă distanța necesară pentru a putea spune povești pe care altfel nu le-aș putea explora. Ca cititor, ficțiunea îmi oferă posibilitatea de a simți în felul meu experiențe de viață pe care nu le-aș putea trăi niciodată în realitate. În felul acesta, poveștile ne leagă și creează empatie, astfel încât să ne putem înțelege reciproc mai bine și să ne deschidem mințile spre modul în care, în ciuda diferențelor dintre noi, suntem cu toții totuși legați.

În ce măsură dramele din copilărie ne urmăresc?

Mi-a luat ceva timp, până când am trecut de douăzeci și ceva de ani, să înțeleg că suntem formați de lucrurile care ni se întâmplă în copilărie, să înțeleg cu adevărat că toate etapele vieții noastre determină cine suntem în prezent. Într-un fel nelămurit mie, crezusem că este posibil să mă despart de părțile vieții mele prea greu de reținut, prea lipsite de speranță, prea traumatice și fără soluție. Dar am învățat: acele părți, acele povești pe care le ignorăm ne urmăresc oriunde mergem, în comportamentul nostru, în modelele noastre de gândire, în abilitățile noastre de a ne iubi pe noi înșine și pe celălalt. Iar să le înfruntăm este modul în care ne găsim puterea personală. Brené Brown o rezumă atât de bine: „Controlează povestea sau ea te controlează“.

Ați scris un roman despre eliberarea de trecut și despre speranța într-o viață mai bună. Dar, în același timp, este și un roman de dragoste?

Este categoric un roman de dragoste. M-am gândit adesea la povestea lui Alice Hart ca la o declarație de dragoste. Către femei, către copilărie, către  natură, către încercările noastre de a da ce avem mai bun și către puterea poveștilor. Către modul în care poveștile ne pot defini, ne pot alina, cum ne pot face rău, ne pot orbi și, în final, cum puterea propriilor povești ne poate elibera.

Cât contează curajul în reușita de-a lungul vieții?

Ceva la care m-am gândit foarte mult în ultima vreme este că experiența de a fi curajos, care pentru mine înseamnă rezistența în fața fricii, nu e întotdeauna ceva plăcut sau de dorit. A-ți ține firea în fața fricii este greu, provocator și înfricoșător. Cel mai adesea  mă simt emoționată și, uneori, simt că am fost schimbată de curaj. Să scriu povestea lui Alice Hart a fost în mare parte foarte greu și mi-a trebuit mai mult curaj artistic decât știam eu că am. În funcție de ceea ce înseamnă succesul pentru fiecare dintre noi, iubesc ideea lui Glennon Doyle că noi, cu cât suntem mai curajoși, cu atât suntem mai norocoși. Îmi amintesc de asta în fiecare zi în timp ce lucrez la următorul roman.

De ce avem nevoie de literatură? Literatura – dincolo de valoarea sa estetică – are o funcție socială? Ne ajută să ne educăm? Ar trebui să o avem în vedere?

A spune povești este un act definitoriu care ne-a făcut oameni încă de la începutul timpului. Tot ceea ce caută sufletele noastre este în povestiri. Prin puterea poveștilor ne regăsim pe noi înșine, și reciproc, ne înțelegem experiențele trăite, trecutul și găsim îndrumări despre cum să ne trăim viața unică, frustă și prețioasă, așa cum ne-a îndemnat Mary Oliver. Poveștile creează empatie, legătură și înțelegere – și pentru toate astea am văzut o nevoie deosebit de mare în 2020. Nu vom fi niciodată despărțiți de povești.

Flori – ca titlu al romanului, ca titlu de capitol, ca pretext, ca subiect, ca metaforă, ca metatext – de ce flori?

Iris Murdoch a scris cândva: „Locuitorii unei planete fără flori ar putea crede că noi trebuie să fim nebuni de bucurie tot timpul fiindcă avem așa ceva împrejurul nostru.“ Acest sentiment de „bucurie nebună“ definește modul în care simt în legătură cu florile autohtone australiene, pentru că au o stranietate, o frumusețe, o raritate pe care nici un trandafir sau lalea nu le pot egala. Cresc și înfloresc în sălbăticie, în ținuturi adesea dure sau în condiții extreme, cum se întâmplă în deșertul central, ceea ce le conferă o calitate magică, și ne amintesc mereu că natura este cel mai mare maestru și artist. Am crescut înconjurată de flora australiană, dar am scris prima versiunea a poveștii lui Alice Hart în Marea Britanie. O parte din răspunsul la această întrebare este pentru că am vrut să-mi scriu drumul spre casă prin ele, să le cinstesc și să le onorez, să mă înconjor de ele.

În roman, Australia este un personaj în sine. Ce înseamnă cu adevărat pentru dumneavoastră Australia?

Este locul căruia sufletul meu îi aparține, locul în care m-am născut. Pentru mine peisajele sale, flora și fauna vor însemna întotdeauna acasă. În același timp, Australia va fi întotdeauna un loc în care sunt oaspete; strămoșii mei au sosit cu vaporul în secolul al XIX-lea, după colonizare,  și au acceptat terenuri de la guvernul englez, terenuri care, de fapt,  nu erau ale acestuia. Australia a fost casa celei mai vechi culturi neîntrerupte de pe Pământ, vreme de 60.000 de ani. A fost mereu și va fi întotdeauna un pământ aborigen.

Cine a inspirat personajul Alice?

Alice nu a fost inspirată de nicio persoană anume. Este un personaj care a rezultat, în multe feluri, din experiențele mele în viață, așa cum sunt toate personajele din roman. Cât despre restul, este totul imaginație. Cred că orice roman sau piesă de muzică, artă sau dans provine din înțelegerea și experiența de viață a artistului, din imaginația lui unică. Imaginația este propria noastră amprentă mentală, specifică fiecăruia dintre noi chiar în cele mai fine moduri, deoarece niciunul dintre noi nu trăiește exact aceeași viață. Există o zicală populară printre scriitori: scrieți ce știți. Îmi place ceea ce spune scriitoarea Alice Hoffman ca răspuns la acest lucru – scrie ceea ce îți poți imagina.

Cunoșteați finalul din momentul în care ați început să scrieți sau l-ați construit pe parcurs?

Da! Înainte de a începe să scriu, știam cum se va încheia povestea lui Alice. Nu a fost ceva planificat, am avut doar o imagine clară în mintea mea din ultima scenă, și mi s-a părut atât de limpede că am știut că nu o voi ignora.

Cât timp ați lucrat la acest roman?

Am început să scriu Florile pierdute ale lui Alice Hart în august 2014, iar întregul proces de la primul cuvânt al primei versiuni până la ultimul cuvânt pe care l-am revăzut înainte ca editorul meu să trimită cartea ala tipar s-a încheiat în ianuarie 2018.

Ați scris romanul având un cititor ideal în minte?

Am avut mereu un citat de Toni Morrison pe biroul meu: „Dacă există o carte pe care doriți să o citiți, dar încă nu a fost scrisă, atunci trebuie să o scrieți.“ Mi-am amintit ce îmi place la istorisiri, în romane și am scris astfel, mai degrabă decât având în minte un cititor ideal. Când scriu, nu mă pot gândi la cel care va citi, pentru că altfel mă vor copleși frica și îndoielile. Așa că scriu din perspectiva a ceea ce iubesc în literatură, direct din inimă, și mă străduiesc să pun totul pe pagină, fără rețineri.

În momentul în care ați terminat cartea, cum v-ați simțit? Care a fost primul gest pe care l-ați făcut?

Am plâns! Mult! Am băut șampanie! Multă! Mi-am sunat partenerul și cel mai bun prieten și am plâns! Și am băut șampanie! Chiar multă!

Lucrați acum la o nouă carte?

Da. Următorul meu roman, Cele șapte învelișuri ale lui Esther Wilding, este o poveste despre exil și apartenență și despre cum să  avem parte de bucurie în mijlocul durerii, pentru că, adesea, poate fi cel mai puternic act al nostru de transformare și de întoarcere. Este vorba și despre femei care își revendică trupul, rezistă puterii opresive și se definesc prin alegere.

Ultima întrebare se referă la contextul actual, la realitatea aspră a acestei perioade: situația delicată cu care ne-am confruntat, această pandemie care a adus moarte, cum se vede prin ochii unui scriitor?

De-a lungul pandemiei, cu toate aspectele ei complexe dezvăluite și amplificate în 2020, de multe ori m-am gândit la cuvintele Octaviei Butler: „Singurul adevăr de durată este schimbarea.“ Am vorbit mult în acest interviu despre povești, conexiune și empatie. Văzut prin ochii mei, ca scriitor, Covid-19 este o catastrofală aducere aminte a inegalităților sistemice din lumea noastră și arată încă odată ce forță motrice este dorința de legătură, de conexiune a omenirii. De asemenea, s-a  văzut o dată în plus importanța legăturii noastre cu natura, importanța ocrotirii naturii și a semenilor noștri. În cele din urmă, pandemia a scos în evidență și ceea ce este mai bun,  și ceea ce este mai rău în umanitate, aspecte pe care le-am văzut în diferitele răspunsuri ale comunităților și ale guvernelor din întreaga lume. Ne-a arătat cine suntem și cine putem fi.