Cu ceva vreme în urmă vă prezentam fotografia inedită a locotenent-colonelului de securitate Ioan Șoltuțiu (n. 1918-d. 2009), fost locțiitor al comandantului Direcției a VIII-a Anchete Penale din MSS, respectiv MAI (sept. 1952-1957).

Astăzi a venit vremea să vi-l prezint pe cel care timp de 10 ani a deținut poziția de „bătăuș-șef”  al României, recte colonelul de securitate Francisc Butyka (n. 13 iul. 1920, mun. Cluj-Napoca, jud. Cluj-d. 16 febr. 1997, mun. Bucureşti), de profesie lăcătuș mecanic, absolvent a 7 clase primare și 3 clase de ucenici, provenit dintr-o familie numeroasă maghiară de țărani înstăriți, sergent dezertor din Armata maghiară (oct. 1944); mdp. din februarie 1945; secretar al Sindicatului Metalo-Chimic din Cluj (mai-dec. 1945); responsabil al Secției organizatorice a CJ Cluj al PCR (ian. – iun. 1946) și al Secției organizatorice a Comitetului regional Cluj al PCR (iul. 1946-mart. 1947); responsabil al Secției sindicale a CJ Cluj al PCR (mart.-mai 1948); responsabil al Secției organizatorice a CJ Someș al PCR (iun. 1948-ian. 1949); preşedinte al Comisiei de Verificare a Membrilor de Partid a Judeţeului Năsăud (febr. 1949-ian. 1950); instructor şi responsabil al Sectorului anchete și cercetări din cadrul Comisiei Controlului de Partid a CC al PMR (nov. 1950-iul. 1952); locţiitor (1 iul.-1 sept. 1952) şi şef al Direcţiei Anchete Penale din DGSS/MSS (sept. 1952-oct. 1953); şef al Direcţiei a VIII-a Anchete Penale din MAI (oct. 1953-1963).

Deși îi era subaltern lui Butyka, Șoltuțiu lucra direct cu Drăghici și Dej, fiind desemnat de CC să se ocupe de „cazurile speciale” – reglările de conturi din interiorul partidului (Pătrășcanu, Luca, Pauker etc.).

De prisos să mai spun că este pentru prima dată când chipul lui Butyka iese la suprafață.

Revenind la bestia din fruntea celei mai sinistre structuri a Securității.

Și despre biografia fostului ofițer superior s-au scris multe, dar nimeni nu i-a publicat până acum foto portretul.

Prin pumnii subordonaților săi au trecut mii de „dușmani” din interiorul sau exteriorul partidului (vezi de ex. supliciile la care a fost supusă Elisabeta Rizea de către maiorul Ioan Cârnu, anchetator penal de securitate la Direcţia regională MAI Piteşti, sau maltratarea a sute de studenți arestați în toamna anului 1956, cu prilejul protestelor organizate în siajul „contrarevoluției” din Ungaria).

După cum se știe, Butyka și Șoltuțiu au ajuns în fruntea Direcţiei Anchete Penale a Securității imediat după destituirea și arestarea foștilor șefi ai Direcției, respectiv colonelul de securitate Mișu Dulgheru și locotenent colonelul de securitate Tudor Dincă („mâna dreaptă” a lui Dulgheru), în contextul îndepărtării „deviaționiștilor” din conducerea Biroului Politic al CC al PMR (vara lui ‘52).

Butyka și Șoltuțiu fuseseră activiști de partid aduși în Securitate din aparatul de lucru al CC al PMR.

Dincă a scăpat ieftin. A fost pus în libertate după 6 luni de arest preventiv, fără a fi schingiuit în perioada cercetărilor. Ulterior, va fi mutat la arma Miliție și numit în poziția de şef al Direcţiei Anchete din Direcția Generală a Miliției.

Cu totul altfel au stat lucrurile în cazul lui Dulgheru, care a fost anchetat timp de 2 ani și ceva (1952-1955) și căruia foștii subordonați, conduși acum de Butyka, i-au scos toți din dinții din gură.

Detalii despre modul în care a fost reținut Dulgheru și tratamentul la care a fost supus în timpul anchetelor vezi în Andrei Șiperco (ed.), Confesiunile elitei comuniste. România 1944-1965: Rivalități, represiuni, crime… Arhiva Alexandru Șiperco, volumul II, București, Editura INST, 2016, pp. 217-284.

La fel ca în cazul altor ofițeri care au comis crime și abuzuri în timpul „obsedantului deceniu” (de ex. Șoltuțiu sau Aranici), Butyka va fi îndepărtat din funcție în prima jumătate a anilor ‘60, iar sub Ceaușescu va fi audiat de Comisia specială a CC, retrăgându-i-se toate decorațiile.

Filosoful Imre Tóth, fost ilegalist al aripii maghiare a partidului, îl menționează în amintirile sale pe titularul postului de „torționar-șef al României”, afirmând despre acesta că a fost un tovarăș care „s-a bucurat de o incontestabilă faimă de sadic” de care partidul s-a dispensat ca de o măsea stricată:

„«Ne-am slujit partidul cu un devotament neclintit» – îmi spun toți, tovarășul Kovács, tovarășul Dán, un secui din moși-strămoși, îmi spun Gombai, și Párhonyi, și Butyka, și Szloboda și mulți alți vechi, buni și încercați tovarăși, și adaugă: «Și asta e recunoștința?».

Ceea ce era adevărat. Toți acești tineri polițai secui erau devotați. Erau cei mai buni polițai. Și când i-au dat afară, nu au avut, cu siguranță, nici o îndoială că acest lucru s-a întâmplat pentru că erau maghiari – ceea ce era adevărul pur […]

Prietenii mei din Budapesta se miră toți când aud câte cadre maghiare în poziții înalte și respectate au fost în partid și Securitate. Ei știu doar despre oprimarea minorității maghiare din Ardeal și despre groaznica suferință care însoțește această oprimare”*.

Evident, în dialogul purtat cu Alexandru Șiperco în ziua de 16 ianuarie 1980, Butyka a susținut că în timpul exercitării mandatului său de anchetator-șef al Securității „nu a admis bătaia și tortura”, emițând în acest sens și o circulară prin care a „interzis bătaia”**.

Cu alte cuvinte, un demers scriptico-birocratic prin care băieții se acopereau cu documente justificative în cazul unui eventual control al procuraturii militare.

După ce a fost trecut în rezervă (1963), cu gradul militar de colonel, Butyka a fost marginalizat într-un obscur post de conducere la Vama Gării de Nord.

La începutul anilor ‘50, familia Butyka locuia în cochetul cartier Dorobanți, pe strada Aviator Iliescu nr. 9.

* Péter Várdy în dialog cu Imre Tóth, „În viaţă sunt lucruri care nu se fac. Şi care totuşi se fac…”, Bucureşti, Editura Humanitas, 2014, p. 230, p. 247.

**Andrei Siperco (ed.), „Confesiunile elitei comuniste. România 1944 – 1965: rivalități, represiuni, crime… Arhiva Alexandru Șiperco”, Volumul I, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2015, pp. 399-408.