Cunoscutul scriitor francez Albert Camus s-a născut în Algeria franceză în 1913, în localitatea Mondovi, din departamentul Constantine. Algeria devenise colonie franceză în 1834, fiind împărțită în departamente în 1848 ceea ce dovedea că intențiile francezilor erau cât se poate de serioase. Iar colonizarea cu elemente franceze și nu numai, avea să transforme Algeria franceză în cea mai solidă și importantă colonizare franceză după cea din Canada, încheiată în mod nefericit cu pierderea Quebecului, la jumătatea secolului al XVIII-lea. Clima mediteraneeană dar și solul fertil de pe coastă au jucat un rol în acest amplu fenomen. Tatăl lui Albert, Lucien, a fost înrolat în septembrie 1914 în Regimentul I de zuavi (care se distinseseră și în războiul Crimeii din perioada 1853-56, fiind considerate trupe de elită ale celui de al doilea Imperiu Francez)  care a traversat Mediterana, fiind trimis direct în nordul Franței, pentru a încerca să oprească ofensiva germană prin Belgia. Practic, Albert nici nu și-a cunoscut tatăl, acesta murind în octombrie 1914 pe front, în urma rănilor căpătate în luptă. Camus a rămas legat de Algeria toată viața, din motive lesne de înțeles. A urmat liceul în Alger. Mulți dintre amicii săi literari care erau în marea lor majoritate de stânga sau cu simpatii comuniste, aveau să se distanțeze de el tocmai pe tema poziționării sale față de războiul din Algeria (1954-62) care a zguduit profund societatea franceză, tocmai pentru că era mai mult decât unul colonial. Lui Camus avea să i se reproșeze că ar fi spus că între justiție și mama lui, își va alege mereu mama, ceea ce era o răstălmăcire a cuvintelor lui. Chiar în timp ce aveau loc lupte sângeroase in Algeria[1] Camus primea Premiul Nobel pentru Literatură, în 1957, fiindu-i confirmată statura intelectuală în spațiul cultural francez. În același an avea să lanseze un Apel pentru un Armistițiu Civil în speranța de a găsi o soluție la spinoasa problemă algeriană caci cei aproximativ 2 milioane de coloniști, pieds-noirs, nu doreau să-și părăsească avutul, fiind concentrați mai ales în cele mai importante două orașe ale Algeriei, Alger si Oran. În 1959 jumătatea din populația acestui ultim oraș era de origine europeană. Relevant este că în Oran Albert Camus a plasat acțiunea uneia din cele mai cunoscute cărți scrise de el, La peste (Ciuma), apărută în 1947, o carte atât de actuală în vreme de pandemiei globală  „Calamitățile, în sfârșit, sunt lucruri obișnuite, dar nu credem că ele se pot abate asupra noastră. În lumea largă sunt tot atâtea flageluri cât și războaie. Și totuși ambele ne găsesc la fel de nepregătiți. Când un război izbucnește, lumea își zice <Nu are cum să dureze, este prea prostesc>. Și fără îndoială, un război este prea prostesc, dar asta nu-l împiedică să dureze”. Oranul are o lungă istorie frământată, reprezentând decorul unor complexe interacțiuni istorice între creștini, evrei și musulmani, mai mult decât în alte orașe nord-africane. În 1492 douăzeci și cinci de corăbii au debarcat în Oran o parte din evreii spanioli, expulzați de regele Ferdinand al II-lea și regina Isabella I. Imperiul spaniol, în plină expansiune, avea să lanseze o expediție având ca țintă Oranul, debarcând trupe în 1505 Orașul avea pe atunci o populație de 25.000 de oameni, fiind cucerit anul următor, în 1506. Administrația spaniolă s-a lansat în lucrări edilitare importante, Oran devenind un puternic oraș fortificat. Spaniolii l-au păstrat până în 1790 când un cutremur violent avea să facă trei mii de morți. Regele spaniol Carol al IV-lea nu a mai manifestat interes pentru reconstruirea orașului, abandonându-l beiului de Alger, care nominal se afla sub ordinele sultanului de la Constantinopol[2]. În 1796 otomanii au ridicat Moscheia Pașei, numită astfel în onoarea pașei Hassan, bey de Alger care a dezvoltat o afacere foarte bănoasă: răscumpărarea prizonierilor spanioli din Oran. Ocupația otomană nu avea să dureze prea mult căci francezii au început cucerirea Algeriei în 1830 (Algerul a fost cucerit la 5 iulie 1830), intrând și în Oran la 4 ianuarie 1831. Orașul oricum era în mare parte în ruine, ca urmare a unui nou cutremur. Perioada de dezvoltare a orașului coincide cu cea în care a fost administrat de francezi (1831-1962) care au încurajat venirea europenilor. În 1847 deja locuiau în Oran 47.00 de francezi veniți din Alsacia, din Vosgi, Dauphine sau din Provence, 31.000 de spanioli, 8.800 de maltezi, 8.200 de italieni dar si 8.600 de germani și elvețieni. De altfel acest melting pot este redat în cartea lui Camus. Probabil că evenimentul care l-a inspirat pe Albert Camus în scrierea operei sale a fost tocmai o holeră care a făcut ravagii în Oran, în anul 1849, decimând populația orașului care și-a revenit și în urma sosirii altor valuri de evrei sefarzi care au primit cetățenia franceza. În 1930 portul din Oran îl depășise pe cel din Alger din punct de vedere al tonajului care se descărca în el. Oranul a ieșit de sub controlul Guvernului colaboraționist de la Vichy în 1942 când a fost locul uneia din debarcările nord-africane ale Aliaților. Orașul a fost scena confruntărilor violente în timpul războiului algerian[3] de independență. Oranul a fost vizitat în 1958 și de către generalul de Gaulle, cel care avea să lichideze mai bine de un secol de prezență franceză în Algeria. Camus nu avea să mai revină în Algeria (în 1957 a părăsit Algerul sub protecție armată) și nici măcar să apuce ultimele secvențe ale Algeriei franceze, murind în urma unui tragic accident de mașină, la numai 47 de ani, în 1960. Algeria avea să-și proclame independența la 5 iulie 1962, întreaga comunitate europeană fiind forțată să o părăsească de urgență, algerienii arabi oferindu-le alternativa La valise ou le cercueil!      

[1] spre deosebire de britanici care au acceptat decolonizare mai degrabă cu resemnare, francezii, suferind înfrângerea usturătoare din mai 1940, au încercat să-și mențină imperiul colonial, chiar și în locuri îndepărtate precum Indochina.

[2] bei era titulatura acordată guvernatorilor de provincii otomane, să nu uităm că si Ion Ghika a primit acest titlu când a guvernat insula Samos în perioada 1853-59.

[3] Pe larg despre acest subiect https://revista22.ro/eseu/codrut-constantinescu/misterioasa-dispari355ie-a-algeriei-franceze-i

CODRUȚ CONSTANTINESCU este istoric și scriitor. Volume publicate: Studii irlandeze (Institutul European, Iași, 2006) Enervări sau despre bucuria de a trăi în România (în colaborare cu Mirel Bănică, Polirom, Iași, 2007) Mirajul utopiei. Călătoriile în URSS, între control și propagandă  (Vremea, București, 2013) Viața și moartea în Gulag (Vremea, București, 2015) Epistolar genevez (Vremea-2016) Pe urmele celților. Peripeții și istorii irlandeze și scoțiene (Vremea, București, 2017) Pedalând prin viață.  Jurnalul unui biciclist de cursă lungă (Vremea, București, 2018), “Din mărturiile unor contemporani la făurirea României Mari” (Ploiești, 2019).