„Generalul armatei moarte”, de Ismail Kadare (fragment)
Cel mai cunoscut roman al lui Ismail Kadare, tradus în peste 40 de țări, Generalul armatei moarte este o cutremurătoare poveste atemporală despre vinovăție – personală și colectivă – și destin, definitorie pentru întreaga operă a scriitorului albanez. În 1983, a fost ecranizat în regia lui Luciano Tovoli, avându-i în distribuție pe Marcello Mastroianni, Michel Piccoli și Anouk Aimée.
La 20 de ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, un general italian este trimis în Albania pentru a recupera și repatria rămășițele soldaților căzuți în luptă. Ajuns acolo, întâlnește un general german sosit într-o misiune similară. Călătoria, proiectată într-o atmosferă onirică, în timpul căreia încearcă să își îndeplinească sarcina – o datorie de onoare față de cei care și-au pierdut viața –, se transformă într-o explorare de sine și o coborâre în infern.
„Kadare a fost comparat cu Gogol, Kafka și Orwell, având în același timp o voce unică, universală, dar și profund legată de originile sale.“ – Independent on Sunday
Nimic nu anunța, la sosirea generalului italian în Albania, ceea ce avea să urmeze. Nici generalul german nu se aștepta la altceva decât la o misiune de rutină. Dar, după o vreme, când se întâlnesc, comandanții deapănă povești aproape identice, căci amândoi dau greș. Rătăcesc mereu – un drum prin labirint, prin tenebrele conștiinței, sau poate o reconstituire a ororilor istoriei? – bazându-se pe hărți fără repere, întâlnind orașe și oameni fără nume, mereu la fel, sau poate mereu aceiași. Poposesc în hoteluri lugubre, unde alcoolul nu liniștește, ci exacerbează anxietatea și adâncește coșmarurile, ce devin viziuni cutremurătoare – ale trecutului, ale viitorului? Cine poate spune? Timpul pare încremenit. Fiecare soldat ucis este în același timp o victimă și un criminal, scoaterea lor la lumină transformă trecutul într-un prezent obsedant, niciodată răzbunat sau expiat. În ochii localnicilor se citește un adevăr teribil: războiul nu a fost înlocuit niciodată de pace, ci doar de un perpetuu armistițiu apăsător și amenințător.
„Ceea ce impresionează de la început este ironia fină a autorului: generalul său italian nu e o caricatură. Are virtuți, principala fiind aceea că nu crede decât pe jumătate în misiunea lui; și mai multe defecte, mai ales acela de a manifesta o neașteptată indiferență pentru tot.“ – Le Monde
„Uluitoare… cea mai bună carte a lui Kadare.“ – The Guardian
„Obsedant, plin de umor amar și, în ultimă instanță, terifiant.“ – The Times
„Un mare romancier al lumii.“ – The New York Time
Fragment
Erau din nou pe drum. Cădea o ploaie măruntă. De câteva săptămâni străbăteau o zonă aspră, cu puţine aşezări. Înainte mergea automobilul, urmat de camionul cu uneltele şi muncitorii comunali. Întâlneau uneori ţărani îmbrăcaţi în haine negre, de şiac. Oamenii mergeau care încotro, pe jos, pe cai sau în caroseria unor camioane. Generalul privea cu atenţie relieful locului. Încerca să înţeleagă ce tactică adoptase inamicul în luptele purtate în zona aceea şi, în general, cum luptaseră localnicii.
Într-o baracă, amplasată în centrul unei localităţi, se vindeau ziare. La ghişeu era multă lume. Unii îşi citeau ziarul în picioare, alţii îl răsfoiau doar, plecând la treburile lor.
— Albanezii citesc presă, observă generalul.
Preotul se mişcă în colţul lui.
— Asta se întâmplă pentru că lor le place politica. După ce au rupt relaţiile cu Uniunea Sovietică au rămas complet singuri în Europa.
— Ca întotdeauna.
— Acum, ei sunt în blocadă.
— O ţară atât de mică şi de săracă, în blocadă… Ciudat!
— Le va fi greu să-i facă faţă.
— Ce popor! făcu generalul. Dar, se pare că asemenea popoare, care nu pot fi supuse cu forţa, nu rezistă în faţa frumuseţii.
Preotul râse.
— De ce râdeţi?
Preotul râse din nou fără să răspundă.
Generalul privi peisajul monoton, învăluit în neguri. Plaiuri desfrunzite, bolovăniş şi grohotiş cenuşiu.
Simţi cum îl cuprinde o tristeţe nesfârşită. De două săptămâni nu vedea nimic altceva decât aceste coaste pietroase de munte. I se părea că, sub goliciunea lor sălbatică, ascundeau un secret chinuitor.
— Zona asta e tragică, spuse. La fel ca şi straiele oamenilor. Sumanele astea negre, fustele femeilor. Ia priviţi!
— Le văd.
— Nu sunt tragice?
— Să le auziţi cântecele! Bocete, nu alta! Asta are legătură cu destinul tragic al ţării. De când se ştiu, ei n-au avut altă soartă.
Maşina cobora pe un drum de munte. Era ger. Din când în când, camionul se opintea din greu pe drumul în pantă. Pe o coastă de munte se construia ceva. Datorită goliciunii locului şi ceţei, şantierul părea uriaş.
— Uzină pentru prelucrarea cuprului, zise preotul.
Ici, colo, pe la răscruci, începură să apară din nou buncărele. Fantele de ochire se deschideau direct spre şosea. Ori de câte ori intrau în curbă, maşinile se aflau în vizorul lor. Generalul privea cu atenţie ambrazurile acelea din care acum nu curgeau decât şiroaie de apă, pic-pic.
Am trecut, îşi zicea uşurat, când maşina depăşea curba, dar la curba următoare le ieşea din nou în faţă un buncăr, parcă apărut din pământ, şi maşina intra din nou în raza lui de ochire. Generalul privea apa de ploaie care se scurgea pe beton şi, din când în când, aţipind, avea impresia că buncărul se sfărâmă în mii de bucăţi şi, în clipa aceea, el deschidea brusc ochii. Cazematele erau însă la fel de întregi şi de singuratice ca şi până atunci. Dacă le-ai fi privit cu atenţie, de la distanţă semănau cu nişte sculpturi egiptene, cu o expresie când arogantă, când enigmatică, în funcţie de poziţia ambrazurii. Când deschizătura era verticală, buncărul părea ameninţător şi rău, ca un spirit malefic. Când ambrazura era orizontală, atunci cazemata avea o expresie de om înfumurat.
Către prânz, ajunseră la câmpie, într-un sat la marginea şoselei. Ploaia stătuse. Ca de obicei, în jurul maşinii se strânseră o droaie de copii. Se strigau de departe unul pe altul şi alergau apoi de peste tot în direcţia automobilului. Camionul municipalităţii opri ceva mai departe, iar muncitorii săriră unul după altul la pământ şi începură să-şi dezmorţească încheieturile.
Sătenii se opreau din drum şi-i cercetau pe străini. După cât se părea, ştiau de ce veniseră. Se vedea clar pe feţele lor. Mai ales pe chipurile femeilor. Generalul cunoştea bine acum expresia aceea rece de pe chipul localnicilor. Le amintim de anii ocupaţiei, îşi spuse. Şi, cu cât au fost mai aprige luptele dintr-o zonă, cu atât mai duşmănoase erau privirile oamenilor.
Lângă sat, pe un câmp necultivat, se găseau o mulţime de morminte. Fuseseră împrejmuite cu un zid de piatră, acum pe alocuri dărâmat. Generalul se înfăşură mai strâns în palton. La o oarecare distanţă, preotul părea o cruce uriaşă. Se vede clar cum au fost înconjuraţi, observă generalul pentru sine. Cu siguranţă că au încercat să treacă podul peste râu şi acolo au fost măcelăriţi toţi. Ce ofiţer idiot i-o fi băgat aici?
Specialistul albanez completă formularele obişnuite. Ceva mai încolo erau alte câteva morminte. Acestea se aflau chiar în vecinătatea satului şi aveau la cap câte o stea roşie. Generalul recunoscu imediat „cimitirul eroilor“, cum numeau localnicii mormintele partizanilor. Printre albanezi, aici se aflau îngropaţi şi şapte soldaţi de-ai lui. Pe plăcile cu stea roşie scria, cu destule greşeli ortografice, numele lor, naţionalitatea şi data morţii, aceeaşi pentru toţi. Iar pe o altă placă de piatră, alături, era scris: „Aceşti soldaţi străini au căzut eroic împreună cu partizanii albanezi în luptă cu Batalionul Albastru, la 17 martie 1943“.
— Iar Batalionul Albastru, observă generalul, păşind printre morminte. Este a doua oară când călcăm pe urmele colonelului Z. În satul ăsta, după listele noastre, trebuie să fie doi soldaţi din acest batalion.
— Trebuie să întrebăm de colonel, zise preotul. Între timp, pe o latură a cimitirului se adunaseră tăcuţi câţiva săteni. Apoi veniră şi câteva femei îmbrăcate în costumele caracteristice zonei. Ca şi în alte locuri, oamenii îi priveau şi aici cruciş. Copiii îşi spuneau unul altuia ceva la ureche, clătinând din capetele lor blonde. Urmăreau cu toţii în linişte mişcările grupului care intrase în cimitir.
Apăru şi o femeie bătrână, cu o boccea în spate.
— O să-i ia? întrebă ea cu glas stins.
— O să-i ia, şoptiră mai mulţi.
Bătrâna rămase acolo, fără să-şi dea bocceaua jos din spate, privind împreună cu ceilalţi. Apoi făcu câţiva paşi înainte şi i se adresă unuia dintre muncitorii comunali.
— Spune-i ăluia să nu-i amestece pe ăştia cu ceilalţi, fiule, zise. Că i-am plâns după obicei, ca şi pe ai noştri.
Generalul şi preotul priviră spre femeie, dar ea se întorsese şi plecase; bocceaua s-a mai zărit câteva minute pe drum, după care a dispărut pe una dintre uliţele satului.
Sătenii stăteau lângă zidul cimitirului tăcuţi, de parcă nici n-ar mai fi fost acolo. Urmăreau în continuare mişcările haotice ale celor din incintă, care, cu cefele înţepenite de frig, căutau parcă ceva şi nu reuşeau să găsească.
— Mâine vom începe săpăturile în cimitire, zise generalul. Astăzi o să-i căutăm pe cei doi soldaţi din Batalionul Albastru şi pe aviator.
Povestea aviatorului o ştiau toţi. Rămăşiţele avionului doborât se mai aflau încă pe câmp, într-o margine de sat, în vreme ce mormântul aviatorului, săpat chiar de săteni, era lângă aparat. Acolo nu exista nici un alt semn, în afara unui bolovan, pus, se pare, pentru a indica locul în care se afla capul mortului, în vreme ce avionul se transformase într-o grămadă de fier vechi. Un sătean povestise că oamenii demontaseră una câte una toate piesele care le-ar fi putut fi de folos, începând cu cauciucurile, cu care făcuseră focul în timpul războiului, şi terminând cu piesele grele de metal.
Doi dintre gropari începură să sape, în timp ce restul grupului o porni spre sat.
Ploaia se oprise de mult, totuşi uliţele cătunului erau pline de şleauri în care băltea apa. Ici-colo puteai zări căpiţe de fân înjumătăţite, ude leoarcă. Printre chiparoşi se înălţa clopotniţa vechii biserici. De departe, se auzea duduit de tractor.
Mâncară de prânz în maşină, după care merseră să bea o cafea la bufetul cooperativei. În local era un fum să-l tai cu cuţitul. Un radio cu baterii urla la maximum. Sătenii răcneau cât îi ţinea gura. Se vedea de la o poştă că sunt de la şes: aveau părul decolorat de soare şi tenul măsliniu. Chiar şi pronunţia le era altfel, mai moale.
Generalul sorbea din cafea şi privea lozincile scrise cu roşu pe pereţi. Înţelegea câteva cuvinte: revizionism, plenară şi numele lui Enver Hodja1, scris deasupra unui text.
Specialistul intră ultimul în cafenea, însoţit de un tânăr îmbrăcat cu o scurtă de valur. Cei doi se apropiară de masa la care şedeau generalul şi preotul, iar specialistul făcu prezentările.
Tânărul preşedinte îi fixă preţ de o clipă cu ochii lui cenuşii, puţin ciudaţi, pe cei doi străini, după care se întoarse spre specialist.
— Uite cum e treaba, zise specialistul, săptămâna asta o să facem săpături în cele două cimitire militare de lângă sat. Avem muncitorii noştri, dar, oricum, ca să grăbim lucrările, ar fi bine să ne ajutaţi cu câţiva oameni.
Tânărul se gândi puţin.
— Zilele astea suntem destul de ocupaţi, spuse el, avem de arat şi, pe urmă, nici cu tutunul nu stăm mai bine. Aşa că…
— E vorba doar de câteva zile, insistă specialistul. Apoi, gândiţi-vă că oamenii vor fi plătiţi în bună regulă. Ei (spuse şi arătă cu capul spre general) dau treizeci de leka pentru fiecare mormânt deschis şi cincizeci pentru fiecare mormânt în care se găsesc oseminte.
— Plătim bine, interveni şi generalul.
— Nu despre asta e vorba, zise tânărul. Problema e dacă treaba asta e legală sau nu…
— Din punctul ăsta de vedere poţi fi liniştit, zise specialistul. Avem o împuternicire de la guvern, uite-o.
Preşedintele citi documentul şi căzu pe gânduri câteva clipe.
— Aş putea să vă dau zece oameni pentru trei-patru zile, nu mai mult.
Generalul îi mulţumi şi se ridică de la masă. Preotul îl urmă.
Despre cei doi soldaţi din Batalionul Albastru nu se ştia nimic în sat.
Mai mult de o oră, generalul şi specialistul albanez se chinuiră să identifice, cu harta în mână, locul unde erau îngropaţi. În cele din urmă, îl găsiră sub staulul unde erau viţeii cooperativei şi, după ce scoaseră viţeii din îngrăditură, groparii începură să sape. Tăuraşii priveau spre străini cu ochii lor frumoşi şi blânzi. În staul se simţea mirosul parfumat al fânului.
Aviatorul şi cei doi soldaţi fură găsiţi înainte de lăsarea serii. Cu primul a fost mai uşor, în vreme ce pentru ceilalţi a trebuit să se sape o mulţime de gropi, aşa încât, după plecarea grupului, staulul arăta ca după bombardament.
Groparii începură să niveleze pământul. Nu se grăbeau deloc. În noaptea aceea aveau să doarmă pe la oamenii din sat, iar generalul, preotul şi specialistul albanez au decis să meargă în orăşelul vecin.
Când plecară, tocmai se însera. Maşina mergea încet, luminând cu farurile când plopii de pe marginea şoselei, când vreo căruţă care se întorcea de la câmp, când gardurile de nuiele ale caselor din sat.
— Opreşte, sări de la locul lui preotul, în vreme ce treceau pe lângă cimitirul militar.
Şoferul frână.
— Ce s-a întâmplat? întrebă specialistul.
Preotul îi arătă generalului ceva pe zidul cimitirului. Apoi deschise portiera şi coborî. Generalul coborî şi el, trântind cu putere uşa maşinii. Coborî şi specialistul.
— Ce înseamnă asta? strigă generalul, arătând spre zid. Acolo fuseseră scrise câteva cuvinte, cu litere mari şi strâmbe: „Aşa păţesc duşmanii“.
Specialistul ridică din umeri.
— E scris în după-amiaza asta, spuse. Azi-dimineaţă nu era.
— Asta ştim şi noi, făcu generalul, vrem să ştim cu ce scop şi cine aţâţă la asemenea… atacuri. Este ruşinos că…
— Nu văd nimic ruşinos în asta, zise specialistul, calm.
Preotul scoase un carneţel şi-şi notă cele trei cuvinte.
— Cum nu vedeţi? strigă generalul. Asemenea cuvinte pe mormintele unora care au căzut în luptă! Eu voi face reclamaţie. Este o ofensă gravă. O insultă.
Specialistul nu mai putu răbda.
— Acum douăzeci de ani, dumneavoastră scriaţi lozinci fasciste pe pieptul albanezilor spânzuraţi, iar acum faceţi atâta caz pentru o frază simplă, scrisă cu siguranţă de vreun copil!
— Noi nu vorbim acum despre ce a fost, îl întrerupse generalul.
— La urma urmelor, este un adevăr general.
— Nu este vorba despre ce a fost.
— Îi pomeniţi mereu pe greci şi pe troieni. De ce să nu vorbim, atunci, despre ce a fost în urmă cu douăzeci de ani?
— Discuţiile astea nu se mai termină niciodată, zise generalul. Nu e momentul potrivit pentru ele.
O porniră tustrei cu paşi mari spre maşină. Portierele pocniră una după alta ca o salvă de mitralieră şi şoferul apăsă pe accelerator. Dar nu făcură nici zece minute şi, la ieşirea din sat, constatară că podul peste râu fusese blocat de o căruţă cu roata ruptă. Doi ţărani se învârteau în jurul ei.
În vreme ce se căzneau să pună roata la loc, sătenii îl întrebară pe specialist:
— De unde eşti de loc?
Specialistul îi spuse.
— Am aflat de ce aţi venit, zise omul, astăzi toate femeile din sat numai despre asta au clevetit. Cum au văzut maşinile, s-au şi pus pe meliţat.
— Împinge-o, fir-ar să fie, făcu celălalt ţăran, luptându-se cu roata.
— Se spune că-i vor scoate din groapă pe soldaţii lor şi-i vor duce la ei în ţară, urmă liniştit omul. Şi că, împreună cu ei, o să-i scoată şi pe ballişti1, să-i ducă unde a-nţărcat mutu’ iapa, în ţară străină. Adevărat o fi?
Specialistul râse.
— Aşa am auzit şi noi, spuse săteanul. Las’ să fie împreună şi morţi, aşa cum au fost şi-n viaţă. Aliaţi atuncea, aliaţi şi-acuma. Uite aşa se zice.
Specialistul râse din nou.
— Nu-i adevărat, spuse. Nimănui nu-i arde de balliştii morţi.
— Împinge-o, naibii, se opinti iarăşi ţăranul celălalt. Roata nu stătea deloc.
Puţin mai încolo lătrau nişte câini. Cineva venea de pe câmp cu un felinar în mână. Lumina se legăna ca speriată de ceva.
— V-a căzut roata? întrebă omul, ridicând felinarul şi privind cu uimire spre maşină şi spre străini. Rămase apoi o bucată de vreme ţintuit locului, după care spuse „noapte bună“ şi plecă. Lumina felinarului se legăna printre căpiţele ude de pe partea cealaltă a şoselei.
— Mereu faci asta? îl întrebă ţăranul pe specialist.
— De o bucată de vreme.
Omul trase adânc aer în plămâni.
— Grea treabă.
Şoferul fluiera un cântec la modă. În fine, roata intră în lăcaşul ei.
— Seara bună! îi salutară câţiva săteni care se întorceau de la câmp cu sapa pe spinare.
Căruţa eliberă în cele din urmă şoseaua şi maşina o porni cu toată viteza înainte.
Peste câmp se aşternuse noaptea de octombrie. Luna, care în zadar încercase până atunci să apară, îşi strecura acum razele printre fuioarele norilor şi palele de ceaţă, iar acestea, îmbibate cu lumina ei ca nişte bureţi, începuseră s-o picure, tainic şi uniform, peste întinderea nemărginită. Cerul avea o nuanţă sidefie şi, împreună cu el, orizontul, câmpul şi şoseaua păreau stropite cu lapte.
Erau şi nopţi dintre acelea în care cerul devenea insuportabil, înfundat cu totul în lumina rece şi ostilă a lunii. Stăteam întinşi pe pământ şi, cu siguranţă, fiecare se întreba în sinea lui: ce fel de cer e ăsta, mamă?
Ismail Kadare s-a născut la Gjirokastra, în Albania, în 1936. A absolvit filologia la Tirana și și-a continuat studiile la Institutul de Literatură Maxim Gorki din Moscova. A debutat la 18 ani cu un volum de poezie, Inspirații juvenile, căruia îi urmează în 1957 un al doilea, Visări. Trecerea la proză o face în 1963 cu romanul Generalul armatei moarte (Humanitas Fiction, 2020), care-i aduce notorietatea internațională. În anii următori publică romane și numeroase volume de povestiri, dobândind o reputație greu de egalat în lumea literară: Cetatea (1970), Mesagerii ploii (1970; Humanitas Fiction, 2010), Cronică în piatră. Vremea nebuniei (1971; Humanitas Fiction, 2012), O capitală în noiembrie (1974), Amurgul zeilor stepei (1976; Humanitas Fiction, 2009), Iarna marii însingurări (1977), Aprilie spulberat (1978), Podul cu trei arce (1978; Humanitas Fiction, 2015), Firida Rușinii (1978; Humanitas Fiction, 2016), Palatul Viselor (1981; Humanitas Fiction, 2007), roman interzis de regimul lui Enver Hodja, Concert la sfârșitul toamnei (1988). În 1990 Kadare primește azil politic în Franța și până în 2001 locuiește la Paris, perioadă în care îi apar romanele: Piramida (1991), Umbra (1994; Humanitas Fiction, 2008, 2015), Spiritus (1996; Humanitas Fiction, 2012), Florile înghețate din martie (2000). În 2001 Kadare se întoarce în Albania. Continuă să scrie romane care se bucură de succes: Fiica lui Agamemnon (2003), Succesorul (2003), Vremea nebuniei (2005; Humanitas Fiction, 2012), Accidentul (2008; Humanitas Fiction, 2011), Cina blestemată (2009; Humanitas Fiction, 2013), Păpușa (2015; Humanitas Fiction, 2018). Firmanul orb (Humanitas Fiction, 2017) conține cinci dintre nuvelele sale istorice, iar Călărețul cu șoim (Humanitas Fiction, 2020) – patru nuvele care investighează lumea absurdului totalitar. Ismail Kadare este și autorul unor eseuri și scrieri memorialistice. A fost recompensat cu numeroase premii și distincții literare, printre care Prix Mondial Cino Del Duca (1992), primul Man Booker International Prize (2005), Premio Príncipe de Asturias de las Letras (2009), Jerusalem Prize (2015). În anul 2016, statul francez i-a conferit Legiunea de Onoare, în grad de Comandor. Opera sa, nominalizată frecvent la Premiul Nobel, este tradusă în peste 40 de țări.