Un profesor de filozofie născut la Brăila spre sfârșitul secolului XIX devine în anii României Mari maestrul unei generații strălucite de gânditori și scriitori a căror faimă va depăși granițele țării. Printre ei, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian, Constantin Noica. Apariția lui vulcanică într-o Românie abia închegată politic și teritorial are efectul unei mutații de destin.

Îi place să i se spună Nae.  Împământenește un limbaj teologic românesc, face din predarea filozofiei o împărtășire a înțelep-ciunii, le deschide studenților gustul pentru metafizică și gândire speculativă, învigorează scrisul gazetăresc, participă la primele mari proiecte editoriale românești, se implică în mișcările de tineret, e mândru să fie sfetnic de taină al regelui Carol II. Cu inteligența, umorul și farmecul lui aparte își conduce discipolii pe cărări politice periculoase. 

Este deopotrivă venerat și detestat: un seducător al minților și al inimilor, pentru care Maria Cantacuzino (Maruca), prietena reginei Maria, e gata să se sinucidă.

Imensul orgoliu intelectual îi este zeu și călăuză în toate contradicțiile existenței sale.

La 130 de ani de la nașterea lui Nae Ionescu, această carte-portret este o incursiune pasionantă în aventura unei vieți care nu și-a epuizat niciodată misterele.

Fragmente

Spre sfârșitul secolului XIX, în 1890, anul nașterii lui Nae Ionescu, se spunea despre Brăila că e cel mai cosmopolit și mai prosper oraș al țării. 

Perspectiva de a deveni șef al Siguranței în România Mare din secolul următor și la o vârstă apropiată de cea la care tatăl său îndeplinise ultima slujbă a vieții sale ca șef al poliției va fi adus multe amintiri în gândurile Profesorului, în timp ce studenților le vorbise despre arhangheli, serafimi, heruvimi, domniile, stăpânirile și începătoriile îngerești.

În primii ani ai copilăriei lui, familia o dusese încă bine, iar copiii aveau guvernantă italiancă și își petreceau vacanțele pe moșia rudelor materne din familia Apostolu. Tatăl lui, „mare și domol”, era un „rob al trebii lui”, om de ispravă, dar aprig la mânie, „capabil de încordări năprasnice”.  Moartea lui Cristache Ionescu din pricina unei nefrite cronice pe care fiul lui Nicu o va moșteni, lăsase familia înglodată în datorii. Iar funeraliile, expunerea trupului neînsuflețit, priveghiul, prezența rudelor în doliu, suspinele, bocetele, mirosul lumânărilor, zgomotul înfundat al pământului aruncat în groapă se însoțeau în amintire cu o idee întunecată despre misterul încărcat de spaimă al morții. Greutățile și singurătatea adolescenței îl vor face să spună mai târziu că a trăit „toate mizeriile vieții la vremea când alții abia făceau ochi pentru lume”, dar și că se simțea „reprezentativ” pentru neamul lui.

Pierzând de timpuriu „liniștea care mergea în adâncime a tatălui”, cei patru copii, trei băieți și o fată, (Nicu fusese al treilea născut) rămân în grija mamei, o femeie practică, de o vie inteligență, dintr-o familie de negustori greci sau aromâni. Dar figura care întărește mândria Profesorului de mai târziu și pune temei lumii lui lăuntrice e cea a bunicului patern.

Despre acest bunic dintr-un sat din Bărăgan, – Tătaru, la vreo 60 de kilometri de Brăila, – știa că fusese un țăran clăcaș fudul din fire. Și-l putea închipui iscălindu-se pe una dintre cărțile de vizită cu care erau împânzite târgurile, satele și orașele din Principate în primăvara anului 1856. Numele deținătorului trebuia scris în mijloc. Cele patru colțuri erau deja completate cu niște enunțuri de tipar, așezate în diagonală: Unire, Prinț strein ereditar, Autonomia Țării, Regim constituțional reprezentativ. Cărțile de vizită făceau parte dintr-o febrilă acțiune propagandistică în favoarea unirii Valahiei cu Moldova, organizată de un comitet al Unirii format din moșieri, oameni politici și intelectuali. Era pe vremea când abia se încheiase războiul Crimeii, în care soldații ruși ocupaseră Principatele dunărene. Înfrânt, Imperiul Rus s-a supus apoi tratativelor de pace de la Paris, la care participau reprezentanții Franței, Imperiului Otoman, Sardiniei, Marii Britanii, Prusiei, Imperiului Habsburgic. S-a propus atunci o nouă organizare politică a Principatelor române, ținând seama de ceea ce se numea, grație Revoluției franceze, principiul națiunilor, și sub supravegherea puterilor așa-numite garante. O delegație de diplomați europeni a vizitat mai întâi Principatele ca să constate starea de spirit a populației și dacă ideea unirii își găsea, cu adevărat, îndreptățirea. Urmau să fie alese două mini-parlamente numite divane ad-hoc ai căror deputați proveniți din toate păturile sociale să exprime voința poporului.

Comitetul Unirii agita românimea răspândind cărțile de vizită, tipărind ziare unioniste, trimițând pretutindeni în țară tineri de viță boierească să vorbească mulțimilor, adresând, cu impecabilă caligrafie și elevată exprimare, scrisori ambasadorilor occidentali în favoarea unirii și a unei guvernări independente și de ruși și de turci a principatelor. Înainte de a fi elaborată Convențiunea pentru organizarea definitivă a Principatelor dunărene ale Moldaviei și Valahiei, guvernul Franței îl desemnase în comisia însărcinată să viziteze țările române pe un aristocrat din familia de Tayllerand-Périgord. Oriunde poposea, baronul de Talleyrand era întâmpinat de procesiuni țărănești conduse de preoți, puștani zdrențăroși alergau de colo-colo fluturând ziare pe care scria Voim unire, bărbați în redingote europene, cu aer important și vorbire franțuzită, țineau discursuri împărțind trecătorilor și mulțimii de negustori, pescari și meseriași, adunată să-i asculte, cărțile de vizită pe care îi îndemnau să le semneze grabnic. Anunțată din timp de focuri mari aprinse la răscruci, trăsura baronului a fost inundată de cartonașele aruncate de localnicii strânși pe marginea drumului. Pe unul dintre ele va fi fost scris numele bunicului clăcaș: Stroe sin Ivașcu Vișan.

***

În primăvara anului 1911, trenul regal pornește din gara Băneasa spre Constanța, unde Carol I și soția sa Elisabeta de Wied sunt așteptați să inaugureze un pavilion regal destinat zilelor de odihnă și creație ale reginei. Elisabeta, Carmen-Sylva pe numele ei de poetă, trecuse de 60 de ani și își dorea demult un cuib de vacanță la malul mării, unde să scrie în liniște. O echipă de ingineri în frunte cu Anghel Saligny, cel care proiectase podul de la Cernavodă și nenumărate căi ferate, pusese în practică ideile reginei ridicându-i, în buza mării, o casă de forma unui vapor, cu încăperi, la parter, pentru gărzile regale, iar la etaj cu un dormitor pentru regină și odăi pentru oaspeți. Odată încheiate discursurile și ceremonia de inaugurare la care asistă artizanii construcției, ingineri și proiectanți, miniștri și deputați, oficialități locale și marinari, împreună cu o mulțime de curioși veniți să salute cuplul regal, regina flutură o batistă albă într-un gest pe care, de acum încolo, îl vor aștepta toți comandanții de vase care pornesc în larg ca pe o binecuvântare. Regina Maria o va evoca nostalgic pe această stranie femeie stând „în picioare pe terasa îngrădită cu fier a căsuței clădite pentru ea, pe un dig care se întinde în mare la intrarea portului Constanța. O căsuță ciudată zidită de inginerii portului, cu odăi ce semănau cu cabinele vapoarelor. O văd în picioare acolo în lunga ei rochie albă, cu părul ei cărunt lăsat slobod în mânia vântului. Carmen Sylva iubise totdeauna marea cu o iubire romantică și era una dintre puținele ființe cărora le e cu adevărat drag vântul. Îi umplea de exaltare inima furtunoasă și învioara izvoarele închipuirii ei poetice.”

Și când se afla la bordul iahtului Amarylis, cu care făcea excursii pe mare, Carmen-Sylva simțea datoria morală să fluture batista, chiar dacă, suferind de miopie, nu deslușea că, pe mal, uneori, se zăreau numai cirezi de vaci și cârduri de oi, va adăuga cu umor duios Maria.

Fie că la ceremonia din acel an de inaugurare a Pavilionului reginei asistă și studenți bucureșteni, fie că prilejul de a o vedea pa Carmen-Sylva salutându-i de la „bordul” noii ei reședințe de vacanță îi atrage pe cei care-i prețuiesc opera literară, studenții la Litere și Filozofie din București pornesc cu trenul spre Constanța. Printre ei, Nae Ionescu și o colegă de la secția germană, Elena-Margareta Fotino. El are 21 de ani, iar ea e cu câteva luni mai mare. Altminteri, e micuță de statură, delicată și în ochi i se pot citi încrederea, vioiciunea și inocența. Unchiul ei, Alexandru Davidescu, lucrează alături de inginerul Saligny la marile proiecte de drumuri și poduri inițiate de Carol I. Va fi fost și el prezent la inaugurarea „vaporului” reginei.                                                                  

E luna mai, pomii sunt în floare, cerul e senin, mirosul de sare și alge al mării pătrunde pe nesimțite pe fereastra vagonului. „Eram față în față așezați în același compartiment de tren”, își va aminti el mai târziu. „Când am trecut peste pod la Cernavodă, ne-am sculat în picioare și eram așa de aproape unul de altul! Îmi sprijineam mâna dreaptă de rețeaua ce sta întinsă deasupra locului tău și nu știu dacă trecusem deja podul, dar o clipă ne-am uitat lung unul la altul; nu știu dacă ți-am spus vreodată, dar, în clipa aia, am voit pentru prima oară că cobor brațul, să te cuprind cu el și să te strâng lângă mine. Nu-mi cunosc precis sentimentele, probabil că nu voiam încă să te îmbrățișez, nu; dar erai atât de mică, atât de curată și atât de bună, și eu mă simțeam așa de singur! Oh! Aș fi vrut să te am lângă mine, aproape, aproape de tot. Era parcă un sentiment de liniște adâncă ce se cobora în mine la gândul ăsta. Nu am făcut-o și multă vreme în urmă nevoia asta nu am simțit-o.”  Nu avea de unde să știe atunci că, pe seară, la întoarcere, privind din tren noul pod de peste Dunăre, și ea simțise „prima înfiorare de dragoste din viața mea.”

Să fie prima lui dragoste? Peste ani, îi va da detalii unui apropiat despre prima noapte din viața lui petrecută cu o fată care, „după mai multă sau mai puțină stăruință”, i se „dăduse”.

---

TATIANA NICULESCU este scriitoare, autoare a biografiilor istorice Regina Maria. Ultima dorință (Humanitas, 2015, 2016, 2018), Mihai I, ultimul rege al românilor (Humanitas, 2016), Mistica rugăciunii și a revolverului. Viața lui Corneliu Zelea Codreanu (bestseller Humanitas, 2017), Ei mă consideră făcător de minuni. Viața lui Arsenie Boca (Humanitas, 2018), Regele și Duduia. Carol II și Elena Lupescu dincolo de bârfe și clișee (bestseller Bookfest 2019, Humanitas, 2019). Sub semnătura Tatiana Niculescu Bran a debutat cu romanul Spovedanie la Tanacu (Humanitas, 2006), care a devenit piesă de teatru în dramatizarea autoarei și în regia lui Andrei Șerban. Același roman a stat la baza filmului După dealuri, în regia lui Cristian Mungiu, care a obținut premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul de Film de la Cannes în 2012. Alte romane: Povestea domniței Marina și a basarabeanului necunoscut, Tăierea Fecioarelor. A coordonat volumele colective Iubirea din oglindă. Despre sex şi identitate (Humanitas, 2017) şi Cartea întâmplărilor. Mistere, ciudăţenii, uimiri (Humanitas, 2019).