La trei ani după apariția bestsellerului „Zuleiha deschide ochii”, Guzel Iahina surprinde cititorii cu un nou volum – „Copiii de pe Volga” – într-o traducere excelentă din limba rusă, semnată de Luana Schidu –  o carte de microistorii inserate în istoria mare, contextualizate, analizate, urmărite în timp, concentrate în anii 1920-1930. Cu atât mai impresionantă este povestea romanului cu cât personajele care au inspirat-o pe autoare au avut corespondențe reale – a existat un bărbat Jakob Bach, care a avut o fiică, Anna Bach, care s-a căsătorit ulterior cu  Vasili Volghin. De altfel și abundența notelor de subsol (ba chiar și Epilogul) transmit senzația de cronică a etnicilor din această parte de Rusia.

Subiectul romanului este de fapt viața unui profesor de limbă germană – Jakob Ivanovici Bach – un Schulmeister, un educator de provincie care predă în Gnadental, pe malul stâng al Volgăi (loc în care exista o colonie de germani, întemeiată de Ecaterina cea Mare în secolul al XVIII-lea) și relațiile pe care acesta le stabilește în raport cu comunitatea de la care se revendică. Coloniștii – veniți din multe zone ale Germaniei, vorbitori ai unei limbi „în care toate dialectele erau contopite și se amestecau într-una singură, simplă și cinstită, ca o supă de ceapă cu coji de pâine” – reprezentau o enclavă între stepele rusești de pe malul fluviului. Chiar titlul romanului este inspirat de această sintagmă, întrucât  împărăteasa este cea care îi numește pe acești coloniști „copiii mei”. Prin urmare, pornind de la un personaj, de la microistorie, autoarea reconstruiește și recuperează viața acestor etnici germani, felul în care colectivizarea și propaganda comunistă îi afectează, le ruinează valorile și tradițiile. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, germanii de pe Volga au fost deportați în Siberia și în Kazakstan. „Bach n-ar fi putut spune pentru cine plânge. Poate că plângea pentru toți gnadentalienii. Pentru cei care părăsiseră colonia. Pentru cei care rămăseseră. Pentru pământul devenit sterp.”

Personajul Bach – un singuratic ce își schimbă statutul acumulând tensiune și dramă – este la început profesor, apoi un bărbat îndrăgostit de eleva sa, devine soț, tată și ulterior, pierzându-și vocea, un scriitor de care regimul comunist va profita. Este reperul în raport cu care se articulează contextul istoric, un reper-martor care face eforturi să se adapteze, să înțeleagă, să accepte schimbările. De altfel, încă de la debutul poveștii ni se specifică (prevestind, într-un fel și muțenia personajului dar și drama sa) faptul că „Bach prefera să asculte” și că „iubea furtunile așa cum ultimul bețiv nenorocit iubește vodca din coji de cartof”. Este un bărbat sensibil,  incapabil de rău – personajul afirmând chiar faptul că „nu-mi permit să pricinuiesc durere unui alt om”, care luptă cu sine, cu preconcepțiile, cu pierderea ființei iubite (a cărei moarte îl șochează), care este în conflict deschis cu prezentul, trăiește uimire și dezamăgire și care totuși încearcă de fiecare dată să se recompună pentru ca la rândul său să poată fi sprijin. Gesturile sale extreme – înghețarea cadavrului iubitei sale, furtul de lapte – sunt pornite din disperarea omului care nu vrea să accepte o realitate care îl copleșește și îi suprimă fericirea.

Romanul este construit gradual, concentric, inserând o poveste personală în povestea locului, care devine, în raport cu noua realitate politică, o poveste care acaparează și afectează pe toată lumea. În raport cu toată această arhitectură a textului, elementele de previzibil sunt puține – intuim poate, doar relația dintre Bach și eleva sa, Klara, soarta etnicilor de pe Volga – iar felul în care sunt așezate în granița sensibilă dintre supranatural și adevăr le conferă o specificitate aparte. „Lumea din jur se topea (…) Lucrurile își pierdeau conturul și se lichefiau (…) culorile se amestecau, pierzându-se una în alta.”

Guzel Iahina pare că a scris acest roman racordându-se la ritmul Volgăi (când amețitor, turbulent, când calm, descriptiv sau tandru), oferind cititorului o secvență de lume de o vivacitate și de o frumusețe aparte. Impresionează alternanța dialogului cu descrierile, pauza de respiro pe focalizarea fluviului, și nu în ultimul rând pe o serie de antiteze: balansul dintre oniric și realitatea comunistă, jocul culoare – opacitate, antiteza vechi-nou, malul stâng (nu întâmplător anumite întâmplări vor fi situate aici) – malul drept (care pare să facă eforturi să-și păstreze poziția și culoarea), dincoace și dincolo de paravanul de pânză al Klarei, acum și atunci etc. Nu lipsesc nici elementele de culoare specifice folclorului zonal – stepele Volgăi, păturile din păr de cămilă, tocurile ferestrelor vopsite în albastru strălucitor, kârgâzul înalt (cu ochi înguști, trași spre tâmple, îmbrăcat cu o vestă de blană pe trupul gol), roata de tors de culoare zmeurie, pipele chihlimbarii de măr, mirosul de ud, supa de pepene.

Acțiunea este construită gradual, personajul este confruntat cu situații excepționale (îi moare iubita și se îndură cu greu să o îngroape, își pierde vocea, i se naște un copil și este obligat să facă eforturi pentru a-l crește), iar istoria pare că se grăbește și nu are răgaz cu el. Schimbarea de regim îl ia pe nepregătite, înțelege cu greutate ceea ce se întâmplă, este uimit și dezamăgit de repercusiuni, dar conștient că trebuie să supraviețuiască. Neavând alternativă, se pune în slujba noului regim comunist și, cu timpul, observă maniera în care cuvintele sale sunt răstălmăcite și interpretate de mașinăria propagandistică. Înțelege mecanismele de manipulare și devine conștient de pericolul și de amploarea fenomenului totalitar. Dezvoltând ideea pornind de la roman – ceea ce s-a întâmplat atunci pe Volga la nivel mentalitar – preluarea și interpretarea istoriei locale, a mitului, a folclorului zonal –  este de fapt o matrice recognoscibilă și în alte părți în care comunismul a penetrat în sânul etnicilor. Cazul nu a fost singular, a fost un pattern al sistemului, iar tăvălugul totalitar a avut abilitatea de a se folosi de orice filon al sensibilității pentru a-și impune dogma și pentru a construi produsul propagandistic afișat cu emfază – celebrul om nou de tip sovietic. „Apariția în povești a reprezentanților clasei conducătoare – regi, baroni, conți – era bine-venită, deoarece asigura oricărei istorii un sfârșit ideologic corect.” Impactul totalitarismului și apariția lui în această parte de lume conține toate ingredientele rețetei propagandistice, pe care autoarea le utilizează cu o naturalețe impresionantă: colhozul, colectivizarea, manipularea, delațiunea, minciuna sau șantajul. Din angrenajul prefacerii comuniste nu lipsește nici imaginea copilului – puritatea, viitorul în raport cu propaganda totalitară, insul care este candidatul ideal pentru a deveni „omul nou al comunismului sovietic” – sau, cum avea să se exprime personajul principal într-o ultimă meditație, „copiii care erau în stare să-l părăsească, să-l uite și să-l trădeze. Acești copii ciudați și străini, care, cine știe de ce, își imaginase că sunt ai lui.” Cu toate acestea Bach înțelege că lumea colhozului este cea în care fiica sa, Anntche, va fi nevoită să trăiască.

În toată această arhitectură a puterii, a schimbării, a raportului de forțe, impresionantă și abil construită este și scena de biliard cu reale conotații politice (o antiteză în care îi recunoaștem pe Stalin și pe Hitler): „cel care deschide scorul are forță, impune logica și ritmul. E încrezător în avantajul său și transferă această încredere celor din jur și asta e periculos: spectatorii pot fi fascinați de un astfel de jucător.”

Volga în sine capătă valențe de arhetip, de personaj, de prezență constantă care unește și desparte destine, localități, crezuri. Fluviul împarte lumea în două chiar de la jumătatea sa, acolo unde „valul căpăta reflexii de oțel și argint înnegrit”, ba chiar are „un corp lat” format din „nenumărate pâraie împletite” care „se ondulează ca într-o panglică uriașă”, Volga ia vieți, ascunde corpuri, oferă alinare, hrană, liniște.

Sfârșitul romanului comportă o anumită ciclicitate, povestea reia trei dintre temele din primele pagini, respectiv Bach meditând în așternutul său, imaginea fluviului și luntrașul care îl conduce de cealaltă parte a apei. De data aceasta însă, Volga este contopire, dar genul de unire care alunecă spre disoluție, în care supranaturalul deține primatul – morții sunt revăzuți, viața e posibilă în adâncuri, iar frigul nu mai există. Ceea ce fascinează la această scriitoare este talentul de a povesti despre realități cu ajutorul poveștilor, iar această împletire dintre viață – adesea crudă, plată, nedreaptă – și oniric – care izvorăște din cele mai adânci colțuri ale sufletelor acestor coloniști atrage și face cititorul să empatizeze cu aceștia.

„Copiii de pe Volga” este o carte despre o  lume vibrantă, plină de culoare care se prăbușește sub griurile reci ale ideologiei totalitare,  și, în același timp, o carte minuțios documentată din punct de vedere istoric, o parabolă despre lume, despre resemnare, despre fragilitatea ființei umane în raport cu realitatea mereu schimbătoare. „Lumea nu-i era datoare cu nimic. Lumea și Bach erau chit.”

Guzel Iahina, Copiii de pe Volga, Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, 2020, traducere din limba rusă de Luana Schidu, 444 p.

SIMONA PREDA – istoric, publicist, eseist. Licențiată a Facultății de Filosofie (Universitatea din București, 2003) și a Facultății de Istorie (Universitatea din București, 2007), absolventă a Masterului de Istoria Ideilor și Mentalităților (Universitatea din București, 2006), Doctor în Istorie cu teza „Literatura istorică pentru copii în România comunistă. Paradigma omului nou” Volume de autor: „Patrie română, țară de eroi” (Prefață de Vladimir Tismăneanu, Curtea Veche Publishing, 2014), „Tot înainte!” Amintiri din copilărie” (co-autor, alături de Valeriu Antonovici, Prefață de Adrian Cioroianu, Curtea Veche Publishing, 2016), „Imagini, vise, bazaconii” (co-autor, alături de Cristian Pepino), UNATC PRESS, 2018, „Regina-mamă Elena, mariajul și despărțirea de Carol al II-lea”, Editura Corint, 2018. Autoare de filme documentare. Numeroase articole în publicații de specialitate. În prezent jurnalist cultural, colaborator al revistelor România Literară, Orizont, Ramuri.