Aș îndrăzni să afirm că economia este filozofie aplicată sau că filozofia este pentru economie cam ce este matematica pentru fizică. Unii m-ar putea amenda aici, susținând că logica ar fi, din acest punct de vedere, pentru economie ceea ce este matematica pentru fizică. Însă am motive serioase să susțin că nu e vorba de logică, ci de filozofie, iar aceste motive pot fi reunite sub umbrela praxeologiei.

Acum câteva săptămâni mă întrebam cum se poate explica aplicabilitatea universal valabilă a conceptelor economice, mă întrebam cum este cu putință ca „totul să pară o piață”, ca să reiau formularea cuiva dintr-o conversație mai veche. Răspunsul la această întrebare poate fi furnizat de perspectiva praxeologică din care se poate gândi economia. Sigur, în maniera lui Mises, veți spune – și este absolut corect.

Aplicabilitatea universală a conceptelor economice poate fi explicată prin originea pe care și-o găsesc în gândirea și rațiunea umană. Raționamentele și teoremele economice pot fi aplicate cu succes într-o varietate de situații care implică ființa umană tocmai pentru că ele depind de înseși mecanismele și structura gândirii umane, fiind independente de orice conținut experiențial.

Acesta este motivul pentru care abordarea lui Mises a fost criticată – din cauza apriorismului ei. Însă Mises nu a fundamentat nici artificial, nici circular teoria economică. Demersul său este, cred, kantian, în măsura în care subliniază explicit în Acțiunea umană că, deși conceptele economice se pot aplica oricăror situații reale sau imaginate de către om, singura utilitate practică pe care o au este dată de aplicarea lor la datele furnizate de experiență, la datele realității, așa-zicând.

Categoria acțiunii umane (human action), pe care se întemeiază praxeologia, își găsește utilitatea atunci când ne orientează în hățișul de date empirice altfel ininteligibile. Ceea ce fac oamenii – și mai ales modul în care oamenii fac ceea ce fac – capătă sens atunci când poate fi conceptualizat prin categoria acțiunii umane. În treacăt fie spus, în aceste fundamente filozofice originează și teoria alegerii sau a deciziei. Înțelese astfel, aceste teorii reprezintă sistematizarea unor pattern-uri de acțiune umană.

Așadar, avem pe de-o parte raționarea logică, centrată în jurul categoriei acțiunii umane, inerentă oricărei minți umane care își propune să înțeleagă și să deslușească relația sa cu lumea exterioară și, pe de altă parte, exact datele pe care lumea exterioară ni le oferă. Sigur că atunci când aceste date sunt supuse analizei raționale are loc un proces de abstracție și rezultă în urma lui un set de ipoteze – dacă vreți, decupaje pe care mintea umană le face în noianul realității – însă ipotezele nu sunt pur ficționale, întrucât în formarea lor s-au introdus date empirice. Nu e nimic ficțional în a spune că Bucureștiul este hrănit zilnic, ca să parafrazez. Dintr-un set de ipoteze inițiale astfel formate, alăturat de un set de schimbări în legătură cu situația prezentată de acele ipoteze, gândirea economică este capabilă să urmărească secvențele de consecințe declanșate de respectivele schimbări.

Însă, atenție!, nu este nimic mecanicist sau pozitivist în aceste serii de efecte pe care le surprinde gândirea economică, deși din exteriorul situației analizate, tot procesul pus în mișcare se aseamănă cu un proces de natură pur fizică, despre care am putea spune că își conține în el însuși cauzele. Tocmai aici cred eu că se strecoară diferența dintre gândirea specifică fizicii și gândirea economică. A doua, spre deosebire de prima, are un pronunțat caracter teleologic, deoarece asumpția din spatele declanșării lanțului de consecințe de care vorbeam mai sus este că rațiunea umană rămâne în joc. Indivizii care acționează după schimbarea care se produce continuă să își urmărească scopurile, chiar dacă sunt, poate, constrânși să le reconfigureze. Constrângerile exterioare nu le epuizează acțiunea, cum ne tot spun behavioriștii, ci capacitatea lor de alegere și decizie raționale sunt încă la lucru, întrucât mintea lor funcționează în continuare după principiul problem solving, chiar dacă de data aceasta într-un set de circumstanțe modificate.

Aș vrea să aduc o clarificare în acest punct: criticile pe care teoria economică le-a primit de când a început să se bazeze implicit sau explicit pe conceptul de raționalitate provin din multiplele utilizări ale termenului „raționalitate”.

Pe de-o parte, raționalitatea umană a fost echivalată cu o automatizare a capacităților individului. Analizat din exteriorul situației în care se află, după cum spuneam mai sus, acesta a devenit doar un pion pe o oarecare tablă de joc, astfel încât raționalitatea a dobândit nuanțe pozitiviste și mecaniciste. A ajuns să însemne nimic mai mult decât ordonarea automată a scopurilor și distribuirea la fel de automată a mijloacelor menite să ducă la îndeplinirea acelor scopuri. Dacă ar fi să datez acest moment în istoria gândirii economice, aș zice că el a început să se întrevadă odată ce interesul propriu drept criteriu al științei economice a fost conceptualizat în principiul bine-cunoscut getting the most of the least și a fost dus la extrem, identificându-se, ca în cazul lui Schumpeter, de pildă, cu o lege din fizică, pur și simplu.

Reacțiile la acest tip de conceptualizare au făcut ca acțiunile omului să fie puse pe seama a orice se regăsește în comportamentul uman, cu excepția, bineînțeles, a rațiunii: instincte, afecte, emoții, sentimente, obiceiuri, atitudini habituale etc. Ca reacție la reacție, termenul „raționalitate” a început să fie utilizat în gândirea economică cu un alt sens, care se apropie mult de ceea ce eu aș numi platonic: acela al celui mai bun interes propriu al individului, întrucât, aș sugera, și „partea înflăcărată”, dar și cea „apetitivă” au interesele lor specifice, însă nu sunt nici pe departe cele mai bune și, ca urmare, nu ar trebui să guverneze acțiunile omului.

Acestea sunt cele două surse principale din care au apărut criticile la adresa conceptului de raționalitate. Perspectiva praxeologică propune însă un alt sens pentru acest concept, strâns legat de conceptul scopului: NU automatizarea capacităților umane și NICI cel mai bun interes al omului, ci conștientizarea scopurilor și a modalităților de a le îndeplini – acea capacitate de problem-solving de care vorbeam, dacă vreți. În tot cazul, accentul cade pe conștientizare, pe procesarea și operarea deliberată, gândită, înțeleasă a omului, care duce la construirea pattern-urilor acțiunii umane, cum ar fi cel al alegerii sau deciziei.

Cu toate aceste merite ale perspectivei praxeologice asupra economiei, mi se pare că, mai ales referitor la conceptul raționalității așa cum îl asumă ea, aceasta nu poate răspunde criticii pe care i-a adus-o Hayek, cu privire la trecerea de la tipul de micro-ordine, pentru care praxeologia misesiană furnizează, probabil, cele mai potrivite asumpții, la tipul de macro-ordine, în care tocmai sensul raționalității umane ca profundă conștientizare nu își poate găsi locul. Aș zice că pentru explicarea evoluției civilizației noastre, deci pentru lămurirea ordinii extinse, teoriile ordinii spontane rămân cele mai adecvate.

Pe de altă parte, tind să cred că praxeologia lui Mises nu și-a propus să dea seama de evoluția ordinii extinse a civilizației, ci să ofere fundamentele filozofice pentru gândirea economică. Iar aici Kirzner, în The Economic Point of View, spune pe bună dreptate că teoria lui Mises a fost unică în istoria gândirii economice, depășind-o pe cea a lui Lionel Robbins, de care ar putea părea că se apropie cel mai mult. Deci, dacă teoretizarea lui Mises și cea a lui Hayek au funcții diferite, din acest punct de vedere, poate nu ar mai trebui să considerăm că cei doi sunt ireconciliabili.

Spuneam la începutul textului că economia este filozofie aplicată. Datorită naturii unice a conceptelor ei – atât formal-logice, cât și inspirate din realitatea naturii umane și a lumii exterioare – ea devine un mod de gândire în sine, care poate fi aplicat apoi științelor politice, religiei, culturii etc., deci oricăror fenomene care au mai mult sau mai puțin de-a face cu mediul social al omului. Plecând de la mecanismele minții umane, dar și de la datele empirice, gândirea economică (în special cea care se împărtășește din praxeologie) nu poate fi acuzată de abstractizare, fabulație sau ficționalitate, așa cum o teorie politică ce are punctul de plecare în natura umană așa cum ni se dă ea este la polul opus față de utopia politică (vezi Dante Germino). Schimbând ceva din mecanismele minții umane sau din setul de date empirice, sigur că se poate schimonosi și gândirea economică, iar un exemplu de schimonosire este acea linie a „gândirii” economice care a dus la planificare. Însă prin fidelitatea față de interiorul minții și exteriorul lumii, gândirea economică reușește să facă acordul între cele două, permițându-ne să înțelegem ceea ce se află dincolo de înțelegerea comună.

VICTORIA DELIU, 20 de ani, studentă în primul an la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Olimpică națională (în clasa a XII-a) la Filosofie.