„Cred că acum pot chiar să explic de ce critica făcută de Mises socialismului, pe care o consider foarte iscusită, nu a fost de fapt eficientă. Cred că Mises a rămas el însuși un utilitarist raționalist, iar respingerea socialismului nu se împacă deloc cu utilitarismul raționalist.

Capitalismul presupune că în afară de înțelegerea rațională mai posedăm o înzestrare morală tradițională, care a fost testată de evoluție, dar nu proiectată de inteligență. Nu am inventat proprietatea privată pentru că am fi înțeles consecințele ei, tot așa cum nu am inventat familia din acest motiv. Se întâmplă ca aceste tradiții să fie în esență religioase – și deși eu sunt agnostic ca și Mises – trebuie să admit că cele două tradiții hotărâtoare care au făcut posibilă ridicarea unei ordini care ne depășește puterea de pătrundere nu pot fi rezultatul vieții noastre intelectuale, ci trebuie să fie rezultatul unei tradiții morale, care, după cum o văd eu astăzi, este produsul unei selecții de grup, și nu al selecției individuale.

Dar postulatul lui Mises – dacă suntem strict raționali și hotărâm toate premisele ne putem da seama că socialismul este greșit – este o eroare. Dacă rămânem strict raționaliști, utilitariști, atunci trebuie să credem că putem aranja totul după cum vrem. (…) Deși accept aproape în întregime critica făcută de el socialismului, înțeleg acum de ce ea nu a fost întru totul eficientă: pentru că în cazul lui Mises ea se sprijină încă pe eroarea fundamentală a raționalismului și a socialismului, potrivit cărora noi avem puterea intelectuală de a ordona totul rațional.” (F. A. Hayek, „Autobiografie intelectuală”)

Astăzi, raționalitatea umană este deopotrivă subestimată și supraestimată. Iar subminarea ei mă duce cu gândul la o problemă încă și mai serioasă: confundarea naivă sau deliberată și, implicit, răsturnarea ordinilor care ne cuprind existența. Conform unor studii din psihologia contemporană, preluate și dezvoltate și în alte domenii, de la etică la economie, se asumă că omul nu are capacitatea de a alege și decide în mod rațional, fiindcă o serie de factori precum emoțiile, impulsurile de moment, anumite norme sociale sau culturale îi influențează hotărâtor alegerile. Implicația: eticienii sau economiștii behavioriști (vezi, de pildă, Richard Thaler, care bâiguie ceva și despre libertarianismul paternalist (?) ) se consideră în măsură să (re)direcționeze ei corect/optim alegerile individului. Desigur, prin așa-zisul „nudge” (ghiont). Omul nu își cunoaște sau nu își poate urma interesul (nu poate alege rațional), însă alții nu numai că îl pot cunoaște și îl pot urma pe al lor, dar îl pot cunoaște și pe al altora, pe care, dintr-o generozitate nemărginită, vor să li-l dezvăluie și acestor din urmă nefericiți… În această linie de gândire, raționalitatea este atât refuzată, cât și celebrată, ducând la o incoerență de proporții. Desigur, și Hayek o acceptă și o refuză, după cum se observă din fragmentul de mai sus, însă tocmai aici se ascunde cheia problemei: behavioriștii de toate felurile o refuză acolo unde se cuvine acceptată și o celebrează acolo unde ar trebui abandonată. Căci nu ambivalența în sine a raționalității este problematică (din contră, ambivalența adecvată la planurile realității este singura dezirabilă), ci inversarea planurilor celor două valențe.

La un anumit nivel al ordinii – să îl numim, pentru simplificare, nivelul micro – individul operează o selecție dintr-o serie de alternative, pe baza unei comparații de multe ori neconștientizate între costurile și beneficiile alegerii sale. Acesta este planul în care raționalitatea funcționează.

Însă la celălalt nivel al ordinii – nivelul macro, pe care Hayek îl numește „ordinea extinsă a civilizației” – raționalitatea unui individ sau a unui grup de indivizi nu mai funcționează. Dacă se asumă că individul este capabil să analizeze pentru el însuși și să își urmărească, astfel, interesul, aceasta se întâmplă pentru că, de fapt, asumpția tacită aici este legată de cunoaștere: individul are suficiente cunoștințe (sau informații, oricum în sens larg) pentru a alege optim. Dar nicio minte singulară și nici vreun grup particular de minți omenești nu dispun de cunoașterea suficientă pentru a trasa direcțiile de decizie ale tuturor celorlalți indivizi și… nici măcar pentru a-i înghionti spre alegerile optime, iar asta fiindcă această cunoaștere este dispersată în timp și în spațiu.

(Sigur, în metaeconomie este discutabil dacă tocmai conceptul de „alegere” este cel mai potrivit pentru a structura gândirea economică, așa cum sugerează teoria alegerii raționale, iar din câte știu, au existat     de-a lungul timpului mai multe propuneri referitoare la reconceptualizarea economiei, Hayek vorbind despre catalaxie, iar Buchanan despre simbioză, înțeleasă ca o structură complexă de relații reciproc benefice între agenții economici.)

Însă mi se pare că raționalitatea, în subestimarea și supraestimarea ei de astăzi, nu este corelată în mod necesar cu conceptul alegerii, ci mai degrabă cu cel al cunoașterii, după cum îmi imaginez că ar fi susținut și Hayek. Cred că această corelație începe să creeze probleme abia atunci când se admite existența mai multor niveluri ale ordinii și, mai mult decât atât, atunci când se gândește despre trecerea de la un nivel al ordinii la altul; așa cum am exemplificat mai sus, de la cel strict individual/micro la cel                                extins-colectiv/macro. Sunt valide regulile după care este structurată micro-ordinea și pentru                macro-ordine sau vorbim de seturi diferite de reguli pentru cele două niveluri ale ordinii? Și dacă varianta corectă este a doua, cum se poate produce o cât mai eficientă adaptabilitate la seturile diferite de reguli?

În tot cazul, văd atacurile de astăzi asupra raționalității și ca pe niște înțelegeri nu suficient de serioase ale conceptului de ordine și ale implicațiilor sale. Poate voi scrie curând câte ceva despre aceasta, în primul rând pentru a mă asigura că lipsa de înțelegere pe care o acuz nu este prezentă și în cazul meu…

Totuși, am impresia că argumentul schițat împotriva aprecierii dublu-eronate a raționalității este încă destul de fragil. Nu am reușit în rândurile de mai sus să conving pe cineva că cercetările din psihologia comportamentală contemporană ar fi defectuoase și că nu ar indica, de fapt, cum se comportă indivizii. Vreau să spun că este foarte posibil ca aceste cercetări să fie corecte. Să fie corecte din punct de vedere empiric. Și atunci, ce ar mai fi de făcut? Cum s-ar mai putea pleda pentru ordinea politică democrat-liberală și pentru principiul ei de autoguvernare? Cred, pe urmele lui Buchanan din „Why I, Too, Am Not a Conservative”, că printr-un așa-zis „salt de credință” („normative leap”/„leap of faith”), bazat pe distincția dintre potențial și actual. Una sunt observațiile empirice ale behavioriștilor și alta este capacitatea noastră de a ne imagina structuri instituționale alternative, în limita posibilului.

Căci dacă e să susținem în continuare ordinea politică democrat-liberală, fundamentată în ultimă instanță pe un ideal, dar nu pe unul utopic, atunci trebuie să credem pur și simplu în capacitatea indivizilor de a acționa rațional, de a fi autonomi, de a se autoguverna, de a-și decide singuri viața. Și să credem totodată în incapacitatea lor de a o decide pe a altora.

Ca să reformulez, este necesar să credem că raționalitatea își are locul în micro-ordine, însă nu și în    macro-ordine. Și cine știe ce se mai află dincolo-de-ordine…

VICTORIA DELIU, 20 de ani, studentă în primul an la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Olimpică națională (în clasa a XII-a) la Filosofie.