Mărturia[1] lui Dumitru (Titi) Georgescu se alătură cu succes celorlalte memorii de război care au fost publicate după 1990, în notabilul efort editorial de recuperare a paginilor albe ale istoriei poporului român, pagini netrucate, despre dramele militarilor români care au luptat împotriva bolșevismului. Menționăm selectiv cărțile scrise de Radu Mărculescu (Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică, Editura Humanitas, București, 2010) Aurel State (Drumul Crucii. Amintiri de pe fronturi şi din gulaguri, Editura ROST, Fundația Sfinţii Închisorilor,  Bucureşti-Piteşti, 2013) Aurelian Gulan (Victime şi călăi. Amintiri din Gualg, Editura Criterion Publishing, Bucureşti, 2010) Dimitrie Bejan  (Oranki: amintiri din captivitate, Bucureşti, Editura Tehnică, 2005) sau Vasile Gh. Baghiu (Prizonier în URSS, Fundația Academia Civică, Colecţia Interval, Bucureşti, 2012)

 Dumitru (Titi) Georgescu, originar din Câmpulung Muscel, dintr-o familie importantă pe plan local, era în anul III la Politehnica din București când a început cel de al Doilea Război Mondial, luând parte la campania din 1941 din Basarabia. Unde nu a luptat prea mult căci în timpul primei confruntări adevărate, pe Bug, a fost grav rănit la un picior, fiind evacuat de urgență la Iași și apoi la București, unde și-a revenit după șase luni. O parte din convalescență și-a petrecut-o acasă, la Câmpulung Muscel. În aprilie 1942a revenit în serviciul activ, fiind refăcut, trimis să-și caute regimentul în sudul Rusiei, ajungând la Kerci, în Crimeea, unde a fost găzduit de familii de tătari care i-au primit și tratat bine pe români care le permiseseră să-și reia practicile religioase interzise de puterea atee comunistă. Unitatea lui a fost dotată cu șase tunuri anticar germane, având sarcina să păzească litoralul Marii Azov de o posibilă debarcare sau infiltrare sovietică. Armata Roșie ducea lupte grele în apropierea Stalingradului și în Caucaz, aflându-se în plină retragere. În Crimeea a stat trei luni, trecând apoi în peninsula Kuban, având aceeași misiune de a împiedica ipotetice debarcări sovietice. Însă în martie 1943 întregul dispozitiv germano-român a fost obligat să evacueze Caucazul, riscând să fie încercuit de către sovieticii care repurtaseră marea victorie de la Stalingrad[2]. Trupele române au trecut din nou în Crimeea, unde au rezistat până în aprilie 1944 când în ajunul Paștelui ortodox și Titi Georgescu a fost luat prizonier. El a avut norocul să dea peste ofițeri sovietici care mai păstrau un minim cod militar, astfel încât nu a fost supus brutalității rusești, spre deosebire de alți ofițeri români. E drept, furia sovieticilor se îndrepta în mod justificat mai degrabă către germani. Tânărul sublocotenent avea 26 de ani în acel moment. A revenit în țară la 32 de ani (în 1949), petrecând aproape șase ani de prizonieratul sovietic. Încolonați, coloanele de prizonieri români au mărșăluit până la Kerci, unde au fost îmbarcate pe un bac și trecuți iarăși spre Georgia, unde au stat doar câteva luni de zile, într-o fostă cazarmă cazacă. A fost mutat în marele lagăr de prizonieri de război destinat ofițerilor Axei de la Oranki. În mărturia sa Dumitru (Titi) Georgescu reconfirmă detaliile care apar și în celelalte mărturii ale unor ofițeri români care au ajuns la Oranki precum Radu Mărculescu, Aurel State sau Aurelian Gulan. Imensul lagăr se afla la 400 de kilometri nord de Moscova, în fostul ansamblu mănăstiresc ortodox, celebru în lumea rusă de dinainte de 1917, distrus de comuniști. La un moment dat Georgescu spune că atunci când s-a săpat la un șanț, în apropierea de barăcilor, prizonierii de război au dat de o groapă comună unde fusese aruncați călugării asasinați de bolșevici. Biserica mănăstirii găzduia sute de prizonieri înghesuiți, care dormeau într-o mizerie greu de imaginat. Cum chiliile și corpul bisericii s-au dovedit insuficiente pentru afluxul din ce în ce mai mare de ofițeri germani, maghiari, italieni, români, finlandezi, spanioli și chiar japonezi s-a construit un campament în apropiere numit Mănăstârka, unde se aflau zeci de bordeie săpate în pământ.

Lagărul de la Oranki era destinat ofițerilor care au fost despărțiți de trupă pentru ca aceasta să poate fi influențată mai ușor de propagandă bolșevică. Miza era constituirea de divizii care să lupte de parte Armatei Roșii. Această tactică a fost folosită și de germani, nu era ceva nou[3]. Pentru a-i atrage pe prizonierii de război români, sovietici au folosit tot felul de metode, specifice, de la intimidare până la corupere/cumpărare însă din cei peste 200.000 de prizonieri români, sovietici nu au reușit să constituie până la 23 august 1944 decât o singură divizie (Tudor Vladimirescu) care era format din 10.000 de militari, marea majoritate a ofițerilor fiind, conform lui Georgescu, subofițeri sau alți gradați care au fost înaintați rapid în grad pentru a ocupa aceste poziții, ofițerii Armatei Regale Române refuzând, în marea lor majoritate, să-și trădeze jurământul față de rege și țară. Înainte de 23 august doar cinci ofițeri s-ar fi înscris în Divizia TV (trădătorilor și vânzătorilor, cum li se mai zicea) iar aceștia „erau albiți de scuipatul celorlalți” astfel încât rușii au fost obligați să-i separe. Altă a fost atitudinea cu Divizia Horia, Cloșca și Crișan, formată de sovietici după 23 august 1944. Au avut mai mult succes având în vedere că militarii români doreau să se întoarcă acasă cât mai repede. Această mare unitate nici nu a mai apucat să lupte pe frontul antihitlerist, spre deosebire de Divizia Tudor Vladimirescu care a suferit pierderi foarte grele la cucerirea Debreținului, fiind folosită fără milă de sovietici pentru a slăbi apărarea germană. La una din întâlnirile organizate pentru a-i convinge pe români a participat și Ana Pauker care a fost huiduită de patru mii de ofițeri. Dacă cooperai nu erai scos la munca grea în taiga ci erai oprit la diverse munci ușoare din interiorul lagărului. Pentru a ajunge în pădurile care trebuiau tăiate, prizonierii puteau parcurge și 10 kilometri. Cota pe care fiecare prizonier trebuia să o îndeplinească pentru a prim rația normală de hrană era uriașa, de trei metri cubi de lemn pe zi. Finlandezii, buni cunoscători și ai mediului dar și ai tăiatului copacilor, i-au învățat pe români cum să doboare mai eficient copacii, cum să-i scurteze la 2 metri, cum să-i curețe de crengi. Se lucra în echipe de 3 oameni care trebuiau că la finalul zilei să aibă nouă metri cubi de lemn. Masa era jalnică, doar dimineață primeau câteva sute de grame de pâine, în rest supe chioare sau ceaiuri fără ceai și zahăr (de fapt apă fiartă). Acest regim de viață i-a afectat mai ales pe italieni, care nu erau deloc obișnuiți cu clima aspră dar și pe germani care nu avea rezistența finlandezilor și românilor, marea majoritate oricum proveniți de la țară, învățați cu asprimea climei dar și cu lipsurile[4]. Dumitru (Titi) Georgescu, cunoscând limba rusă, învățată în timpul campaniei din 1941, știind și limba spaniolă, a fost chemat să o facă pe traducătorul (rușii nu cunoșteau limba spaniolă, evident), asistând la o scenă extraordinară. Cei zece ofițeri spanioli ai Division Azul[5] au fost interogați de NKVD și au fost întrebați “Ce ați căutat cu armă în mână împotriva poporului sovietic?” Cel mai înalt în grad, căpitanul Palacio a răspuns scurt și la obiect „Hemos venido pară destruir el comunismo”(Am venit să distrugem comunismul) provocând furia ofițerului politic bolșevic. De altfel la Oranki Georgescu s-a împrietenit cu Francisco Rosaleni Jimenez, fiul unui general spaniol care căzuse și el prizonier și cum una din modalitățile de a-ți păstra intactă sănătatea mentală era cea de a învață de la ceilalți, Georgescu a învățat perfect spaniola. În lagăr a învățat și să croșeteze, folosind drept andrele două bucăți de sârmă ghimpată, cărora le-a scos ghimpii. Toată lumea avea nevoie de ciorapi astfel încât Georgescu ar fi tricotat cam 250 de perechi, folosind firele din păturile celor morți și pe care sovieticii nu mai apucau să pună mâna, fiind păstrate de colegii de suferință ai decedatului. “Viața în lagăr te învață în primul rând cum să supraviețuiești, prin tot felul de improvizații și invenții ingenioase ce compensau lipsurile de tot felul”.

Dumitru Georgescu a făcut parte din grupul de ofițeri români care au făcut două greve ale foamei  de șapte zile în semn de protest față de tratamentul aplicat de sovietici care-i scoteau pe ofițeri la tăiatul copacilor iar apoi îi înhămau precum animalele de povara pentru a trage săniile încărcate cu mulți metri cubi de lemn înapoi în lagăr. Un general a venit de la Moscova iar regimul s-ar fi îmbunătățiți, în așteptarea repatrierii, chiar și a numerosului grup de reacționari (adică cei care refuzaseră să semneze colaborarea cu sovieticii și care au stat în prizonierat chiar și până în 1951). Li s-a permis chiar reluarea serviciului religios în timpul zilei de duminică. Fiind nemulțumiți că după doi ani tot nu plecaseră spre țară, ofițerii au decis să declanșeze o a doua grevă a foamei care a durat din nou șapte zile.

În 1949 a fost eliberat din prizonierat și a după mai bine de două săptămâni a ajuns la Iași prin Basarabia. „Nu ne aștepta nimeni în gara, era pustiu. Rușii de la comandamentul sovietic dăduseră dispoziție ca gara să fie goală și era interzis orice contact cu prizonierii care se întorceau din URSS”.  Convoiul avea și un scop propagandistic clar, chiar dacă sutele de ofițeri refuzaseră să cedeze. Li se încerca să li se inoculeze faptul că românii erau aliați cu sovieticii care-i chinuiseră atât de mult și de inutil. „Pe drumul din URSS spre casă, mă umplusem de scârbă, de silă, de tot ce văzusem pe traseu de la Iași până la Câmpulung. (..) era 12 mai, la o săptămâna și ceva după 1 mai, iar toate gările rămăseseră pavoazate cu toți sfinții roșii: Marx, Engels, Lenin, Stalin, Gheorghiu-Dej. Toată liotă!” Dezamăgirea întoarcerii în Republica Populară a fost foarte mare “Scăpasem de gulagul rusesc, dar aflam că România întreagă devenise o mare pușcărie”. Și-a regăsit familia din Câmpulung sărăcită caci îi fusese naționalizată fabrica de mobilă. „Mi-am dat seama că nu știau cum să-mi spună că nici nu aveau ce să pună pe masă. Lumina electrică era tăiată, apa tăiată, pentru neplata”. Din fericire pentru proaspătul întors, el nu a mai fost rearestat și nu a cunoscut Gulagul RPR chiar dacă mărturisește că povestea tuturor celor interesați despre experiențele sale din prizonieratul sovietic. Probabil că a avut noroc că în aceste cercuri, pe care le frecventa să nu fie informatori ai Securității. Dumitru Georgescu a avut o viață lungă și fericită, murind în 2015.

[1] Iadul alb. De la Câmpulung la cercul Polar. Doina Alexandru in dialog cu Titi Georgescu, Editura Vremea, București, 2019. Cuvânt-înainte de Sorin Vasilescu. Postață de Doina Alexandru.

[2] La sfârșitul lui ianuarie 1943 încercuirea de la Stalingrad fusese lichidată de Armata Roșie.

[3] Trupele  gen. Vlasov cărora li s-au adăugat și ceva ofițeri albgardiști care se exilaseră în Occident după pierderea Războiului Civil Rus.

[4]chiar dacă ofițerii români aveau în epoca Regatului un statut de invidiat însă nu toți prizonierii români de la Oranki erau ofițeri de carieră, mulți erau TR, încorporați în timpul războiului.

[5] Singură mare unitate, formată din voluntari naționaliști care a fost trimisă pe frontul de est de către Franco și care a luptat cu multă vitejie împotriva Armatei Roșii chiar dacă sadic și vrând să-l pedepsească pe Franco pentru neutralitatea sa, Hitler a direcționat unitatea spaniolă pe frontul de lângă Leningrad. Unde au luat parte la asediul fostei capitale, respingând în februarie 1943 o ofensivă masivă a Armatei Roşii (trupele sovietice le depăşeau pe cele spaniole de şapte ori!) menită a sparge blocada fostei capitale. La 10 octombrie 1943 Franco, inteligent, a dat ordinul de retragere de pe fronul de est, nefiind fidel unei cauze pierdute. Însă 47.000 de militari, prin rotaţie, au servit în rândurile sale, având pierderi mari- 4.954 de morţi, 8.700 răniţi, alţi 372 de militari fiind luaţi prizonieri de sovietici

Codruţ Constantinescu este istoric şi scriitor. Volume publicate: Studii irlandeze (Institutul European, Iaşi, 2006) Enervări sau despre bucuria de a trăi în România (în colaborare cu Mirel Bănică, Polirom, Iaşi, 2007) Mirajul utopiei. Călătoriile în URSS, între control şi propagandă  (Vremea, Bucureşti, 2013) Viaţa şi moartea în Gulag (Vremea, Bucuresti, 2015) Epistolar genevez (Vremea-2016) Pe urmele celţilor. Peripeţii şi istorii irlandeze şi scoţiene (Vremea, Bucureşti, 2017) Pedalând prin viaţă.  Jurnalul unui biciclist de cursă lungă (Vremea, Bucureşti, 2018).