Moartea lui Isus este ultimul roman din fascinanta trilogie distopică imaginată de J.M. Coetzee, care mai cuprinde Copilăria lui Isus și Anii de școală ai lui Isus. Protagonistul  David își împlinește destinul tragic, a cărui semnificație le scapă celor mai mulți (inclusiv părinților lui adoptivi), deși orfanii, exclușii și marginalii îl percep ca pe un profet sau mântuitor.

Simón, Inés și Davíd trăiesc de patru ani în Estrella, iar existența lor a intrat pe un făgaș al calmei rutine familiale. Simón e angajat la o firmă publicitară, Inés a devenit coproprietara unui magazin prosper, iar David, în vârstă de zece ani, urmează cursurile de dans de la academie. Îi place să joace fotbal cu băieții din cartier, sub privirea atentă a lui Simón. Într-una din zile, pe marginea terenului apare un anume Dr. Fabricante, care conduce un orfelinat. Este momentul care va schimba radical destinul lui David și al tuturor celor din jurul lui. Copilul decide să-și părăsească familia adoptivă, răspunzând vocației sale excepționale, doar de el pe deplin înțeleasă.

„A spune că acest roman explorează limitele înțelegerii umane sau că dramatizează conflictul între două moduri diferite de a vedea și a fi în lume, reprezentate în sens larg de pasiune și rațiune, și că rezultatul înfruntării este remiza poate fi nesatisfăcător, dar numai dacă te aștepți să găsești un mesaj anume. Ceea ce-și va aminti cititorul sunt plăcerile de lectură valabile pentru oricine: umorul sec, ritmul intri­gilor pline de dramatism și de tensiune, stranietatea ademenitoare a lumii construite de Coetzee.“ – Harper’s Magazine

„Cu accente de fabulă, romanul final din trilogia lui Coetzee impune o viziune fabuloasă asupra lumii lui Don Quijote. David se duce la orfelinat, își găsește adepți și împarte înțelepciune înainte de a se îmbolnăvi – o figură cristică, desigur, dar nu una cu analogii previzibile și ușor de făcut.“ – New York Times

„Romanul încheie unul dintre cele mai captivante experimente din ficțiunea contemporană. Pe Coetzee îl interesează mai mult să pună întrebări decât să ofere un răspuns. Și e vorba despre cele mai mari și mai vechi întrebări – despre sacru, dreptate, legătura dintre părinți și copii, despre viața de apoi –, ceea ce nu înseamnă că ele trebuie rostite solemn.“ – Tablet

„Poți să spui despre Coetzee că scrie romane de idei, sau că e un filozof care se folosește de ficțiune. Cărțile lui recente au simplitatea unei fabule filozofice. Proza lui te descumpănește, apoi te hipnotizează. Când Coetzee nu oferă explicații, cititorul trebuie să învețe să accepte misterul.“ – The New York Times Book Review

„Impresionant si nelinistitor, dar si emotionant pâna la lacrimi.“ —The Los Angeles Review of Books

„Orice nouă carte a lui Coetzee impune respect, iar Moartea lui Isus nu face excepție.“

The Mail on Sunday

„Straniu și frumos: un fel de poem simbolist în proză… conținând adevăruri atemporale.“ – The Weekend Australian

Fragment

El, Simón, se îndepărtează de ei. Copiii de la orfelinat au pus stăpânire pe stadion și s‑au încins în jocurile lor, nepăsându‑le de oaspeții învinși care așteaptă plouați să vină furgoneta și să‑i ducă acasă.

Furgonetaapare, Las Panteras se cațără înăuntru. Sunt pe punctul de a porni, când Inés bate cu putere în geam:

— David, tu vii cu noi.

Fără tragere de inimă, David coboară.

— Nu pot să merg cu ceilalți? întreabă el.

— Nu, spune Inés sumbră.

Pe drumul de întoarcere, se vădește motivul supărării ei.

— E adevărat, întreabă ea, că i‑ai spus doctorului Fabricante că vrei să pleci de‑acasă și să locuiești în orfelinatul lui?

— Da.

— De ce‑ai spus asta?

— Pentru că sunt orfan. Pentru că tu și Simón nu sunteți părinții mei adevărați.

— Asta i‑ai spus?

— Da.

El, Simón, intervine:

— Nu te lăsa aburită, Inés. Nimeni n‑o să ia în serios poveștile lui David, cu atât mai puțin un individ care conduce un orfelinat.

— Vreau să joc în echipa lor, zice băiatul.

— Adică să pleci de‑acasă de dragul fotbalului? Ca să joci fotbal pentru orfelinat? Pentru că ți‑e rușine de echipa ta, de prietenii tăi? Asta ne spui?

— Doctorul Julio zice că pot juca în echipa lui. Dar mai întâi trebuie să fiu orfan. Asta e regula.

— Și tu ai spus: Foarte bine. O să‑mi repudiez părinții și o să declar că sunt orfan, doar de dragul fotbalului?

— Nu, nu am spus asta. Am spus: De ce e asta regula? Iar el a zis: D‑aia.

— Asta‑i tot ce‑a zis: D‑aia?

— A zis că, dacă n‑ar fi o regulă, toată lumea ar vrea să joace în echipa lor, pentru că e atât de bună.

— Nu sunt buni, sunt doar dezvoltați și voinici. Ce‑a mai spus doctorul Fabricante?

— Eu i‑am zis că sunt o excepție. Iar el a zis că, dacă toți ar fi o excepție, regulile n‑ar mai funcționa. A zis că viața e ca un meci de fotbal, trebuie să urmezi regulile. E ca tine. Nu înțelege nimic.

— Bun, dacă doctorul Julio nu înțelege nimic și dacă echipa lui este doar o șleahtă de bătăuși, de ce vrei să te duci să locuiești la orfelinatul lui? Doar ca să joci într‑o echipă de fotbal care câștigă?

— Ce‑i așa rău să câștigi?

— Nu‑i deloc rău să câștigi. Nu‑i deloc rău nici să pierzi. De fapt, ca regulă, aș spune că e mai bine să fii în tagma celor care pierd, decât în a celor care vor să câștige cu orice preț.

— Eu vreau să fiu un câștigător. Vreau să câștig cu orice preț.

— Ești un copil. Experiența ta e limitată. N‑ai avut ocazia să vezi ce se întâmplă cu aceia care vor să câștige cu orice preț. Devin bătăuși, tirani, cei mai mulți dintre ei.

— Nu‑i drept. Când spun ceva ce nu‑ți place, zici că sunt copil, deci ceea ce spun nu contează. Contează doar dacă sunt de acord cu tine. De ce trebuie să fiu mereu de acord cu tine? Nu vreau să vorbesc așa cum vorbești tu, nu vreau să fiu așa cum ești tu! Vreau să fiu cel care vreau să fiu!

Ce este în spatele izbucnirii lui? Ce i‑a spus Fabricante? El, Simón, încearcă să prindă privirea lui Inés, dar privirea ei e țintuită pe drum.

— Încă așteptăm să auzim, spune el. În afară de fotbal, de ce vrei să te muți la orfelinat?

— Tu nu mă asculți niciodată, zice băiatul. Nu asculți, deci nu înțelegi. Nu e nici un de ce.

— Prin urmare, doctorul Julio nu înțelege, și eu nu înțeleg, și nu există nici un de ce. În afară de tine, cine înțelege? Inés înțelege? Tu înțelegi, Inés?

Inés nu răspunde. N‑are de gând să‑i vină în ajutor.

— După părerea mea, tinere, tu ești cel care nu înțelege, continuă el. Până acum, ai dus o viață liniștită. Mama ta și cu mine ți‑am îndeplinit hatâruri pe care nici un copil normal nu și le permite, deoarece noi recunoaștem că ești un copil ieșit din comun. Dar eu încep să mă întreb dacă tu înțelegi ce înseamnă să fii ieșit din comun. Nu înseamnă că poți să faci ce vrei, așa cum crezi tu. Nu înseamnă că poți ignora regulile. Îți place să joci fotbal, dar dacă ignori regulile fotbalului, arbitrul te scoate de pe teren, și pe bună dreptate. Nimeni nu‑i mai presus de lege. Nu există chestia că poți fi exceptat de la orice regulă. O excepție universală e o contradicție în termeni. E lipsit de sens.

— I‑am spus doctorului Julio despre tine și Inés. Știe că nu sunteți părinții mei adevărați.

— Ce‑i spui doctorului Julio nu contează. Doctorul Julio nu ni te poate lua. Nu are autoritatea s‑o facă.

— Zice că, dacă sunt oameni care‑mi fac rău, el îmi poate oferi adăpost. Lucrurile rele sunt o excepție. Dacă cineva îți face rău, poți să te refugiezi în orfelinatul lui, indiferent cine ești.

— Cum adică? întreabă Inés, care până acum n‑a zis nimic. Cine ți‑a făcut rău?

— Doctorul Julio spune că orfelinatul lui este o insulă a refugiului. Oricine este victimă poate să se ducă acolo, și el îl va proteja.

— Cine ți‑a făcut ție rău? insistă Inés.

Băiatul tace.

Inés încetinește, oprește mașina pe marginea drumului.

— Răspunde‑mi, David, cere ea. I‑ai spus doctorului Julio că noi ți‑am făcut ceva rău?

— Nu sunt obligat să răspund. Dacă ești copil, nu ești obligat să răspunzi.

— Nu înțeleg, zice el, Simón. I‑ai spus ori nu i‑ai spus doctorului Julio că Inés și eu îți facem ceva rău?

— Nu sunt obligat să spun.

— Nu înțeleg. Nu ești obligat să‑mi spui mie, sau nu ești obligat să‑i spui doctorului Julio?

— Nu sunt obligat să spun nimănui. Pot să vin la orfelinatul ăsta și el îmi va acorda refugiu.Nu sunt obligat să spun de ce. Asta e filozofia lui. Nu există nici un de ce.

— Filozofia lui! Știi ce înseamnă cuvintele cosas malas, lucruri rele, ce implicație au, sau le culegi așa, ca pe niște pietre, și le arunci în stânga și‑n dreapta, ca să rănești oameni?

— Nu sunt obligat să răspund. Știi și singur.

Inés intervine din nou:

— David, ce anume știe Simón? Ți‑a făcut Simón ceva?

Parcă a primit un pumn! Din senin, între Inés și el s‑a căscat o prăpastie.

— Întoarce mașina, Inés, zice el. Trebuie să vorbim cu omul ăla față‑n față. Nu‑i putem permite să toarne otravă în urechile copilului.

— Răspunde‑mi, David, insistă Inés. Asta e o problemă serioasă. Ți‑a făcut Simón ceva?

— Nu.

— Nu? Nu ți‑a făcut nimic? Atunci de ce faci asemenea acuzații?

— Nu explic nimic. Un copil nu‑i obligat să explice. Voi vreți să urmez reguli. Asta e regula.

— Dacă Simón coboară din mașină, o să‑mi spui?

Băiatul nu răspunde. El, Simón, coboară din mașină. Au ajuns la podul care leagă zona de sud‑est a orașului de cea de sud‑vest. El se apleacă peste parapet. Mai jos, cocoțat pe o piatră, un bâtlan solitar care îl ignoră. Ce dimineață! Întâi, parodia de meci de fotbal, acum, această acuzație distructivă, nesocotită, din partea copilului. Nu‑s obligat să‑ți spun ce‑ai făcut. Știi și singur. Ce‑a făcut? Nu l‑a atins pe băiat cu vreun deget impur, niciodată n‑a nutrit vreun gând impur.

Bate în capota mașinii. Inés coboară geamul.

— Ne putem întoarce la orfelinat? Trebuie să vorbesc cu individul ăla odios.

— Avem o mică discuție, David și cu mine, zice Inés. Când terminăm, te anunț.

Bâtlanul a zburat. El coboară malul, îngenunchează, bea.

Apoi, de pe pod, David îi face semn cu mâna și strigă:

— Simón, ce faci?

— Beau apă. Urcă malul și se adresează băiatului: David, cu siguranță știi că nu‑i adevărat. Cum poți să crezi că ți‑aș face vreodată vreun rău?

— Lucrurile nu trebuie să fie adevărate ca să fie adevărate. Numai asta spui: E adevărat? E adevărat? De aceea nu‑ți place Don Quijote. Crezi că nu‑i adevărat.

— Ba‑mi place Don Quijote. Îmi place chiar dacă nu‑i adevărat. Doar că nu‑mi place în același fel în care îți place ție. Dar ce‑are‑a face Don Quijote cu toată… tot balamucul ăsta?

Băiatul nu răspunde, îi aruncă doar o privire amuzată, insolentă.

El urcă înapoi în mașină și i se adresează lui Inés, pe un ton cât mai calm cu putință:

— Înainte să faci vreo imprudență, reflectează la ceea ce‑ai auzit. David spune că, deoarece e copil, nu trebuie să urmeze aceleași standarde de veridicitate ca alți oameni. Prin urmare, e liber să inventeze povești – despre mine, despre oricine pe această lume. Gândește‑te la asta. Gândește‑te la asta și fii atentă. Mâine va inventa povești despre tine.

Inés stă cu privirile ațintite în față.

— Ce vrei să fac? zice ea. Am pierdut toată dimineața urmărind un meci de fotbal. Am treburi de rezolvat la magazin. David are nevoie de o baie caldă și de haine curate. Dacă vrei să te duc înapoi la orfelinat, ca să te socotești cu doctorul Julio, spune. Dar, în acest caz, va trebui să te descurci cu întorsul acasă. Nu stau să aștept. Așa că spune‑mi.

El cumpănește.

— Hai să mergem acasă. Luni o să‑i fac o vizită doctorului Fabricante.

---

John Maxwell Coetzee s-a născut pe 9 februarie 1940 la Cape Town, în Africa de Sud. Își încheie strălucit studiile de literatură engleză și matematică la University of Cape Town în 1961, apoi se mută în Anglia, unde lucrează ca programator. Își ia doctoratul cu o analiză stilistică pe calculator a operelor lui Samuel Beckett la University of Texas, Austin (1965–1969), ține cursuri de literatură la State University of New York, Buffalo, până în 1971, apoi la University of Cape Town până în 2002. Debutează cu romanul Dusklands (1974), urmat de In the Heart of the Country (1977) și Așteptându-i pe barbari (Waiting for the Barbarians, 1980; Humanitas Fiction, 2014), care îi aduce James Tait Black Memorial Prize. Publică apoi Viața și vremurile lui Michael K (Life & Times of Michael K, 1983; Humanitas Fiction, 2009), distins cu Booker Prize și Prix Femina Étranger, Foe (1986 – Jerusalem Prize, 1987; Humanitas Fiction, 2016), Epoca de fier (The Age of Iron, 1990 – Sunday Express Book of the Year; Humanitas Fiction, 2010, 2016) și Maestrul din Petersburg (The Master of Petersburg, 1994 – Irish Times International Fiction Prize, 1995; Humanitas Fiction, 2008, 2015). Copilărie (Boyhood, 1997; Humanitas Fiction, 2010), Tinerețe (Youth, 2002; Humanitas Fiction, 2011) și Miezul verii (Summertime, 2009; Humanitas Fiction, 2012) fac parte din ciclul autobiografic Scene de viață provincială (Scenes from Provincial Life). Romanul Dezonoare (Disgrace, 1999; Humanitas Fiction, 2011) îi aduce un nou Booker Prize, iar Elizabeth Costello (2003; Humanitas Fiction, 2015) și Slow Man (2005) se bucură de o foarte bună receptare. În 2007 apare Jurnalul unui an prost (Diary of a Bad Year; Humanitas Fiction, 2009). Romanul Copilăria lui Isus (The Childhood of Jesus; Humanitas Fiction, 2014) vede lumina tiparului în 2013, iar în 2016, Zilele de școală ale lui Isus (The Schooldays of Jesus; Humanitas Fiction, 2018). Moartea lui Isus (The Death of Jesus; Humanitas Fiction, 2021) încheie trilogia în 2019. J.M. Coetzee este autorul unor volume de eseuri filozofice și literare. Din 2002 trăiește în Australia, fiind profesor emerit la University of Adelaide. În 2003 i se atribuie Premiul Nobel pentru literatură.